Deseori ne întrebăm ce să mai facem pentru a fi fericiți, pentru că nimic nu pare să funcționeze. Începem atunci alergătura după firimituri de bucurie și târziu descoperim că nu facem altceva decât să ne risipim energia într-un maraton iluzoriu. Nemulțumirea, neliniștea, tristețea sunt cele care ne impulsionează să căutăm soluții pentru a ieși din starea de lâncezeală sau desuetudine, dar avem nevoie de maturitate să mergem într-o direcție cu final deschis și dezirabil, la capătul cărei să cucerim o fericire autentică.
Fericirea apare după ce am luat contact cu diferite probleme, cu lupta, cu înfrângerea și am depășit sentimentele de furie, frică, neajutorare sau disperare. Fericirea este o formă de acțiune și dacă vrei să o instalezi în viața ta, stabilește pentru ce ești dispus să lupți și la ce vrei să renunți. Este utopic să speri la fericire și să nu te angajezi în a respinge anumite lucruri, șlefuindu-ți atent valorile personale. Deschiderea mentală fără repere clare nu este flexibilitate, este lipsă de identitate.
Te vei simți mai ușor când mintea ta nu va mai înghiți orice i se promite ca eliberator.
Îmi amintesc biografiile unor sfinți, maeștri, călugări, care și-au reevaluat libertatea și ulterior au descoperit sensul vieții. Ei au cules fructele propriilor experiențe și au decis să se focuseze pe lucrurile care sunt veșnice: iubirea, pocăința (metanoia), rugăciunea, acțiunea responsabilă, curiozitatea înălțătoare, ascultarea vie de Dumnezeu. Nu și-au mai risipit energia cultivând griji sau preocupări frivole. Având un scop înalt, obstacolele pe care le-au întâlnit erau mult mai ușor de înfruntat. Mesajul lor este un îndemn la fericire: să-ți pese de ceva exterior ție în care să angajezi toate facultățile minții și sufletului tău! Poți alege o persoană cu care să mergi pe calea lui Dumnezeu, credința, arta sau o acțiune nobilă, toate te pot maximiza. O relație sau preocupări dominate de plăceri nu satură/hrănesc consistent pe termen lung. Ai înțeles, acțiunea să nu urmărească propria ta plăcere. Cât timp vei oscila sau amâna asumarea unui lucru semnificativ pentru tine, dar exterior ție, te vei consuma pentru lucruri inutile, nesemnificative. Numai după ce vei respinge alternativele, vei începe să trăiești cu adevărat asumându-ți un angajament care îți oferă libertate, nu te îngrădește!
Dacă nu respingi nimic, nu trăiești pentru nimic!
În cabinet am auzit deseori despre golul interior pe care clienții mei îl simt și nu, n-au vreo tulburare de personalitate, ci este felul lor de a comunica nevoia de reîntoarcere la propriul Eu. Unii dintre ei se golesc umplându-se de alții încercând să le dovedească ce pot, ce capacități au, concurând și câștigând, acumulând diplome, averi, atestate, relații, iar ceea ce caută de fapt este să-și elibereze psihicul de tensiunea mentală și de emoții reprimate. Orice este mai bine decât nimic pentru ei, nu au filtre pentru abuzul de orice fel. Caută să existe pentru cineva pentru că nu trăiesc în acord cu ei înșiși! Scuturile hrănite cu mult devotament nu le mai oferă nicio plăcere în timp și ajung să conștientizeze că mănâncă sau beau peste măsură pentru că de fapt le este teamă să simtă nevoia de apartenență. O modalitate de a se integra este să se adapteze interlocutorului și să nu aibă păreri personale. Acest contact le dă impresia de siguranță, apărare, intimitate, conexiune, dar efectul lui este că îi înstrăinează și mai mult de ei înșiși. Chiar dacă își doresc validare, atenție, afecțiune, iubire, și le primesc, nu le creditează, uneori chiar vor să convingă de contrariul părerilor bune din exterior, trăind oximoronic.
Îmi amintesc de un client care multe ședințe la rând încerca să ne convingă pe amândoi că are tulburare de personalitate borderline, de fapt el fiind doar incapabil să primească altceva ce nu intra în scenariul lui obișnuit: critici, reproșuri, acuzații, nemulțumiri sau jigniri. Cu ce bagaj a plecat el în viață din cuibul de acasă? Sentimentul că nu merită să primească și se mulțumea cu puținul care i se oferea ocazional, declarând că el de fapt nu are nevoi. Pentru el abținerea este o cale virtuoasă întotdeauna și se amăgește că își este deajuns devorându-se în singurătate prin îngurgitarea excesivă a alimentelor, cărților sau serialelor, ori prin relații superficiale care îl fac să accepțe emoții second-hand și o sexualitate frivolă. S-a întâmplat asta până când a avut o revelație: nu sunt vinovat pentru ceea ce am trăit în trecut, dar sunt responsabil pentru ceea ce trăiesc astăzi!
Sănătatea noastră mentală înseamnă igienă emoțională.
Vei deveni liber și vei înflori când nu vei mai accepta relații incerte, lipsite de reciprocitate, obiceiuri nocive, concesii sterile și vei permite ca inima ta să gândească mai mult ca mintea ta. Te-ai întrebat vreodată ce concepte, aforisme, principii, întâlniri, au avut un impact atât de mare asupra ta încât să te transforme la fel de mult ca suferința? Pentru mine a fost revelator momentul în care am simțit și gândit cu inima experiența în care Mântuitorul S-a rugat: „Tată, dacă este cu putință, depărtează paharul acesta de la mine.” A fost singura dată când Domnul Iisus a cerut ceva pentru El și Tatăl nu L-a ascultat. Atitudinea ulterioară a Mântuitorului nu a fost nici revoltată, nici descumpănită pentru că nu I-a fost îndeplinită rugăciunea, singura în care a cerut ceva pentru El însuși. A acceptat cu seninătate crucea Sa și a îndeplinit lucrarea. Să nu uităm, reperul nostru este Iisus Hristos și să nu ne temem. Niciodată! Pentru că El este cu noi! Iar calea prin care ajungem la El este pocăința sau metanoia, schimbarea sau înnoirea minții, a întregii noastre ființe conform măsurii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Aceasta este adevărata fericire și suntem responsabili față de noi înșine să o cultivăm în viețile noastre.
Conștiința este cea care ne semnalează păcatul. La început senzorii sunt puternici, iar pe măsură ce păcatul devine mod de viață, simțurile noastre spirituale se împietresc. Mântuitorul însă nu renunță la noi și continuă să ne vorbească prin slujitorii săi, prin oamenii pe care îi întâlnim, prin cărți, filme, articole, întâmplări. Dacă ne căim de păcatul nostru, El ne va da puterea să-l părăsim, alegând un mod de viață mai onorant, chiar dacă uneori vom mai păcătui în același fel, o perioadă. Prin metanoia, vom putea să ne igienizam mintea, inima și comportamentul. Ascultarea vie, înțeleasă și asumată, de Cuvântul lui Dumnezeu ne va face liberi și fericiți. Ce altceva ar putea să ne schimbe dacă nu Cuvântul Domnului care vine după fiecare dintre noi și ne „cere prietenia.” Iar prietenia Sa este veșnică și necondiționată.