Hristos a Înviat!

“Iisus Hristos nu a venit doar ca să ne cheme. A venit şi să ne înveţe să ne lăsăm chemaţi! Ortodoxia este o chemare la împrietenirea cu Dumnezeu!”, afirmă Părintele Constantin Necula.

anastasis-1

Chiar dacă nu am ţinut post, chiar dacă nu am făcut fapte vrednice de apropierea de Hristos, El ne cheamă pe fiecare dintre noi şi aşteaptă răspunsul nostru. În seara aceasta, să mergem cât mai mulţi la întâlnirea cu Mirele şi să înviem odată cu El. Dacă printre noi sunt si persoane care se pot împărtăşi cu Trupul şi Sângele Lui în această noapte, cu binecuvântarea părintelui duhovnic, sunt sigură că l-am bucura pe Domnul nostru pentru că jertfa Sa supremă pentru noi a fost făcută. Să nu-L lăsăm singur, dragii mei!

Părintele Savatie Baştovoi ne transmite gândurile sale despre marea sărbătoare care se apropie:

“Paștele înseamnă trecere și de la Moise la Hristos s-a referit concret la trecerea poporului evreu prin Marea Roșie, care a presupus întreaga suferință a drumului de la robia egipteană la eliberare. Suferința poporului evreu, cu morțile aferente, cu zbuciumul traversării pustiului, au preînchipuit suferința lui Hristos, patimile Sale și moartea pe Cruce care au culminat în învierea Sa. ”Paștile Domnului”, așa cum cîntăm în Canonul Învierii, este trecerea ”din moarte la viață și de pe pămînt la cer”. Este de la sine înțeles că ”trecerea” prin patimă și moarte nu poate fi fericită, ci numai Învierea este prilej de bucurie.

În accepțiunea creștină fericirea este o stare de grație, condiția sfinților, încununarea virtuților, răsplata veșnică, creșterea întru asemănarea cu Hristos. Formula ”sărbători fericite”, ”paște fericit” este o noutate a lumii care consideră că fericirea este o masă bogată, un drum spre picnic fără ambuteiaje, o revedere a neamurilor. Nu veți găsi această urare nicăieri în tradiția de două mii de ani a creștinismului.

De la Hristos încoace creștinii își spun ”Hristos a înviat” – aceasta este vestea care a schimbat lumea, care a cutremurat iadul și a deschis cerurile. A spune ”Hristos a înviat!” și a răspunde ”Adevărat a înviat!” este adevărata mărturisire de credință, însumarea Evangheliei în două cuvinte, îndeplinirea poruncii propovăduirii.

Înlocuirea lui ”Hristos a înviat” cu ”Paște fericit” este cea mai mare lovitură primită vreodată de lumea creștină. Urmările ei nu se vor lăsa mult așteptate.

Nu vă temeți și nu vă rușinați să vă spuneți ”Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”. Desigur, dacă aveți această convingere.

Hristos a înviat! Fiți fericiți…”

Poţi fi responsabil fără să fii matur?

Mulţi dintre pacienţii şi clienţii mei afirmă că se percep ca fiind imaturi. Un semn îmbucurător, îmi spun. Nu vin să-mi ceară (subliminal) doar să fiu de acord cu ei, deci am cu cine construi o relaţie terapeutică. Apoi, îi îndemn să spună mai multe despre această imaturitate şi constat cât de confunzi sunt în privinţa propriei persoane. Fără multă introspecţie, ei conştientizează că nu întâmplător vor cu ardoare să fie într-o relaţie de parteneriat. Astfel, se întâlnesc pe ei prin celălalt. Sunt și persoane care simt că nu se pot implica într-o relație pentru că s-ar pierde pe ele însele.

Nu sunt rare nici cazurile în care îmi spun în timpul primelor întâlniri cât de maturi sunt ei şi toţi ceilalţi au carenţe ireconciliabile şi abominabile. Iar a fi matur de multe ori se confundă cu a fi serios, impozant, respectat şi admirat. Şi pe alocuri, plicticos, dacă reuşesc să fie sinceri cu ei până la capăt.

Maturitatea nu presupune doar să ai un serviciu stabil în care să-ţi faci treaba cu responsabilitate; o relaţie de lungă durată; pe cineva de care să ai grijă; deşi toate acestea fac parte din maturitatea psihologică a unei persoane.

Maturitatea constă şi în alegerea conduitelor adecvate diverselor contexte în care te afli, fără a juca un rol sau a-ţi pune o mască.

Uneori dai dovadă de maturitate şi când nu te manifeşti în toată splendoarea autenticităţii tale. Când eşti furios, matur din partea ta este să înveţi să-ţi controlezi emoţiile (nu chiar atunci, preferabil pentru celălalt), nu să te manifeşti autentic. De asemenea, când îţi îndeplineşti responsabilităţile nefiind supravegheat sau constrâns, când nu cheltuieşti toţi banii pe care îi ai, când nu vrei să demonstrezi tot timpul ce muşhi tonifiaţi (posibili intelectuali) deţii, când felul tău de a fi primează în faţa unor mezaventuri în care ai fi putut da dovadă de răutate, egoism, răzbunare, sarcasm – sunt teste cu notă de promovabilitate pentru tine, sper! 🙂

O persoană matură reflectează la experienţele prin care a trecut şi integrează ceea ce a trăit, acceptându-şi limitele încercând totodată să devină mai bună ca în trecut.

Unele persoane nu-şi pot asuma responsabilităţile maturităţii şi rămân „copii umflaţi de vârstă”, cum îi numeşte una dintre scriitoarele mele preferate, Simone de Beauvoir. Așadar, maturitatea nu e direct proporțională cu vârsta cronologică.

De cele mai multe ori intrarea cu adevărat în maturitate începe când ne moare cineva drag, când devenim părinţi sau când viaţa cuiva depinde de noi financiar sau emoţional.

Autocunoaşterea înseamnă să ştii unde te situezi mai ales din punct de vedere psihologic. Vă ofer acum câteva repere care vă pot ajuta să găsiţi un răspuns referitor la gradul de maturitate pe care îl aveţi.

  • Te consideri responsabil fără să ai sentimente de culpabilitate faţă de cineva?
  • Ştii să te asumi în totalitatea nevoilor, limitelor şi reuşitelor tale?
  • Rămâi demn când eşti provocat intens să „loveşti” şi ai toate mijloacele necesare?
  • Reuşeşti să faci faţă durerii mari din viaţa ta?
  • Găseşti un sens vieţii?
  • Îţi recunoşti greşelile depunând efortul necesar corijării lor şi dezvoltării tale?
  • Ai acceptat că nu poţi fi apreciat/iubit/acceptat de toată lumea?
  • Îţi asiguri autonomia financiară?
  • Reuşeşti de cele mai multe ori să fii stăpân pe emoţiile tale?
  • Spui „Nu” şi „Da” hotărât, asumându-ți consecințele?
  • Îţi doreşti mai mult să oferi decât să primeşti?
  • Ai propriile opinii despre viaţă şi oameni?
  • Te consideri o persoană liberă (nu libertină)?

Datoriile omului față de el însuși

Datoriile omului față de el însuși se pot încadra în două categorii: naturale și morale.

Datoriile naturale ale omului faţă de el însuşi privesc menţinerea vieţii trupului său prin grija faţă de acesta. Omul este dator să evite orice îi poate vătăma trupul incluzând mâncarea şi alcoolul în exces, fumatul, provocările care i-ar putea periclita viaţa şi expunerea la situaţii cu potenţial violent. Evitând aceste situaţii ne manifestăm grija şi faţă de natura noastră sufletească, trupul nefiind altceva decât slujitorul sufletului şi al minţii.

În măsura în care duhul omului este în comuniune cu Duhul Sfânt, trupul devine slujitor şi al voinţei dumnezeieşti.

Am auzit mulţi oameni spunând că-şi “fac toate poftele”, de orice natură ar fie ele, tocmai pentru că-şi iubesc trupul sau că “se iubesc pe ei înşişi”. În mintea mea se derulează într-un mod automat întrebările din rolul de terapeut, “Şi dacă nu ţi-ai iubi atât de mult trupul l-ai îmbuiba mai puţin cu mâncare? Ai face aceleaşi alegeri din punct de vedere sexual dacă ţi-ai respecta mai puţin corpul? Ai fi la fel de sedentar dacă ai avea un respect mai mare pentru corpul tău?” Ca mască pentru egoism, neputinţe şi dependenţe stă de multe ori “iubirea de sine”. Însă despre acest subiect voi scrie într-un alt articol.

„Viaţa este cel mai înalt dintre bunurile naturale dăruite omului de Dumnezeu, de aceea trebuie să i se acorde valoarea cuvenită şi omul să nu o jertfească pentru bunuri naturale.” ~ Sfântul Nectarie de la Eghina

Îmi place că morala creștină solicită o grijă rațională față de trup, eliberată de preocuparea irațională faţă de acesta, izvorâtă din teama de moarte, şi propune ca mijloace pentru o dezvoltare și îngrijire normale ale trupului, munca și disciplina. Prin muncă se întăresc puterile trupului, iar prin disciplină se dezvoltă normal puterile trupești, trupul devenind capabil de împlinirea cerințelor duhului. În toate însă se cere o dreaptă măsură, în care stă ascunsă virtutea.

Aristotel spune în Etica Nicomahică: “Disciplina peste măsură și lipsa ei strică sufletul”.

Viața duhovnicească se manifestă, se dezvoltă și merge spre desăvârșire, către care sufletul se sârguiește să ajungă, prin firea sensibilă. Iar în acest plan artiştii sunt avantajaţi. Că nu sunt ei cei mai duhovniceşti oameni, este o altă poveste 🙂

Viața sensibilă este considerată cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului cu scopul ca acesta să devină părtaș al propriei bunătăți și fericiri ale Lui.

Dezvoltarea puterilor duhovnicești şi desăvârșirea morală a omului, fiind plăsmuit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, sunt alte responsabilităţi ale omului.

Omul este dator să se asemene lui Dumnezeu, dezvoltându-se duhovnicește și desăvârșindu-se moral.

Firea duhovnicească a omului constă în partea inteligibilă a puterilor sale duhovnicești.

„Omul îşi menţine, dezvoltă şi desăvârşeşte puterile lui duhovniceşti prin încercarea de a se cunoaşte pe sine însuşi, prin recunoaşterea relaţiei lui cu făptura creată şi prin relaţia lui cu Făcătorul ei. Prin cunoaşterea de sine omul află ceea ce caută, este adus treptat de la particular la general şi astfel, progresând, se dezvoltă şi se desăvârşeşte.” ~ Sfântul Nectarie de la Eghina

Dezvoltarea normală a puterilor duhovnicești ale omului funcționează optim numai dacă mintea este canalizată corect, fiind liniştită şi activă. Acest lucru presupune înfrânare de la desfătări, beţii, activităţi care înjosesc firea umană, şi putinţa de a elimina patimile.

Am întâlnit persoane care au dezvoltat o dependenţă de părintele duhovnicesc nemaiputând acţiona deloc şi după propria judecată. Nu mă înţelegeţi greşit, îi încurajez pe toţi oamenii care vor să se apropie de Dumnezeu să aibă o constanţă în mărturisire, însă Sfânta Taină a Spovedaniei nu exclude liberul arbitru şi discernământul personal. Bineînţeles, e necesar şi benefic din toate punctele de vedere să ascultăm sfatul părintelui duhovnic, însă vă propun să faceţi asta într-un mod activ, nu pasiv. Să căutaţi să aflaţi pe propria experienţă adevărul conţinut în învăţătura pe care o primiţi şi să acţionaţi liber, fiind conştienţi de repercusiuni, dar şi de etapa duhovnicească în care vă aflaţi.

Credinţa este prima treaptă a urcuşului duhovnicesc: „Dacă nu veți crede, nici nu veți înțelege”, spune Sfânta Scriptură. Fără să am pretenţia că ştiu ce vrea Dumnezeu, am o bănuială că nu ne vrea „neinformaţi”, dimpotrivă, ne îndeamnă să cercetăm pentru a afla, credinţa fiind doar combustibilul motivaţiei. În învăţătură, credinţa este prima treaptă care duce la aflarea adevărului: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţa vesnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine.”

Dumnezeu a lăsat în noi această sete de cunoastere tocmai ca să cercetăm, să cautăm până găsim răspunsuri la întrebările esenţiale, să aflăm mai multe despre tot ceea ce ne înconjoară, să ştim de unde venim şi încotro ne îndreaptăm. Apoi să ne cizelăm şi să devenim cultivaţi, însă nu în cunoştinte fără folos, ci pentru a spori în credinţă şi dragoste.

“Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide, că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide.” (Ev. Matei 7:7-8)

“Mintea este lumina din noi, iar dacă această lumină devine întuneric, atunci întunericul ne este călăuzitor. De aceea, omul trebuie să se îngrijească de puterea lui duhovnicească, adică mintea.” ~ Sfântul Nectarie de la Eghina

O datorie morală a omului faţă de el însuşi este şi să-și îndreptare voința spre binele moral şi duhovnicesc.

„Omul se poate înşela în conţinutul voinţei sale şi de aceea e bine să cerceteze dacă voinţa sa este în acord cu legea morală. Conţinutul fals al dorinţei este produsul păcatului care întunecă mintea noastră şi slăbeşte voinţa. Pentru întărirea voinţei şi pentru săvârşirea binelui se cere răbdare, iar răbdarea este puterea voinţei care se adapă din mintea luminată şi din legea morală. Prin răbdare voinţa se arată statornică şi neclintită şi covârşeşte păcatul care luptă în noi. Caracterul unei voinţe puternice după raţiune şi care are un conţinut adevărat este bărbăţia, curajul, îndrăznirea, nobleţea minţii şi toate virtuţiile care însoţesc bărbăţia. Semnele unei voinţe întărite sunt identificarea ei cu voia dumnezeiască şi concepţia morală. Penru o asemenea întărire a voinţei, omul trebuie să lupte împotriva falsei voinţe care sălăşluieşte în el, dar se întăreşte în luptă, dacă îşi păzeşte mintea luminată și dacă împlineşte legea morală.” ~ Sfântul Nectarie de la Eghina

O altă responsabilitate morală a omului faţă de el însuşi constă în protejarea părții sale sensibile, a inimii, deoarece simţirea sa, partea sa sufletească, va urma traseul voinţei. Dacă voinţa este îndreptată spre cultivarea înţelepciunii şi a celorlalte virtuţi, se va afla la adăpost 🙂

„Consecinţa armoniei simţirii şi a legii dumnezeieşti este bucuria lăuntrică a inimii, liniştea duhului şi convingerea lăuntrică a sufletului cu privire la viitoarea desfătare de cel mai înalt bine cu care simte că se află deja în comunicare tainică.” ~ Sfântul Nectarie de la Eghina

Din dezvoltarea armonioasă a tuturor puterilor duhovnicești ale omului poate să fie obținută liniştea sufletului, pacea minţii şi desăvârșirea duhului.

Să râdem cu Pleșu și Liiceanu (2)

Relatarea unui banc extras din cartea Dialoguri de duminică pe care filosoful Gabriel Liiceanu i l-a făcut prietenului său, Andrei Pleșu, în ziua în care urmau să plece împreună cu Mihai Tatulici, pentru o zi, în Muntele Athos. Mihai Tatulici îl ia de acasă întâi pe Andrei Pleșu, apoi pornesc împreună spre casa filosofului care-i aștepta nerăbdător.

„În timp ce-i aștept – sacul de mână e pregătit lângă ușă – ies pe terasa închisă, să mă uit de-a lungul aleii. Ochii-mi cad….pe valiza mare de voiaj, depozitată, cuminte, într-un colț al terasei. Tocmai în acel moment văd și mașina apropiindu-se. Cei doi coboară din mașină. Deschid geamul, le fac semn și-i rog să se apropie de balcon. „Andrei, dragule, îi spun cu un ton rugător și puțin jenat. Fii drăguț și ia-mi tu valiza, ca să n-o mai car pe scări. Ți-o dau peste balcon.” Ridic valiza supradimensionată, mimând opinteala, și o trec cu greu prin geamul deschis, peste balustradă. Andrei se repede să mă ajute, apucând să arunce un „Ce dracu’ ți-ai luat cu tine, doar stăm o singură zi– „Haide, răspund eu, în timp ce gâfâi. Știi că sunt cochet. Diverse aparate și alte chestii. Ești gata? Pot să-i dau drumul? Hai, că nu mai pot s-o țin.Tatulici privește cu gura căscată și îngaimă și el: “Dar ce v-a’i luat acolo?”, răstimp în care Andrei, cu picioarele bine înfipte în pământ, mai apucă să arunce către Tatulici: „E nebun, am uitat să vă spun.” După care, deja congestionat de efortul pe care se pregătește să-l facă, strigă: „Gata!” Și prinde între brațele întinse deasupra capului…valiza goală. Tatulici sare și el să-l ajute, sunt acum, amândoi, cu valiza goală în brațe, se uită o clipă unul la altul, apoi la mine, care sunt pe punctul să leșn de râs, aplecat peste balustradă. Andrei fierbe: „Ce banc tâmpit! Am uitat să vă spun, domnule Tatulici. Știți, Gabriel face bancuri de care râde singur.” Apoi, o bună parte din timpul călătoriei, îi povestește lui Tatulici toate bancurile tâmpite pe care i le-am făcut de-a lungul vieții. Îl corectez, din când în când, ne certăm uneori pe câte un detaliu, și trecem granița de la Giurgiu, râzând cu lacrimi.

Sper că v-ați amuzat la fel de mult ca mine citind cele două experiențe ale cuplului Pleșu-Liiceanu 🙂

Să râdem cu Pleşu şi Liiceanu

Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au fost „cununaţi” de filosoful Constantin Noica în urmă cu aproape jumătate de secol. De atunci au rămas împreună şi nu de puţine ori râd copios unul de celălalt.

Andrei Pleşu relatează în cartea Dialoguri de duminică următoarea experienţă hazlie a bunului său prieten, Liiceanu.

„Invitat la o masă de un profesor din Kyoto, specialist în zen, Gabriel Liiceanu a înţeles repede că are de trecut o probă grea. Trebuia să stea cuminte, cu picioarele sub el, şi să mănânce din boluri misterioase, oferite de o oficiantă care aluneca între comeseni pe genunchi. După scurt timp, filosoful român, a simţit că pierde controlul membrelor sale inferioare. Amorţite, străbătute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atenţie, şi aşa hărţuită de insolitul bucatelor şi de discursul sibilinic al interlocutorului. Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept un extract de cârpe şi se obişnuieşte greu cu ideea că fasolea bătută se poate freca cu zahăr pentru a deveni desert. Trebuia, fireşte, făcut ceva. Trebuia schimbată poziţia, păstrând totuşi acceaşi stilistică, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotărât, prin urmare, să-şi adune picioarele în aşa fel încât să-şi poată sprijini şezutul pe călcâie. După chinuitorul lotus dinainte, noua postură părea mântuirea însăşi, dar numai pentru câteva minute. Călcâiele un sunt nici ele antrenate să suporte întreaga pagodă a corpului. În plus, o apăsare disproporţionată suprasolicita  în această poziţie degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere şi de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperată de a ieşi la liman, o nouă atitudine, de o riscantă radicalitate. S-a aşezat, pur şi simplu, în genunchi. Cu trunchiul drept, dominând, fără autoritate, figurile gracile ale celorlalţi, pentru care lotusul nu părea să creeze dificultăţi. Scena avea, probabil, în ochii celor de faţă, ceva patetic. Liiceanu trebuie să fi arătat ca un ţăran de Octav Băncilă, exploatat, obidit, flămând, căzut în genunchi după o răscoală ratată. Dar cât poţi rezista în genunchi, dacă n-ai practica zilnică a penitenţei? Mai rămăsese o singură variantă, neortodoxă, greu integrabilă tabietului nipon, dar parcă mai confortabilă: aş numi-o poziţia Lorelei. Te laşi binişor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajişte. Japonezii au contemplat, cu discreţie, tot acest program gimnastic, la capătul căruia victima a ieşit din joc, lichidată. Şi cotul amorţeşte. „Un scaun, un regat pentru un scaun!” striga mut fiecare mădular al filosofului. Nu există altă soluţie decât abandonul. „Vai, ce grădină frumoasă aveţi!”, a gemut Gabriel, iluminat, şi, ridicându-se, a pornit tam-nesam s-o viziteze, lăsându-şi amfitrionii cu lingura la gură, între două îmbucături.”

Urmează o experienţă comică, pusă la cale de Liiceanu, avându-l ca personaj principal pe Andrei Pleşu 🙂

Faţetele infidelităţii

Puţine cupluri pot afirma că nu au cunoscut o criză de infidelitate, chiar şi una mai puţin evidentă, cum ar fi cea în care îţi doreşti sau îţi imaginezi că te afli alături de altă persoană decât cea pe care o ai în faţa ochilor.

Toți vrem să experimentăm stări de paradis, încă pe acest pământ fiind. Aceste stări se simt de cele mai multe ori la începutul unei relaţii de cuplu. Şi după ce ne retragem proiecţiile şi-l cunoaştem mai bine pe cel investit cu atâta admiraţie, ne putem juli zdravăn în căderea vertiginoasă, dacă nu ne-am pregătit în prealabil o saltea pufoasă pentru aterizare. Din dorinţa de a nu renunţa la relaţie, dar nici la propriile proiecţii, îi pretinzi celuilalt să fie cum îţi doreşti pentru a-ţi fi mai confortabil să-l iubeşti. Îţi aminteşti că făcea gesturi impresionante în primele luni de relaţie, iar acum nu-l mai recunoşti pe indolentul ăsta de lângă tine.

Cum mai regăsești interesul după ce dezvrăjirea a intervenit?

Asta-i o adevărată provocare. Dacă îţi aminteşti ce te-a atras la partener, poate fi o soluţie, în măsura în care acesta nu s-a schimbat între timp sau dacă ce ai descoperit ulterior nu este mult mai contrastant cu ceea ce te făcea să-l apreciezi. Dacă alegi să comunici deschis şi vă aliniaţi în dorinţa de a construi relaţia, poate fi altă soluţie salvatoare. Poţi alege, de asemenea, să investeşti şi să dăruieşti cât de mult poţi, fără să ceri ceva, şi-n măsura în care partenerul nu a devenit infirm emoţional brusc, poate fi sensibilizat şi îşi conştientizează şi el responsabilitatea în relaţie.

Amintirile emoționale pot fi călăuzite greșit în prezent controlându-ţi aşteptările şi nevoile.

Este momentul când apar fisuri în cuplu. Şi fiecare partener face faţă cum poate, în funcţie de maturitatea sa psihologică şi de sistemul său de valori. Nu de puţine ori, este introdusă o altă persoană în acest moment critic, dacă nu se renunţă deja la relaţie.

Sentimentele noastre cele mai profunde, pasiunile sau lucrurile după care tânjim cu ardoare sunt călăuze esențiale care ne învaţă să iubim şi cum să iubim. Iar pentru a ştii cum să iubeşti ai nevoie de repere, de cultură, de bunăvoinţă şi de perseverenţă! Însă dacă eforturile de a empatiza cu partenerul sunt mari şi unilaterale, ele duc la erodarea cuplului în timp şi cel care simte că nu primeşte suficient poate să caute alinare în alte braţe, mai afectuoase.

Infidelitatea poate avea multe forme. De exemplu, când îi comunicăm altei persoane un aspect intim despre partenerul nostru sau despre relaţia noastră de cuplu, străin persoanei cu care s-ar presupune că împărţim binele şi greul, în acel moment suntem infideli. Când ne gândim sau ne dorim intens să fim alături de altă persoană, ci nu lângă cel care este cam plicticos sau banal, îi suntem infideli. De asemenea, când ai un succes şi partenerul tău este ultimul care află, ai comis un act de infidelitate, pentru care, desigur, ai motive personale. Iar dacă se ajunge şi la relaţii trupeşti în afara cuplului conjugal, infidelitatea este evidentă, cu neputinţă de a fi infirmată.

Am auzit de multe ori argumentele: “Eram neglijat.”, “Lucra prea mult.”, “Era căsătorită cu cariera ei, nu cu mine.”, “Nu mă mai aprecia”. În acel moment îl întreb cum îi arăta el iubitei sale că o iubeşte. Pentru a nu se mai victimiza şi a se responsabiliza nemaiascunzându-se în spatele nefericirii. Desigur, şi-n cazul femeilor procedez la fel.

Dacă fiecare ajunge să conştientizeze cum a contribuit la situaţia actuală, şansa unei comunicări creşte şi se poate lua o decizie matură, pe care ei o aleg. Şi dacă decid să rămână împreună, încrederea persoanei înşelate este afectată şi trebuie redobândită cu răbdare, delicateţe din partea partenerului infidel, şi prin manifestarea iubirii acestuia. Învaţă s-o asculţi, dar şi să taci alături de iubita ta. O tăcere cultă şi cultivată vă poate apropia mai mult decât o mie de declaraţii şi asigurări ale sentimentelor.

Unele dintre femeile care înşală este puţin probabil să mai rămână în relaţie pentru mult timp deoarece ele ajung să fie infidele după ce s-au cam înstrăinat emoţional de partener. Mai există posibilitatea ca ele să fie infidele ca răspuns la infidelitatea partenerului, simţindu-se ulterior foarte vinovate şi regretând intens decizia luată. În schimb, unii dintre bărbaţi ajung să înşele din curiozitate, ataşându-se ulterior (sau nu!) de noua parteneră.

Sunt şi situaţii în care infidela se comportă impecabil pentru a scăpa de culpabilitatea din mintea sa, însă îşi critică tacit destul de frecevent partenerul accentuându-i slăbiciunile şi carenţele.

Cu cât un sentiment este mai intens, cu atât mintea devine mai emoțională.

În iubire, oricât ar fi de greu, totul se face cu inima deschisă, fără să încerci să scapi de durere. Chiar şi după ce trăieşti o suferinţă mare, dacă alegi să-ţi dezgoleşti sufletul în faţa partenerului (nu e deloc simplu, ştiu!) trăieşti o stare de puritate care va rămâne etern a voastră, indiferent de parcursul ulterior al relaţiei. Bineînţeles, starea de puritate poate fi atinsă doar în anumite condiţii (nefiind prestabilite, ci doar simţite) şi nu cu oricare dintre parteneri (decât dacă eşti “inspirată” de fiecare dată când îi alegi).

Când există admiraţie reciprocă în relaţia de iubire, şansele să se ajungă la infidelitate sunt reduse, partenerii fiind puţin vulnerabili la diversitate.

Cunosc femei cu o capacitate de iubire până la jertfa supremă (şi-ar da viaţa pentru bărbatul pe care-l iubesc) şi bărbaţi a căror iubire nu are graniţă, venerându-şi iubitele după mulţi ani de la căsătorie! Deci, se poate! 🙂

Unii oameni în această viață caută bunăstarea, alții culturalizarea, iar alții tânjesc după emoții și sentimente profunde. Pe lângă exaltările de prost gust şi imprudenţele decizionale, trăim de câteva ori și sentimentul plenar de iubire. Să-l înnobilăm cum se cuvine protejându-l de animozităţile şi trivialităţile acestei lumi!

Rămâi în barcă!

Relativ recent companionul meu mi-a spus că suntem toți într-o barcă. Astăzi cuplul Hinshaw ne-a împărtășit la finalul întâlnirii a celor 3 zile, care au avut ca temă asistența medicală, psihologică și spirituală a pacientului incurabil, că Părintele de origine română Roman Braga i-a lăsat multe învățături în inimi, dintre care mai pregnantă este aceasta: “Rămâi în barcă!”, barca fiind biserica. Companionul meu (același care m-a întrebat cum păcătuiesc în rugăciune) nu avea în vedere biserica referindu-se la barcă, însă tot la discuții teologice am ajuns.

Am ales ca în acest articol să vă transmit gândurile mele despre întâlnirile miraculoase.

O întâlnire miraculoasă pentru mine s-a extins pe parcursul ultimelor 3 zile în compania soților Hinshaw, Prof. Dr. Pavel Chirilă, a altor colegi psihologi, psihiatri și teologi. Am fost înconjurată de profesionalism, atitudine modestă, altruistă, uneori chiar smerită, iubire și multă capacitate de dăruire, (re)uniți fiind de scopul nostru comun: să-i ajutăm cum putem pe semenii noștri aflați în suferință și de a încreștina medicina, psihologia și psihiatria.

Prof. Dr. Daniel Hinshaw și Dr. Jane Hinshaw sunt medici americani (Daniel-chirurg, Jane-psihiatru) convertiți la ortodoxie. Dr. Daniel l-a însoțit până-n ultima clipă pe Părintele Braga, oferindu-i asistență medicală împreună cu soția sa, având “binecuvântarea” (cum declară cu smerenie) de a-i fi alături când Părintele a părăsit lumea aceasta pentru Împărăție.

În timp ce Dr. Jane ne împărtășea experiența soțului său alături de Părintele Braga (ea fiind martor, de cele mai multe ori), am observat cum Dr. Daniel s-a retras discret în rugăciune (m-ai putea întreba de unde știu că nu se gândea la următoarea destinație turistică planificată. Am simțit și este de ajuns! Unele lucruri se simt dacă știi unde să privești și cum să auzi!). Apoi Prof. Dr. Pavel Chirilă ne-a relatat experiența sa în compania Părintelui Braga și am simțit prezența vie a Părintelui invocat prin dragostea ce a lăsat-o moștenire sufletelor pe care le-a întâlnit.

Ce au învățat cele 3 persoane menționate de la Părintele Braga? În primul rând dragostea pentru oameni accentuată de suferința pe care a îndurat-o în această viață, apoi smerenia și veselia care erau nelipsite din atitudinea Părintelui chiar și-n timpul unor dureri cumplite. Apoi Dr. Daniel a adăugat că duhovnicul său, Părintele Braga, l-a învățat și lecția răbdării, preluată de la duhovnicul acestuia, Părintele Cleopa Ilie. Iar ultima destăinuire îi aparține Doctoriței Jane care a spus că nu se împărtășește fără să spună aceste cuvinte (ca rugaciune): „Lord, I don’t deserve You, but I can’t live without you!”, așa cum a învățat-o Părintele Braga.

În tot acest timp cât s-a vorbit despre Părintele Braga, ni s-au arătat imagini cu Părintele și mulți dintre noi aveam lacrimi în ochi. Cea mai emoționantă fotografie îl arăta pe Părintele în scaun cu rotile, aplecat ușor spre Dr. Daniel care-l privea cu dragoste, îngenunchiat.

Finalul celor 3 zile miraculoase pentru mine (și cred că nu sunt singura care le-a perceput astfel), a fost conchis cu următoarea afirmație a d-nului doctor Chirilă: „Jane, Daniel, suferința Părintelui Braga v-a născut pe voi!” Apoi, d-nul doctor a venit spre mine, m-a sărutat pe frunte și am știut că acel moment va deveni parte a temeliei mele. Este unul dintre momentele vieții mele la care mă voi întoarce de câte ori vreau și de fiecare dată voi avea lacrimi în ochi sau zâmbet pe chip!

În vacarmul atâtor neîntâlniri, am conștientizat că suntem suma întâlnirilor noastre și ador să fiu înconjurată de oameni care mă împing (foarte discret de cele mai multe ori) către limitele superioare ale existenței mele. Oamenii condensați (cum îmi place să-i numesc) sunt cei care te sprijină să devii ceea ce ești, te duc către tine, te determină să te vezi așa cum ești, nu cum vrei să fii sau cum crezi că ești. Te împing către întâlnirea adevărată cu tine!

Poți ajunge la constatarea faptului că ții în brațe o viață seacă. Pentru a te proteja de această situație călătorește cu întrebările esențiale pentru fiecare dintre noi: Cine sunt eu? Ce vreau să fac cu viața mea? Ce caut sau cine-mi lipsește? Ce mă împlinește? Fără să-ți pui întrebări nu afli răspunsuri și trăiești oarecum anesteziat. Vezi și auzi, dar nu înțelegi; atingi, miroși și guști, dar nu simți!

Despre câte întâlniri poți spune că au dat contur vieții tale?

Pot enumera cu recunoștință câteva persoane care vor dăinui în sufletul meu prin ceea ce m-au ajutat să devin, însă pentru a le proteja identitatea îi voi împărți în categorii: părinții mei, părintele meu duhovnic și alți preoți, profesori, pacienți, prieteni și un bărbat condensat! Cel din urmă mi-a reamintit importanța cuvintelor și răspunderea darului de a fi ființe cuvântătoare. De asemenea, mi-a educat auzul și văzul. Eforul meu de a-mi mobiliza gândirea în timpul conversațiilor noastre lungi și zilnice, din care lipsea orice urmă de flecăreală m-a ajutat să fiu și mai sensibilă la nuanțele cuvintelor pe care le folosesc.

Așadar, reușim să rămânem întregi (nealterați) doar dacă păstrăm vie amintirea întâlnirilor noastre reușite, onorându-le prin verticalitatea stilului nostru de viață!

Vă las acum în compania ultimului gând al doctorului Daniel Hinshaw: Perfecțiunea vieții constă în construirea unei relații de prietenie cu Dumnezeu!

Scris pe suflet

Sunt momente în viaţă când îl rugăm pe Dumnezeu să ne ia la El pentru că nu mai putem îndura durerea. Depăşind-o, uităm intensitatea ei şi într-un fel sau altul ajungem din nou să ne facem rău. Apoi aflăm că printr-un rău aparent se poate elibera un bine permanent!

Mă doare când constat că oamenii pe care îi iubesc s-au schimbat atât de mult încât nu-i mai pot recunoaşte. Nu-i mai regăsesc pe ei sau pe mine lângă ei! Când ne întâlnim parcă-şi aduc şi ei aminte cine erau şi scot la suprafaţă doze consistente din delicateţea, bunătatea, vioiciunea, inocenţa şi inteligenţa cuminte(ştiu că te încrunţi când  citeşti acest cuvânt stupid: „cuminte”). Prin intermediul acestor întâlniri binefăcătoare, binevoitoare şi eliberatoare constat cât de mult m-am schimbat şi eu.

Când cineva se raportează la tine aşa cum te-a păstrat în mintea şi-n inima sa, conştientizezi că ai alte nevoi, dorinţe, preferinţe şi mai ales că te împlinesc alte lucruri decât cele predictibile pentru cealaltă persoană, oricât de apropiaţi aţi fost în trecut. În acel moment apare conflictul intern. Vrei să rămâi lângă persoana pe care o iubeşti  însă nu mai poţi. Nu mai poţi şi pentru că altcineva sau altceva şi-a lăsat amprenta pe sufletul şi trupul tău, contribuind la dezvoltarea şi maturizarea personalităţii tale.

Începi să te simţi gol şi fără puls. Te laşi trăit, nu trăieşti. Ajungi să faci tâmpenii care te ajută şi mai mult să nu te mai recunoşti şi de undeva, adânc de tot, începe să-ţi fie ruşine de tine. Aceea e clipa în care pare să se dărâme totul. Este perioada ruinelor. Atunci însă începe transformarea. Dacă te predai şi eşti  consecvent în noile alegeri, lăsând tot trecutul în urma ta, după ce te-ai ascultat aşa cum o faci când te întâlneşti cu cel mai bun camarad al tău, începi să te regăseşti.  Trecând prin suferinţă însă. Acesta este preţul regăsirii. Apoi simţi un dor imens de frumos şi de bun, aproape că doare fizic. Şi acest dor ia forma lacrimilor de har dacă ştii spre cine să te îndrepţi.

Adevărata dragoste este o energie cuprinzătoare, hrănitoare, nu cunoaşte şi oricum n-ar impune limite. Nu răneşte, ci vindecă generând în tine multă poftă de viaţă. Însă dacă inima ta este rănită te poate duce către ataşamente nesănătoase faţă de oameni, sex, dependenţe, euforie sau exces de emoţionalitate. Iar emoţiile, rănile şi suferinţele te fac să-ţi oferi condiţionat iubirea.

Tu ce faci când îţi simţi sufletul zdrobit de propriile neputinţe sau greşeli? Te culpabilizezi, învinovăţeşti, te autoflagelezi, devii agresiv sau te victimizezi spunându-ţi că soarta e prea crudă cu tine?

Când simt că sufletul meu plânge, deschid fereastra şi uitându-mă la cer, încep să zbor.

Dintotdeauna mi-au plăcut ferestrele. Ele sunt poarta mea spre lumea de dincolo unde ştiu că oamenii sunt buni și frumoși.

Ce bine este când ochii ţi se umplu de lacrimi de frumos. În jurul oamenilor frumoşi,  aerul se schimbă, iar liniştea unei regăsiri aduce cu sine un stop de timp şi de spaţiu. Începi atunci să nu mai percepi lumea cu mintea, ci cu inima. În sfârşit îţi poţi permite să fii tu, transparent, cu toate ale tale, iar celălalt se bucură de el prin tine şi de tine prin el.

Aşadar, suferinţa te poate închide în tine sau te poate deschide către lume. Concentrându-te asupra durerii, capacitatea ta de a trăi creativ seacă. Dacă te întrebi însă ce să faci tu singur cu durerea ta în braţe, îţi recomand să uiţi de tine o vreme şi să-L cauţi pe Dumnezeu. Apoi, toate aspectele vieţii tale se vor aşeza astfel încât să te bucuri că eşti!

Stai de vorbă cu tine la un ceai şi observă ce vezi cel mai pregnant la tine. Ce te defineşte cel mai mult? Nevoile, tiparele de gândire sau de comportament, stările pe care le ai, dorinţele, pasiunile, relaţiile tale, cariera, familia?

Intimitatea fizică în relația conjugală

Într-o societate în care promiscuitatea este comună și frecventă, voi aborda în acest articol relația sexuală dintre soț și soție.

Mi se relatează frecvent în ultima perioadă cum femeile își pedepsesc soții invocând motive religioase pentru a le refuza inițiativa sexuală. Nici bărbații ”dogmatici” nu sunt receptivi la nevoile fizice firești ale soțiilor pentru că este post și nu este permis actul sexual în perioada aceasta. Între a nu fi permis și a nu fi încurajat este o nuanță mult prea ignorată! Citiți cu mai multă atenție Sfânta Scriptură și cărțile duhovnicești (recunosc, unele sunt sever ”dogmatice”, dar știți obiceiul albinei favorite a Sfântului Pavel! 🙂 ).

Biserica ne spune că Iisus vrea de la noi ”milă (citește iubire!), și nu jertfă”, și i-a certat pe oamenii care respectau legea (fariseii), dar iubirea nu se regăsea în sufletele lor. Sigur, e important să ai bun simț în privința frecvenței contactului sexual în perioada postului, însă nu-l supune pe partener la abstinență dacă decizia nu a fost luată împreună cu el. Și chiar dacă ați convenit să vă abțineți, iar soțul tău te dorește în perioada ”interzisă”, nu știu dacă te vei mântui mai sigur după normele legii decât conform celor ale iubirii.

Dorința sexuală este stimulată de comportamentul reciproc al soților și este consecința calității relației conjugale!

Cuvintele înțeleptului Solomon: „Gustă viața cu nevasta pe care o iubești, în tot timpul vieții tale pe care ți-a dat-o Dumnezeu sub soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îți este partea în viață, în mijlocul trudei cu care te ostenești sub soare” – ne atrag atenția asupra faptului că, în forma sa curată, sexualitatea nu este nicidecum o rușine sau o vină, ci un privilegiu, una dintre bucuriile vieții, liantul vieții și fericirii în căminul conjugal.

Sexualitatea nu constă doar în actul sexual nud, ci este un proces, o simfonie, în care sunt implicate toate dimensiunile celor doi soți, întreaga lor ființă, care devine ”una”. Astfel, dincolo de biologic, organic, sexualitatea are dimensiuni complexe care se regăsesc în plan psihologic, social, cultural, moral și spiritual. Prin sexualitate se stabilește o relație profundă între cei doi parteneri, fără ca aceștia să devină obsedați de ea.

Sexualitatea nu se reduce la actul sexual în sine, ci este o bucurie care conține, pe lângă plăcerea fizică – deloc de neglijat – fericirea pe care ți-o dă dragostea autentică, puritatea, onestitatea, încrederea, sentimentul apartenenței, siguranței și aprobării lui Dumnezeu.

Asist de multe ori neputincioasă la o efeminizare a bărbaților și la masculinizarea femeii. Să ne reamintim care sunt trăsăturile definitorii ale ambelor sexe și dacă am fi mai conștienți de armonia care a existat în cuplurile care au păstrat aceste însușiri nealterate (însă flexibile), poate ne întoarcem la vechile obiceiuri care sunt în natura noastră.

Puterea bărbatului constă în cunoaștere și în capacitatea de a fi cap al familiei, deci responsabilul și protectorul ei. Puterea femeii e gingășia și capacitatea de a-l face pe soțul ei să se simtă apreciat, dorit, respectat și iubit. Femeia care iubește îi arată iubitului ei o deplină încredere, îi împărtășește sentimentele, dorințele, bucuriile și temerile sale. Bărbatul care iubește îi împărtășește grijile și amărăciunile sale și se sfătuiește cu consoarta sa în luarea deciziilor.

Însușirile frumuseții feminine: bunătate, cumpătare, responsabilitate, sinceritate, empatie, răbdare, calmitate, expresivitate, intuiție, creativitate, senzualitate și capacitate mare de a iubi.

Însușirile frumuseții masculine: putere, dinamism, responsabilitate, rațiune, impulsivitate, capacitate mare de analiză, sexualitate, hotărâre, ambiție.

O dragoste este curată numai prin responsabilitate și libertate

Așadar, relațiile conjugale s-ar potența mai mult spre armonizare dacă bărbatul ar reînvăța să-și manifeste masculinitatea, iar femeia ar fi feminină în relație cu el, nu concurenta lui în lupta spre succes.

Sfântul Apostol Pavel arată în Epistola către Efeseni că multe dintre problemele căsniciei pot fi rezolvate dacă bărbatul își iubește într-adevăr femeia, și femeia își respectă bărbatul!

Înțelept este acela care nu reproșează, nu ispitește, nu-și amintește momentele neplăcute, ci cel care iartă și este în stare să-și amintească propriile greșeli.

Adesea considerat un subiect tabu, problemele sau tulburările de natură sexuală sunt primele care conduc la dezacord marital. Primul care apare este conflictul, ceea ce generează mânie, dezamăgire, resentimente, teamă, tensiune, condiții în care satisfacția sexuală sau relația sexuală reciproc satisfăcătoare nu mai are loc. Indiferent care apar mai întâi, problemele sexuale sau maritale, este clar că sexualitatea și mariajul se condiționează reciproc.

Biserica creștină promovează, în conformitate cu voința lui Dumnezeu, castitatea premaritală și fidelitatea conjugală.

O condiție și un criteriu care promovează și favorizează o sexualitate fericită este monogamia: virginitatea psihică, morală și spirituală. Principiul monogamiei nu este o restricție, ci un secret al fericirii și plăcerii autentice. Am întâlnit multe persoane care regretă enorm că au avut mulți parteneri sexuali, că s-au uitat la filme deochiate și că au experimentat multe practici sexuale. Se simt întinate și va trece mult timp până când vor scăpa de urmările acestor experiențe. Am cunoscut însă și persoane în viața cărora soțul/soția a fost singurul partener sexual, această alegere fiind ulterior regretată. Experiența restrânsă în legătură cu satisfacerea nevoilor sexuale ale corpului îi este imputată persoanei iubite, neglijându-se că, în atingerea plăcerii, implicarea ar trebui să fie reciprocă. Altminteri distanța emoțională afectează uneori iremediabil relația dintre cei doi soți.

Obstacolele sexualității normale: ignoranța, rușinea, teama, vinovăția, suferințe organice, lipsa iubirii, infidelitatea, egoismul, impotența și frigiditatea, timiditatea excesivă, vulgaritatea, rutina, oboseala, lipsa de tact și răbdare, tulburări de orientare sexuală.

Problemele de natură sexuală au conexiuni puternice, care nu pot fi ignorate. Sexualitatea este ceva minunat de care toți oamenii se pot bucura, fără să renunțe la demnitatea lor de persoane. Dacă te confrunți cu una dintre problemele enumerate mai sus, comunică-i partenerului tău ceea ce te împiedică să te bucuri de relația voastră sexuală, și dacă nu găsiți împreună o soluție, căutați-o în exteriorul cuplului apelând la părintele duhovnic sau la un specialist în probleme de natură sexuală.

Viața ca rugăciune

Cum păcătuiești în rugăciune?

Așa a sunat inopinanta întrebare care mi-a fost adresată aseară. În mod automat au început să mi se perinde în minte gândurile pe care le rostesc în Sfânta Taină a Spovedaniei. Înainte să formulez un răspuns clar, companionul meu a început să-mi dezvăluie observațiile sale juste despre persoanele care țin toate posturile, participă la Sfintele Taine, au o pravilă de rugăciune, însă greșesc grav în relația cu părinții și cu semenii lor.

Apoi discuția noastră a continuat în direcția aceasta, însă ceea ce vreau să vă împărtășesc este faptul că există oameni în afara bisericii care se raportează la rugăciune într-un mod cu adevărat profund. Prietenul meu se raportează la rugăciune sub forma continuă a unui stil de viață! De altfel, sunt multe lecții pe care le-am învățat de la oamenii care nu se declară credincioși, însă își trăiesc viața cu o mare capacitate de asumare și un nivel înalt de moralitate.

Așadar, vă încurajez să renunțați la prejudecățile pe care le aveți conform căreia cine nu este parte a Bisericii, nu este o persoană demnă de consultat în situații de natură interpersonală sau ființială. Vă pot contrazice cu multe exemple. Și-n plus, ceea ce te mântuiește sunt faptele din timpul vieții, nu rugăciunile spuse formal și nici numărul slujbelor la care ai participat. Desigur că rânduiala bisericească este importantă, în măsura în care contribui la schimbarea ta lăuntrică, conlucrând cu harul pe care îl primești prin Sfintele Taine.

De asemenea am mai constat că unele persoane trăiesc mult mai ortodox decât cele care se declară credincioase. Persoanele acelea ajung la adevăruri esențiale și tot ceea ce le lipsește este rânduiala bisericească, pe care și-o pot însuși mult mai facil decât persoanele care încep de la formă ca să ajungă la scopul trăirii duhovnicești.

  • De câte ori vi s-a întâmplat să vă spuneți rugăciunile doar ca să puteți adormi cu conștiința responsabilităților îndeplinite, ci nu în urma unui raport de comuniune intimă și inefabiă cu Dumnezeu?
  • De câte ori reușiți să nutriți gânduri frumoase și binevoitoare pentru semenii voștri (mai ales cei care v-au tulburat pe parcursul zilei), în timpul rugăciunilor?
  • De câte ori aveți conștiința în timpul rugăciunii că sunteți în fața Persoanei lui Dumnezeu (ci nu a unui Dumnezeu abstract) și vă rugați atât de intens încât harul Sfântului Duh cuprinde inima voastră?
  • De câte ori i-ați mulțumit din tot sufletul Domnului pentru ceea ce v-a dăruit astăzi?
  • De câte ori v-ați cerut iertare cu o pocăință reală pentru faptele voastre?

Câți teologi nu am întâlnit care judecă acerb oamenii, care clevetesc, mint, sunt violenți, au nenumărate adicții și se consideră superiori oamenilor morali! Amintiți-vă, fiecare dintre noi avem calea și lucrarea noastră de îndeplinit în lume. Nu știm noi pe cine va mântui Domnul și ce suflet se va pierde. Să fim deci resposabili pentru ceea ce se află în ograda noastră și, dacă putem, să ne rugăm pentru aproapele!

Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. Dar, pentru orice faptă a noastră, vom răspunde. Cândva vom fi confruntați cu noi înșine și cu ceea ce am făcut în viață. Și nu ne vom mai putea eschiva în niciun fel.

Există în viața noastră întrebări esențiale la care căutăm răspuns. O astfel de întrebare a devenit pentru mine: Cum păcătuiești în rugăciune?, întrebare care mă va însoți tot timpul. O altă variantă a acestei întrebări, pentru necredincioși, ar putea suna astfel: Cum îți trăiești viața? Care sunt lucrurile cele mai de preț pentru tine în viață (acel “timiotaton” despre care v-am vorbit într-un articol anterior. Pe scurt, cele mai importante aspecte ale vieții sunt bucuria, prietenia, iubirea, binele făcut în mod gratuit, iertarea, liniștea și împăcarea pe care le simți când stai cu tine însuți).

Din cauza lipsei de curaj, implicit de asumare, nu ne raportăm la timpul pe care Dumnezeu ni l-a oferit în dar, ca la un prețios cadou de care dispunem și care, de fapt, reflectă oglinda propriei noastre vieți. Deci, tu cum păcătuiești în rugăciune?

O viață bine trăită se bazează pe întrebări bine formulate. Sau, cum se spune în Ortodoxie: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească.”

Lecții uitate

Într-o noapte în care luna plină și roșiatică era reflectată de suprafața unui liniștit și grandios lac, mă plimbam înfofolită cu căciulă, mănuși și fular bărbătești (se pare că n-o să renunț niciodată la obiceiul de a nu mă îmbrăca adecvat vremii), și discutând despre craterele care se percep în interiorul lunii și alte particularități de-ale ei, am ajuns la subiectul: Lecții uitate!

Așadar, într-o lume în care sentimentele oamenilor nu mai sunt gingașe, ci rănite, vulnerabilitățile dictează de prea multe ori natura nevrotică a relațiilor. Conversațiile rareori capătă un caracter de spovedanie specific întâlnirii a două suflete, ci adesea sunt doar o sporovăială întemeiată pe iubiri ideologice, trupești sau sentimentale de tipul: Te iubesc dacă îmi dai ce vreau, dacă mi-e bine lângă tine!

De prea multe ori uităm lecțiile învățate în genunchi pentru a o lua de la capăt în același mod. Și tot așa până când sufletul nostru ajunge aproape de epuizare. Și atunci ce facem? Dăm vina pe Dumnezeu! Cineva mai responsabil și puternic nu există în jurul nostru, deci am identificat făptuitorul.

Sunt însă și suflete care ajung la disperare mult prea ușor. Acele suflete candide și neîmbărbătate ori îndelung măcinate sunt cele care nu ajung să cunoască vreodată bucuria de a trăi (bineînțeles, există și excepții), însă nu despre ele veți citi în continuare.

Cea mai frecventă lecție uitată? Cea în care te dăruiești total unei persoane cu speranța lăuntrică a relației în care vei primi ceea ce-ți dorești dintotdeauna: atenție, afecțiune, acceptare, iubire. Și te dăruiești din ce în ce mai mult. Ajungi să faci totul pentru persoana de lângă tine cu speranța tainică a recunoștinței sale, materializată în pretenția (conștientă sau mai puțin) de a deveni totul pentru ea. Dragul meu cititor, aceea nu este iubire și dăruirea ta te conduce lin și cert către secătuire și dependență emoțională.

Dăruiești din iubire atunci când nu aștepți ceva în schimb. Știu, consideri că vorbesc din basme, însă dacă ne-am obișnuit să întâlnim pretutindeni un anumit modus vivendi, nu trebuie să-l luăm ca etalon. Conștientizezi că se îndreaptă toată turma înspre lac fără să știe să înoate? Fii tu oaia rătăcită care-și creează propria cale spre pășune! E de ajuns să crezi că există, chiar dacă nu o vezi încă. Ulterior vei descoperi pe drum alți rătăciți care s-au salvat doar pentru că și ei au crezut că există pășunea făgăduită!

Realitatea trăită de noi astăzi pare a fi o poveste ce nici măcar umor nu are

Deși sunt momente în care trăiți bucuria facerii unui anumit gest: fie că vă așteptați iubiții cu o cină romantică (deși nu calitatea de gospodină vă definește), fie că dăruiți bani unui om nevoiaș (fără să vă gândiți că nu vă vor ajunge banii pentru pachetul de țigări) sau că ați ales să cumpărați un cadou (chiar dacă urâți să umblați prin magazine), de fapt vă hrăniți egoismul și imaginea bună despre sine dacă vă așteptați să primiți recunoștință.

Când egoismul ia forma așteptărilor pretențioase – întristarea, revolta, dezamăgirea, agresivitatea – pândesc la cotitură pentru a te acapara!

De asemenea, să nu acceptați să vi se pretindă anumite favoruri pentru a vă demonstra capacitatea de a dărui necondiționat. Sunteți responsabili pentru voi, deci nu permiteți să fiți manipulați. Sigur că aveți anumite responsabilități în relație, însă până la pretindere este cale…alăturată, și e bine să rămână așa!

Vrei să știi mai mult sau îți dorești să crezi mai mult? Avânt care nu înseamnă precipitare!

Am mai spus că Domnul nostru Iisus Hristos este măsura tuturor lucrurilor. El s-a dăruit oamenilor. Dacă vrem să ajungem să iubim într-adevăr, ci nu doar să cunoaștem, să descoperim și să îndrăgim, trebuie să ne dăruim. Deci să ne abandonăm un timp pentru a fi total disponibili să îmbrățișăm realitatea și misterul persoanei din fața noastră. A accepta realitatea altei persoane nu înseamnă să fim de acord cu ea. Și dacă renunțăm să o comparăm cu a noastră îl vom putea accepta și iubi mai ușor pe celălalt.

Este important să renunțăm la nevoia de a avea dreptate sau de a impresiona atunci când în fața noastră se află o persoană, deci o parte din întregul univers.

Încearcă să-l înțelegi pe omul din fața ta și te vei descoperi și pe tine! Apoi, iubește-l blând și smerit, precum ne învață Mântuitorul nostru bun. Nu-l sufoca cu pretenții și intenții de natură egocentrică! Nu-l folosi ca pe un obiect bun de consumat! Învață să-l respecți, să-l asculți și să-l iubești așa cum are nevoie! Numai prin dragoste te împlinești și nu te risipești!

Să ne îndreptăm acum atenția către micii maeștri din preajma noastră să observăm ce ne învață. Cum sunt copiii?

  • sunt mereu senini (mă refer la copiii crescuți în mediile familiale securizante),
  • sunt energici, nu lâncezesc stând în pat la televizor (decât dacă i-ai uitat în fața desenelor animate de mici pentru ca tu să te poți odihni toată seara),
  • sunt curioși, nu autosuficienți,
  • sunt receptivi, prezenți și uimiți (nu neapărat mirați) de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Nu se gândesc la problemele din trecut și nu reflectează îndelung la cele din viitor,
  • sunt sinceri și naturali, nu duplicitari și manipulatori (cel puțin dacă nu sunt nevoiți să devină astfel) pentru a obține ceea ce vor.

Aud anumite gânduri iscoditoare care spun: „Bine-bine, ei sunt copii, noi adulți, cum să fim precum ei?! Doar am crescut, ne-am maturizat.” Bine-bine spun la rândul meu, atunci să vedem cum sunt oamenii înțelepți (nu neapărat cei în vârstă pentru că nu anii garantează maturitatea și înțelepciunea). Vă las cu cugetați singuri la diferențele și interferențele dintre copii și înțelepți!

Orice contact pe care îl avem este o oportunitate, o invitație la schimbare, dezvoltare sau vindecare.

Pentru ca mintea să treacă dincolo de amăgirile ei perene ori efemere trebuie ca înlăuntrul omului să se petreacă ceva cutremurător.

Oricât i s-ar spune sau demonstra unei persoane că se autoflagelează, până când nu trăiește câteva clipe în abisul disperării nu se va scutura total pentru a “Pune început bun existenței sale!” Va repeta la nesfârșit vechile tipare cognitive, emoționale și comportamentale. În urma cutremurului ființial, când ai simțit că s-a apropiat sfârșitul, tu trebuie să-l faci început! Există însă riscul ca unele persoane să nu poată ieși din ghearele disperării și să ajungă doar să se târască prin viață. Și în acest caz metanoia (cititorii mei fideli sunt familiarizați deja cu acest termen, dar îl voi explica pe scurt pentru cei nou sosiți 🙂 ). Metanoia presupune o schimbare a minții, pe calea pocăinței. Presupune deci admiterea greșelilor și a păcatelor față de Dumnezeu, față de tine însuți sau de aproapele și recunoașterea lor în fața părintelui duhovnic, iar apoi să pornești pe un alt drum fără culpabilitate, ci iertându-te, cu încredere și nădejde că poți să fii un om mai bun, mai matur, mai responsabil, ceea ce preupune de fapt să fii om prin excelență și libertate. Îi încurajez pe pacienții mei ca atunci când greșesc față de Dumnezeu să meargă la părintele duhovnic pentru a primi iertare, când greșesc față de aproapele să rezolve cumva situația, iar când greșesc față de ei înșiși îi îndemn să se ridice în picioare și la modul cel mai serios să-și ceară iertare de la ei înșiși. Așa învață că sunt responsabili pentru starea lor lăuntrică, relațională și duhovnicească!

Ca să evaluezi gradul de maturitate la care ai ajuns, fi atent la fluctuațiile dispozițiilor tale sufletești și la motivele de întristare pe care le ai. Ce te întristează cel mai frecvent și mai ales cum reacționezi în acele situații? Aceea este măsura ta psihologică și duhovnicească.

Admir oamenii care construiesc relații ce ating hotarele autenticității și ale adevărului! Iar în momentele de cădere, de eșec, de pierderi masive (a reputației, profesiei, finanțelor, relațiilor, averii, etc) suntem extrem de autentici. De asemenea, cine îți este alături când ai ajuns la un anumit statut social, profesional, financiar și familial? Oamenii care rămân în viața ta indiferent de situațiile prin care te poartă viața sunt într-adevăr de calitate. Nu este ușor să te bucuri pentru succesul celuilalt când tu abia supraviețuiești și nici să oferi tot sprijinul aproapelui tău când știi că te poți destabiliza pe anumite planuri. Aceștia sunt oamenii pe care îi respect într-un mod deosebit!

Iar una dintre cele mai bune conversații de care am avut parte a fost cea în care nu am folosit cuvintele. Aceea a fost o lecție pe care sigur nu o voi putea uita! M-a învățat despre neputința cuvintelor!

Nașterea Domnului – renașterea creștinilor

“Credinţa este certitudinea despre existenţa lui Dumnezeu. Credinciosul e sigur că măcar uneori se află faţă de Dumnezeu în raport asemănător ca faţă de o altă persoană, deşi e nevăzut.” ~ Pr. Prof. Dumitru Stăniloae

Obișnuim să ne rezervăm mult timp în preajma sărbătorilor pentru cumpărături, care ne consumă atât banii cât şi energia şi pacea sufletului, pentru distracţii de tot felul, pentru pregătirea bucatelor și curățarea caselor, dar oare cât timp am rezervat pentru a ne curăţa întinăciunea sufletului cu Sfânta Taină a Spovedaniei? Cât timp am rezervat pentru a închina o rugăciune din adâncul sufletului nostru Domnului Iisus Hristos? Cât am dăruit din ceea ce avem(timp, bani, mângâieri tactile sau verbale, sprijin emoțional, iubire) semenilor noștri?

Naşterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos este dovada veșnică de iubire și îngrijire a Lui Dumnezeu de întreaga lume. În iminența prăznuirii nașterii Mântuitorului (mântuire=salvare) Iisus Hristos, un creștin adevărat se pregătește în primul rând duhovnicește pentru a întâmpina această sfântă sărbătoare care ne umple sufletul de bucurie duhovnicească, pentru că ea este împlinirea făgăduinţelor şi nădejdilor pe care Dumnezeu le-a dat oamenilor. Persoana Domnului Iisus Hristos este Adevărul, Calea și Viaţa făcându-Se astfel poartă spre Împărăția Cerurilor.

Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Nimic necurat nu va intra în Împărăția Cerurilor”, deci trebuie să trăim și să cultivăm virtuțiile care ne duc la desăvârșire pentru a putea nădăjdui la milostenia Domnului nostru Iisus Hristos, care este și drept, nu numai bun, ceea ce înseamnă că ne responsabilizează.

Nasterea-domnului

Astăzi, Domnul Iisus Hristos bate la uşa inimii noastre pentru a găsi un locaş smerit și blând ca să ne ajute cu multă dragoste și răbdare să alungăm toate patimile din inima noastră, tot întunericul, toată deznădejdea, toată răutatea și toată împietrirea inimii noastre. Iar principala responabilitate duhovnicească a noastră este să ne curățim sufletul printr-o vigilență permanentă care presupune:

  • păzirea gândurilor,
  • călăuzirea afectelor noastre,
  • selectarea activităților în care ne implicăm,
  • însă cea mai bună „metodă” pentru curățirea sufletului, care include tămăduirea rănilor, este pocăința acompaniată de smerenie.

Sufletul nostru are nevoie să fie curățit, vindecat, tămăduit și apoi întărit. Iar postul, rugăciunea, plângerea pentru păcate, înfrânarea, cugetarea la cuvântul lui Dumnezeu slujesc la curățirea și întărirea sufletului. Cu această stare să ne înfățișăm înaintea Nașterii Domnului, cu bucuria nădăjduitoare, cu dragostea vie, cu pacea blândă și curăția luminoasă să ne împărtășim de harul Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

“Numai Hristos este salvarea!” ~ Părintele Iustin Pârvu

Mântuitorul Iisus Hristos vrea să se nască în locașul sufletului nostru şi să ne ajute să ne mântuim. Vrea să ne întoarcem mereu ACASĂ pentru a petrece împreună cu El această minunată sărbătoare care ne îndeamnă să dăm la o parte zgomotul și să ascultăm chemarea tăcerii care ne călăuzește spre bucurie, pace, curățire, iubire și nădejde mântuitoare.

Hristos ne este exemplu de smerenie bucuroasă când ia chipul unui copilaș născut de Preasfânta Fecioara Maria într-o iesle sărăcăcioasă. Biruitorul iadului, Cuvântul întrupat prevestit de prorocii Vechiului Testament, intră în istorie în cel mai umil mod posibil și pleacă apoi în cel mai înjositor mod posibil.

Suflete, Domnul să se nască în ieslea inimii tale!

Prin Naşterea Domnului – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – s-a pus început mântuirii noastre: “Vieţuirea celor de sus a fost sădită pe pământ, îngerii au tovărăşie cu oamenii, iar oamenii stau, fără teamă, de vorbă cu îngerii. Pentru ce? Pentru că Dumnezeu a venit pe pământ şi omul s-a suit în cer: toate s-au amestecat”.

La finalul postului, creștinii sunt bucuroși să meargă cu nădejde spre părinții duhovnici pentru a se mărturisi și apoi să primească în trupul lor însuși Trupul și Sângele Dumnezeului nostru care-i ajută să se împărtășească și ei din duhul dumnezeiasc cu ajutorul harului Sfântului Duh.

În noaptea sfântă de Crăciun, odată cu pruncul sfânt suntem chemați să ne (re)naștem și noi, adică să ne înduhovnicim pentru a fi lăcașuri sfințite pentru Domnul nostru, El neavând alt lăcaș sau altă casă mai dragă ca sufletele noastre!

Stropește-ne cu isop, Doamne, spală întinăciunea minții și inimilor noastre, izbăvește sufletele noastre de moarte, mântuiește-ne, nu pentru faptele noastre, ci pentru iubirea Ta pentru oameni, căci Tu ești nădejdea, viața, mângâierea și învierea noastră!

Călătorind fără planuri am primit daruri

În ultimele două luni am călătorit mult în afara țării natale. În unele orașe ale țărilor europene am fost singură, iar în altele am fost însoțită. Este prima dată când am vrut să călătoresc fără iubitul meu sau vreo prietenă alături, mai ales în țări necunoscute, și nu m-am simțit nicio clipă singură. În plus, am simțit pregnant prezența lui Dumnezeu cu mine și în mine!

Există multe cărți scrise de autori care au călătorit singuri mult timp, iar acea călătorie i-a schimbat pe vecie. Pot spune că ceva asemănător mi s-a întâmplat și mie!

IMG_0306

Am trăit absența timpului. Zilele mi s-au părut săptămâni. Aveam timp pentru toate și pentru tot. M-am simțit eliberată de nevoi sau dorințe și am experiat profund fericirea! Mi-am dat seama cu adevărat ce înseamnă să fii un om liber, împăcat și mi-am cunoscut adevăratele porniri ale sufletului. Timpul petrecut departe de familiar a însemnat pentru mine cunoaștere, suflet și iubire!

Am plecat din țară având câteva idei pentru itinerariul meu, însă mi-am oferit șansa să mă opresc unde doresc și să staționez cât am nevoie, pornind în continuare unde mă îndruma inima. Am cunoscut câteva suflete alese care m-au îmbogățit etern! Mi-au arătat că ele nu-și măsoară viața, ci aleg să se bucure de ea. Am simțit cum ele percep viața în absolutul ei și astfel, nimic din ea nu se repetă.

Am interacționat cu chinezi, japonezi, lituanieni, portughezi, belgieni, musulmani, spanioli, italieni, francezi, englezi și americani. Suntem atât de diferiți. Avem desigur asemănări care ne permit să ne iubim, sau măcar să ne acceptăm, unii pe alții 🙂 Desigur, am întâlnit și români care sunt destul de diferiți între ei, din fericire. Unii sunt aroganți doar pentru că și-au dezvoltat anumite abilități, femeile devin brusc încrezătoare când și-au accesorizat ținuta cu o fustă care spune multe și tocuri, ori o ținută vestimentară cu eticheta „încredere”. Mâine, schimbându-și haina, poartă cordialitatea din șifonier. Hainele românilor parcă au identitate proprie! Am întâlnit și români cu un grad de conștientizare de sine ridicat și sunt mult mai relaxați, devenind deschiși la ceea ce pot să învețe din interacțiune. Străinii sunt mai unitari din punctul acesta de vedere, nu-și schimbă atitudinea în funcție de cum arată în ziua respectivă. Nici nu se raportează la diferențe ca fiind ceva de blamat sau respins, ci sunt flexibili și dornici să se îmbogățească prin ceea ce are de dăruit persoana cu care comunică. Nu sunt egocentrici, iar asta face comunicarea cu ei foarte plăcută. Nu se raportează la ceea ce știu pentru a se poziționa în relațiile interumane. Sigur, mă refer doar la cei pe care i-am întâlnit în drumul meu.

Românilor, în ultimul timp, parcă le lipsește rușinea. Nu mai au cumințenia care le salva odinioară conștiința. Vor doar să fie „ei înșiși”, nimic altceva nu pare suficient de important. Aici există o asemănare destul de mare cu unii străini, însă aceștia o fac natural și nu atât de extravagant. În astfel de cazuri, tăcerea mea a fost ca polenul, iar retragerea asemenea blândeții brave!

Străinii mi-au părut puțin mai preocupați de spiritualitate decât românii, chiar dacă nu aveau încă o orientare religioasă. Fiecare își căuta calea în felul lui. Unii dintre ei au descoperit-o, ceea ce nu făcea ca lucrurile să fie mai facile. Am vorbit cu o musulmană aproximativ 4 ore și îmi povestea dilemele și încercările sale. Am simțit-o extrem de apropiată și am empatizat mult cu ea. Ortodocși practicanți nu am întâlnit deloc, iar asta mi-a provocat o tristețe efemeră. Poate nu am ajuns în locurile cu oameni ortodocși. Am cunoscut mai mulți catolici, printre care o doamnă care, binecuvântându-mă, a spus: “Vive les chretiens orthodoxes!” Lucrurile sunt mai simple când religia este abordată de către bisericile surori 🙂

Budismul s-a răspândit mult în lume. Am întâlnit catolici și protestanți care vor să devină budiști, și budiști care nu practicau, deși le plăcea filosofia de viață care purcede de la Buddha. Musulmanii își adaptează stilul de viață după cele două mari interpretări ale Coranului, nu sunt tentați să practice alte forme de religiozitate, precum creștinismul sau budismul, însă vor să afle cât mai multe despre creștinism.

IMG_20151121_134112

Am întâlnit oameni în această călătorie care mi-au spus multe în momentele de tăcere, doar privindu-ne. Ați observat că lucrurile cele mai frumoase și mai curate sunt cele nespuse? Îmi amintesc de singura relație pe care am avut-o în care nu mi s-a spus vreodată „Te iubesc”, însă am simtit-o plenar. Mi-a fost demonstrată iubirea prin fiecare acțiune și gest. Nici eu n-am spus în mod direct ce am simțit în acea relație, însă amândoi știam că ar fi fost de prisos cuvintele.

Voi păstra comoara trecutului meu. Mă gândesc la tot ce am văzut, simțit și trăit, însă și la câteva aspecte ale călătoriei care au rămas necunocute. Nu există niciun vis interzis! Am realizat, încă o dată, cât de frumoși sunt oamenii prin diversitatea lor. Iubesc să cunosc oameni și să încurajez diferențele dintre noi! Următoarele destinații sunt Grecia și Rusia, țări alese pe criteriul religiei de această dată, pentru a încuraja asemănările și a spori duhovnicește împreună! 🙂

Memoria suferințelor și a bucuriilor tale să fie trepte pe care urci pentru a vedea mai curat și mai bine lumea!

Familia monoparentală

Familiile monoparentale sunt tot mai numeroase în societatea contemporană. Lipsa unui părinte se poate datora decesului acestuia, alegerii unei persoane de a deveni părinte unic, însă de cele mai multe ori se datorează divorțului sau separării partenerilor care până nu demult formau un cuplu. Cele mai frecvente familii monoparentale sunt formate din mame-copii, mai puțin din tați-copii, pentru că aceștia aleg să se recăsătorească în scurt timp de la separare. Pentru că nu am întâlnit în cabinet, încă, tați care să-și crească singuri copiii, mă voi referi în continuare la mamele singure, însă sugestiile mele pot fi aplicate și de către tații singuri.

Am cunoscut multe mame suprasolicitate care adoptă și rolul tatălui în familie încercând, și rareori izbutind, să țină loc și de mamă și de tatăfără să creeze tensiuni interioare atât la ele, cât și copiilor. Ele au tendința de a deveni mai autoritare, uneori chiar rigide în aplicarea regulilor, pentru a suplini lipsa tatălui. Altele se lasă mult prea ușor manipulate de copiii lor renunțând la regulile pe care le-au stabilit “pentru a nu simți copilul absența tatălui său.”

De asemenea, un risc mare este transformarea relației parentale într-una de parteneriat sau de prietenie, mai ales dacă există un copil unic în familie. Acest risc este frecvent și în familiile în care tatăl este prezent, dar nu prea implicat. Mama îi face confidențe copilului și îi cere să se comporte mai matur decât poate. Adesea se ajunge ca relația parentală să imite relația conjugală, mama imputându-i copilului: „Semeni leit cu taică-tu. Am crezut că scap de el, dar degeaba l-am lăsat că te-am luat pe tine.” În timp, copilul ajunge să se îmbolnăvească, mai ales de afecțiuni ale pielii, deoarece a trebuit să îmbrace altă piele, nu a fost lăsat în a lui. Ajunși la vârsta adolescenței, acești copii întâmpină probleme de identitate: fetele îți vor respinge mamele, și astfel propria feminitate datorită procesului de identificare, iar bărbații nu vor ști cum să se poarte din cauza absenței sau neimplicării modelului masculin. De asemenea, vor exista lacune și în spațiul intimității conjugale ulterioare ale copiilor deveniți adulți pentru că nu au avut un model de comportament în cuplu.

Se cunoaște faptul că mamele singure prezintă o incidență mai mare a depresiilor, anxietății, fobiilor și a consumului de substanțe care creează dependență. Copiii lor vor fi adesea co-dependenți.

Procentul de eșecuri în a doua căsnicie este mai mare decât în situația primei căsnicii. Încurajările apropiaților care împărtășesc statutul spre care te îndeamnă: “O iei de la început” sau “Vei fi mai liniștitănu fac decât să te influenteze, dacă le permiți, cu propriile lor percepții și proiecții, însă tu reflectează bine dacă ți-ai putea crește copilul cel puțin la fel de bine singură.

Copiii crescuți în familii cu ambii părinți, chiar dacă aceștia nu s-au înțeles grozav, au mai puține probleme de relaționare decât copiii proveniți din familii monoparentale. Desigur, există și situații când divorțul este singura opțiune din cauza violenței sau abuzului emoțional constant, ceea ce amenință sănătatea și stabilitatea psihică a copiilor.

Clarifică-ți expectanțele de la partener împreună cu el, nu visa romantic la o căsătorie ideală fără să depui eforturile necesare.

Nu te considera victima soțului tău

Le spui apropiaților tăi că nu face decât să meargă la serviciu în timp ce tu ești compleșită de respnsabilități? O abordare constructivă a frustrărilor este să găsești modalități prin care să-l implici în creșterea copilului, atât ca ajutor în unele activități casnice, cât mai ales în relația cu copilul.

Nu-l vorbi de rău pe tatăl copilului în prezența acestuia

Copilul face parte din amândoi și îi creezi conflicte interioare dacă-i ceri să-ți împărtășească opinia, suferința, doleanțele și frustrările cauzate de fostul soț, eternul tată al copilului tău. El are o relație de atașament și de iubire diferită de a ta cu acea persoană. Este dreptul lui să se raporteze altfel la tatăl lui, „să-l privească cu alți ochi.” Este sănătos pentru el să fie diferit de tine, să nu simtă ceea ce simți tu, să nu trăiască precum o faci tu.

Stabilește limite împreună cu copilul tău, dacă este suficient de mare, urmărindu-le cu perseverență și grijă

Relația apropiată dintre voi se referă la sentimentul de înțelegere, empatie, compasiune și căldură pe care i le dăruiești, dar nu înseamnă că sunteți egali. Copilul tău are nevoie de limite și atitudini pozitive ca să-i devii un reper valoros în viață.

Construiește prietenii pe care să te poți baza la nevoie

Prietenii sunt esențiali ca să nu ajungi în situația în care-i soliciți copilului tău să-ți fie confident.

Creează un cămin afectuos și stabil

Hrănește-ți copiii și cu bucurie, afecțiune și compasiune, nu numai cu mâncare. Stabilitatea poate fi obținută printr-un program care nu înseamnă rigiditate, însă nici dezorganizare. Organizeaza timpul copilului tău, însă lasă loc pentru joaca liberă sau activități imprevizibile. Stabilitatea este obținută și printr-o educație convergentă. Copilul nu este bulversat de contradicțiile educaționale ale părinților săi, de aceea este important să comunici cu fostul soț despre anumite aspecte ce privesc regulile și limitele aplicate copiilor voștri, ca să nu pară că tu ești “agresorul” și el “salvatorul” copiilor.

Cere ajutorul celor apropiați

Când simți că ai nevoie de o pauză, solicită ajutorul celuilalt părinte atunci când se poate, părinților tăi, fraților sau prietenilor în care ai încredere că s-ar descurca împreună cu copiii tăi. Nu te neglija, ai nevoie de o sursă afectivă sau relaxantă cât se poate de des. Nu evita să ai companie, nu te centra pe singurătate. Invită-ți prietenii în căminul tău. Copiii au nevoie sa interacționeze cu persoane diverse și mai ales, au nevoie să te vadă pe tine făcând ceea ce le ceri lor: să socializeze, să citească, să aibă grijă de spațiul lor personal, să spună rugăciunea înainte de culcare, să fie activi și darnici, etc.

Organizează „ședințe de familie

Invită-i pe copiii tăi să se exprime fără teamă, fără să-i critici sau judeci. Câștigă-le încrederea și construiește o relație bazată pe respect, acceptare, cooperare, onestitate, comuniune și dragoste.

Ai nădejde în pronia lui Dumnezeu

Învață-l și construiește în sufletul copilului tău cele mai prețioase sentimente existente: CREDINȚA si DRAGOSTEA de Dumnezeu. Daca pui bazele identității sale „de piatră”, că este copil al lui Dumnezeu, și îi oferi un exemplu de viață creștină, copilul tău va purta mereu pecetea aceasta în suflet, chiar dacă va avea suișurile și coborâșurile sale. La un moment dat se va întoarce la Tatăl lui.

Împarte cu mine tăcerea!

Obișnuim să fugim de tăcere. Cu prețul sacrificării intimității relaționale umplem spațiul dintre noi cu o sporovăială fastidioasă. Absența cuvântului nu este lipsă sau gol apăsător, ci elementul capabil să catalizeze și consolideze relația! Bineînțeles, mă refer la tăcerea plină, nu la incompatibilitatea partenerilor de dialog.

Cu siguranță ai trăit experiența unei întâlniri în care interlocutorul vorbea întrerupt doar de lipsa oxigenului necesar solilocviului ce, în gândurile sale, se voia dialog. La finalul întâlnirii el era revigorat, iar tu epuizat. Ceea ce am putea spune despre „vorbăreț” este că are un suflet bine alimentat, având în vedere că acesta se hrănește predominant cu gânduri. Motivele care te-au încremenit în acel perimetru dedicat persecuției tale te privesc momentan pentru că nu intenționez să fac o analiză a supunerii tale nevrotice (ai putea spune un bun simț nemaiîntâlnit în vremurile „datului din coate”), cea adevărată fiind doar când alegi să împlinești voia Domnului, sau când îți asumi interacțiunea respectivă, însă atunci nu ai mai avea sentimentul epuizării.

Ai trăit în mod cert și situații în care ai simțit că nu ai nevoie de cuvinte să te faci înțeles de cel din fața ta. Aceste momente de tăcere erau asemenea poveștilor cu tâlc: profunde, înțelepte și își puneau pecetea asupra sufletului tău. Nici întâlnirile entuziaste în care abia așteptai să împărtășești cu persoana dragă despre al tău “timiotaton” (conceptul lui Plotin care se referă la lucrurile cele mai de preț pentru sufletul tău) nu-ți sunt străine.

Dacă îți construiești un sentiment al libertății (nu-l confunda cu libertinajul), ceea ce implicit îți dezvoltă și sentimentul demnității, vei ajunge să-l prețuiești și apoi vei putea recunoaște și respecta libertatea celuilalt, care nu este mai puțin importantă ca a ta. Așadar sesizezi când începi să plictisești sau să te plictisești.

Tăcerea acompaniată de singurătate (ocazională) favorizează o mai bună cunoaștere de sine.

Dacă atunci când ești singur acasă imediat deschizi televizorul, navighezi pe internet, vorbești ore în șir la telefon, te uiți la filme sau citești neîntrerupt, e timpul să descoperi că fugi de tine. Acesta este testul prieteniei pe care ai reușit s-o ai cu tine! Pe tine te poți supune la oricâte evaluări dorești, dacă faci asta cu alții, este cam josnic. Testele apărute în relații distrug sentimente frumoase!

Cum dobândești sentimentul libertății? Fundamentul ei este împlinirea poruncilor (paradoxal, știu! Îți aud glasul revoltat: „Porunci care mă fac rob, care îmi cer să renunț la ceea ce-mi place? Ele îmi aduc libertatea? Mai bine mă dezic de o astfel de libertate și fac ceea ce știu că mă bucură.“). Să-ți prezint cum stau lucrurile din perspectiva mea și să nu crezi că reușesc să merg spre HAR într-un mod liniar. Am atâtea poticneli și alunecări de teren. Dar nu abandonez! Îmi exersez perseverența și știi de ce? Îți resping gândul care mă acuză de masochism! O fac pentru că am aflat efectele perseverenței: descurajează cererile frivole, ocazionale și purifică motivațiile.

Împlinirea poruncilor

Cunoaștere

Încredințare/Credință puternică

Libertate

Dragoste

Curaj

Împlinirea lucrării duhovnicești

HAR

Forța credinței apare ca semn de slăbiciune, înfrângere, prostie, bigotism, însă impactul asupra vieților semenilor cu care relaționezi se poate vedea în timp. O melodie care e „pe val” de ceva timp instigă trompetele să acopere liniștea pentru a atinge inimile „cuiva”. Nu vreau să analizăm ce putem atinge fiecare dintre noi în inimile oamenilor, ci vreau să fim conștienți că sunt atâtea modalități prin care Dumnezeu lucrează prin noi, dacă acceptăm să colaborăm, la devenirea mai frumoasă a semenilor noștri.

Și mai dăm câte-odată peste câte-un prost, // Care vrea să pară superior și nu are rost
Să-l întrebi ce a făcut notabil, nimic probabil, // Să stea în picioare peste timp, valabil…
Ai atins inima cuiva când ai zis ceva? // Facem asta și acum de la 15 ani…

Deși starea de bine a individului depinde de portofel sau de card, poate că una dintre investițiile cele mai mari nu este aceea făcută în succesul personal, ci constă în succesul de a reuși să atingi viețile altora. Venerabilii din Socului-Pantelimon demonstrează că știu asta în cea mai recentă melodie a lor.

Nu este nevoie întotdeauna de cuvinte pentru a arăta că îți pasă. O îmbrățișare, o privire sau o strângere de mână pot face minuni în inimile oamenilor. Modul de a trăi în Hristos te obligă să vezi realitatea și să fii mult mai receptiv la nevoile oamenilor. Chiar dacă obișnuiești să fii un om moral, când începi să meditezi, să te rogi și să trăiești ortodox vei cunoaște la un moment dat demonii care sălășluiesc în tine. Prețuiește aceste momente, nu le umple cu interacțiuni menite să alunge groaza care te cuprinde, ci din adâncul nimicniciei tale, strigă-L pe Dumnezeu și roagă-L să te vindece. O va face pentru că ne-a spus: „Vino! Căci pe cel ce vine la Mine nu-l voi da afară. Poate că până atunci n-ai fost conștient de patimile tale și ți-ai spus că este suficient să respecți regulile de bun simț: să nu furi, să nu ucizi, să nu bârfești (prea evident), să nu te bucuri de necazul altuia, să nu dorești femeia/averea/ mașina aproapelui, să nu fii lacom sau leneș, etc. Dar te așteaptă o aventură de pomină! Și crede-mă că merită, nu te vei plitisi o clipă! Cu cât vei sta mai mult în tăcere și în rugăciune, cu atât vei afla mai degrabă ceea ce ți-e de folos.

Obișnuiesc să-mi încurajez clienții și pacienții să petreacă măcar jumătate de oră zilnic în singurătate pentru că astfel se apropie mai mult de ei înșiși și de Dumnezeu. Iar când ajungi să te cunoști pe tine însuți și să-L simți pe Dumnezeu, nu mai ai nevoie de cineva sau ceva pentru a te simți împlinit.

Ce spune tăcerea aproapelui?

  • dezinteres

  • incultură

  • suferință

  • înțelegere și compasiune

  • respingere

  • abandon de sine

  • prețuire.

Ce spune tăcerea lui Dumnezeu?

  • Este garanție a faptului că te ascultă. Dacă îi vorbești din adâncul sufletului tău, cu siguranță vei primi răspuns. Să nu-L obligi însă pe Domnul să îți răspundă așa cum vrei. Ține minte: Dumnezeu este o persoană vie care are dreptul să spună NU dacă așa dorește. Sau care îți răspunde cum crede că e mai bine pentru tine, chiar dacă se alege cu revolta și indignarea ta. Uneori Dumnezeu tace și pentru a-ți vedea perseverența. Așadar, dacă știi ce vrei, insistă și fii receptiv la răspunsul Domnului, El îți va arăta calea!

  • Domnul te inițiază în arta ascultării. Când îi vorbești, Dumnezeu ascultă. Spune-i problemele, grijile, nevoile tale, apoi cufundă-te în tăcere pentru a-L auzi. Fii receptiv la gândurile care-ți vin în minte în timpul rugăciunii pentru că atunci îți vorbește Domnul.

    Sfinții Părinți ai Bisericii Răsăritene identifică sursa gândurilor în funcție de efectele lor:

  1. Gândurile care provin de la Dumnezeu aduc o stare de pace interioară, liniște, siguranță și chiar bucurie.

  2. Gândurile care provin de la diavol generează o stare de frică, tensiune, agitație, neliniște.

  3. Gânduri proprii care te distrag din starea de rugăciune sau meditație.

    Ascultă deci gândurile care provin de la Dumnezeu și alimentează-ți starea interioară cu ele. Te vei simți împăcat și bucuros, iar asta se va observa și în exteriorul tău când relațiile tale vor fi marcate de această pace interioară.

  • Dumnezeu tace pentru a te auzi tu mai bine pe tine. Să înveți să te iei în serios în cererile, grijirile și doleanțele tale, uneori frivole, detașându-te totodată de ele.

  • Tăcerea lui Dumnezeu poate fi și invitație de unire cu El. Unire care te face conștient că Dumnezeu este în fața ta, te privește și te iubește, și este de asemenea în interiorul tău. A-L întâlni pe Dumnezeu în momentele de tăcere din timpul rugăciunii presupune transformarea ta într-o ființă nouă, puțin câte puțin.

Spinoza spune că, pentru a trăi o viață perfectă, avem nevoie să descoperim de ce suntem aici și apoi să trăim în consecință.

Un om nu poate să creadă în Dumnezeu și să trăiască pe baza acestei credințe dacă nu a găsit mai întâi răspuns la întrebarea: „Contez eu, în nesemnificativul vieții mele, pentru Acela care „ține toate cu Cuvântul puterii tăriei Lui (Evrei 1:3), eu, care nu sunt decât praf și cenușă (Geneză 18:27)? Ce pot însemna viața mea și problemele ei în raport cu nemărginirea?” Iată răspunsul: Ai preț în ochii Mei ești prețuit și te iubesc, dau popoare pentru tine și neamuri pentru mântuirea ta.” (Isaia 43:4). Pot să se mute munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine.(Isaia 54:10)

Rugăciunea este o trăire continuă în fața privirii drăgăstoase a lui Dumnezeu!