Tulburările psiho-emoționale și spirituale sunt inerente într-o societate care are sistemul axiologic dezorientat, bazat în special pe mercantilism, materialism și concupiscențe. Problematica veșniciei sufletului este aproape inexistentă din preocupările omului contemporan care ajunge să fie total debusolat în discernerea aspectelor persisabile de cele perene ale vieții.
Când stresul devine parte integrantă a vieții, omul este constrâns să accepte că este ceva în neregulă cu el, în special cu sufletul său. Acesta este pasul în care începe să-și adreseze întrebări și să caute răspunsuri. Conștientizează că are nevoie să se liniștească, să descopere o pace în sufletul său și în relațiile pe care le are, o regăsire și o așezare interioară. Astfel, ajunge fie la preot, fie în cabinetul unui psiholog sau psihoterapeut pentru a solicita sprijin, îndrumare, povățuire, consiliere, mai mult sau mai puțin explicit. Până reușește să se organizeze interior, îi este neclar ce caută cu adevărat.
După ce m-am specializat în psihoterapie experiențială și am practicat-o câțiva ani, am simțit că îi lipsește componenta practică a relației cu Dumnezeu. Într-una dintre ședințele în care am fost client i-am împărtășit terapeutei mele, d-na profesor Iolanda Mitrofan, că vreau să studiez filosofia, crezând că astfel mă voi apropia mai mult de Domnul. Nu m-a încurajat și acum îi înțeleg reticența. După ce mi-am finalizat cura psihoterapeutică am început să studiez teologia, spre bucuria sufletului meu. În timpul acestei facultăți am descoperit că există o orientare psihoterapeutică religioasă, numită psihoterapie ortodoxă. Nu pot descrie în cuvinte ce sentiment de regăsire și de împlinire am avut. Astfel a început formarea mea ca psihoterapeut ortodox, mai mult pe cont propriu, pentru că nu există în România specializare în acest tip de psihoterapie, însă câțiva psihiatrii, psihoterapeuți și preoți lucrăm în prezent la metodologia ei.
Colegii mei și cu mine am observat că oamenii nu apelează la ajutor de specialitate încă de la primele simptome de suferință fizică, psihologică sau duhovnicească. De cele mai multe ori ei ignoră durerea, până se acutizează, și nu ne puteam explica ce îi determină să nege simptomele sau bolile, împiedicând astfel vindecarea lor. La cursurile masteratului de psihotraumatologie am găsit răspuns la multe dintre dilemele mele. În interiorul fiecăruia dintre noi conviețuiesc trei părți: una traumatizată, una supraviețuitoare și una sănătoasă. Cu cât traumele sunt mai mari și nevindecate, cu atât partea supraviețuitoare este mai puternică, pentru a acoperi traumele, consumând din resursele părții sănătoase.
Caracteristicile părții supraviețuitoare sunt:
- asigură supraviețuirea în situația traumatizantă, deci este necesară și utilă,
- refulează și neagă trauma („Nu este grav/important ce mi s-a întâmplat, alții trăiesc adevărate atrocități.”, „În viață trebuie să fii puternic, nu să te lamentezi.”, „O să treacă și asta.”
- evită amintirile despre traumă, se distrag de la ea,
- construiesc și protejează splitarea (nu iau contact cu ceea ce simt, caută compensații, controlează părțile traumatizate și pe alți oameni, direct sau discret)
- creează iluzii (persoanele idealiste au deseori traume profunde),
- sunt submisive sau agresive și impulsive,
- proiectează propriile sentimente traumatice asupra altora „Tu ești slab/neputincios/fricos/furios, nu eu!” și fac tot ce pot pentru a evita să simtă aceste emoții, ajungând să respingă persoanele din jurul lor care manifestă ceea ce ei nu pot conține.
Caracteristicile părții traumatizate sunt:
- păstrează amintirile despre traumă,
- reprezintă un permanet focar de perturbare în psihic (la evenimente minore, persoana traumatizată reacționează disproporționat: extrem de impulsiv, defensiv sau agresiv),
- are comportamente, trăiri, emoții și reacții de aceeași vârstă pe care o aveau atunci când a avut loc trauma,
- se poate declanșa instantaneu și se manifestă atunci când controlul părții supraviețuitoare nu mai este suficient.
Caracteristicile părții sănătoase sunt:
- capacitatea de a percepe deschis realitatea,
- capacitatea de a exprima sentimente și emoții, în funcție de fiecare situație,
- abilitatea de a-și aminti bine evenimentele trecute,
- abilitatea de a avea încredere în alți oameni (selectați, ci nu testați),
- abilitatea de a construi relații afective profunde și de durată,
- capacitatea de a-și regla sentimentele,
- capacitatea de a empatiza,
- abilitatea de a se desprinde din complicațiile simbiotice,
- abilitatea de a reflecta la propriile acțiuni (știu că atât ei, cât și ceilalți oameni au slăbiciuni și nu solicită perfecțiunea)
- capacitatea de a empatiza și auto-empatiza,
- abilitatea de a-și asuma responsabilitatea în mod adecvat.
Un individ traumatizat nu se consideră bolnav. Ceilalți sunt de vină, iar relațiile îi fac viața grea.
Este și cazul oamenilor credincioși care, deși au o practică religioasă de mulți ani, nu simt pace și liniște sufletească, nici bucurie sau dragoste. Acesta este momentul în care domeniul psihologiei și cel al teologiei trebuie să vină în sprijinul oamenilor, împreună, complementar, pentru că problemele psihologice constituie un obstacol pe calea vieții duhovnicești.
„Pentru a ne vindeca, este esențial să ne dăm seama că suntem bolnavi; dacă omul nu este conștient că suferă de o boală, nu se duce la doctor. Cunoașterea de sine este deci primul pas spre vindecare.” ~ Mitropolit Hierotheos Vlachos
Mediul modifică unicitatea omului, nu o determină, spune psihoterapeutul Franz Ruppert. Multe persoane au convingerea eronată că suferințele prin care trec în viață le-au întărit și astfel au devenit mai puternice, sau că și-au dezvoltat anumite abilități în urma traumelor prin care au trecut, ceea ce este fals. Puteau să devină puternice și fără acele experiențe pentru că nimeni nu poate dezvolta ceva ce nu este în el deja.
Persoanele care au trăit experiențe traumatice nu pot stabili relații sănătoase și neîmpovărate cu alți oameni, căci din cauza traumatizării au pierdut legătura cu ei înșiși și nu mai pot înțelege corect nici lumea exterioară. Din cauza întreruperii conexiunilor emoționale cu interiorul și exteriorul, ei nu se mai înțeleg pe sine și nu îi mai pot înțelege nici pe alții îndeajuns. Ei își percep mediul prin oglinda internă distorsionată, creată de traumă. După traumă, în locul percepțiilor, apar proiecțiile. (Franz Ruppert)
O experiență traumatică face ca viața să fie inexplicabilă, alți oameni greu de înțeles, iar comportamentele lor nu mai sunt previzibile. Individul devine o enigmă el însuși.
Le spun adesea clienților mei că au dreptul să simtă toate emoțiile și sentimentele posibile. Să nu fugă de durere. Au dreptul să o trăiască fără să se simtă neputincioși, infantili sau imaturi. Dimpotrivă, dacă și-ar permite să fie și triști, chiar depresivi, această emoție care se poate extinde pe o anumită perioadă de timp face parte din procesul lor de vindecare. Au dreptul atât la fericire, bucurii, împlinire, cât și la suferință (deci, nu o mai mascați pentru că astfel cheltuiți energie psiho-emoțională prețioasă), lipsă de speranță, disperare, vulnerabilitate profundă, temeri și neputințe.
„Calea de ieșire din complicațiile simbiotice către sine însuși este posibilă doar prin durerea care amintește de trauma trăită.”, spune Ruppert.
Spre această etapă te voi însoți și te asigur că nu o fac din rațiuni sadice, ci pentru că știu că sentimentul sănătății se dobândește în primul rând prin durere consumată.
Sarcina psihicului este să creeze o legătură armonioasă între lumea exterioară și lumea internă a unui individ. În cultura noastră, mai ales părinții din generațiile trecute, descurajau copiii să-și exprime sentimentele de frică, furie sau rușine și astfel dezvoltarea autonomiei lor a fost în pericol. Când o persoană își reprimă sentimentele, își subminează propria esență. Oamenii fără sentimente devin, din subiecte, obiecte.
Relevanţa activităţii este o problemă care priveşte nevoile profunde ale psihoterapeutului şi duhovnicului ortodocşi. Ei vor să-l canalizeze spre un sens pe omul care se zbate între speranţă şi durere existenţială, între deznădejde şi rugăciune, între nevoie de sens şi cea de relaţii semnificative. Nu este uşor şi nici simplu să intrăm în relaţii profunde, semnificative cu ceilalţi. Pentru a realiza asta în calitate de psihoterapeut sau de duhovnic trebuie să pătrunzi în sufletul omului pe care-l priveşti şi să-i simţi durerea, totodată să-i descoperi şi potenţialul, goliciunea, dar şi plinătatea, speranţa, însă şi disperarea. Toate acestea ne expun și pe noi diverselor vulnerabilităţi şi fragilităţi emoţionale, psihice şi spirituale. Goliciunea clientului mă face atentă la propria goliciune, deznădejdea enoriaşului îi semnalează propria deznădejde părintelui duhovnic (dacă interiorul lui nu este splitat și este suficient de onest cu el însuși. Este imposibil ca un preot să nu se fi luptat din când în când cu propria deznădejde).
Psihologul şi preotul nu ar trebui să se substituie unul celuilalt, ci să conlucreze în favoarea oamenilor care le solicită ajutorul. Fiecare să-și conștientizeze limitele și să lase orgoliul deoparte pentru că aceste profesii vocaționale nu se împacă cu dorințele de omnisciență și omnipotență. Avem nevoie unii de alții! Aud adesea preoți care bagatelizează psihologia și ajutorul psihoterapeutic, și psihologi care nu vor să audă de preoți (cu sau fără har).
Păcatul afectează structura sufletului uman, şi acesta este specificul duhovniciei, iar cauza ultimă a multor suferinţe psihologice nu stă doar într-un mecanism defectuos, ci are rădăcini adânci care privesc sensul existenţei personale, iar acesta este specificul psihologiei. Despre semnificaţia vieţii pe pământ, despre relaţia pe care o are fiecare fiinţă umană cu imaginea lui despre Dumnezeu, cel mai avizat este să vorbească părintele duhovnic cu enoriaşul său, şi ar fi benefic dacă acesta ar cunoaşte mecanismele fiziopatogenetice ale psihismului uman.
O particularitate a oamenilor cu adevărat lipsiți de speranță este faptul că nu cred că lucrurile se mai pot schimba. În această privință, clienții mei mi-au arătat două aspecte: unii au nevoie de ghidaj și, dacă este cel potrivit pentru personalitatea lor, își mobilizează toate resursele personale și depășesc impasul evoluând într-o mod adesea spectaculos (de nouă ani mă tot minunez de potențialul ființei umane); alții refuză să creadă că lucrurile se pot schimba pentru că de fapt, nu vor să lucreze cu ei înșiși. Fără să-și dea seama, oamenii se luptă pentru ceva, dar se străduiesc, în străfunduri, pentru altceva.
„Trebuie să înveți să joci bine jocul pământului, dacă vrei să-l faci treaptă către cer.” ~ Pr. Vasilios Thermos
Ca psihoterapeut urmăresc să-l ajut pe clientul meu să devină stăpân pe el însuși, nu victimă sau proxenet al pornirilor interioare ale inconștientului. Libertatea lui este principalul meu obiectiv terapeutic pentru că mai presus de toate este determinarea de sine, libertatea interioară.
În timp ce pastorația se ocupă cu vindecarea urmărilor păcatului, obiectul psihoterapiei este boala sufletească. Păcatul este urmarea abuzării libertății umane, a voinței libere a persoanei, iar boala se datorează unor factori de limitare a libertății umane. Uneori psihologicul este atât de tulburat încât ajutorul bisericesc nu poate ajunge în adânc, nu îi permite psihicul problematic. Cu cât există mai multe blocări la nivelul psihologic, cu atât mai mult este împiedicat harul lui Dumnezeu să acționeze și să conlucreze cu libertatea omenească. În măsura în care cineva se depărtează de comportamentele de rutină și înaintează spre momentele și fațetele mai înalte ale vieții omenești, tot așa se evidențiază libertatea și iubirea lui: măreția firii umane, dar și posibilitățile ei de decădere demonică.
Din practică am învățat că aproape toate dezechilibrele psihologice au mai mult de o singură cauză. Unele persoane vin la terapie ca la o șuetă cu prietenul cel mai bun, altele abordează cu seriozitate și conștiinciozitate procesul vindecării lor, iar altele vin doar ca să mai afle câte ceva și așteaptă să depun eu efort și în locul lor, fiind nemulțumite de stagnarea procesului terapeutic. Rezultatele vor fi pe măsura implicării și a compatibilității din relația psihoterapeutică pe care o construim împreună, iar tipul relației pe care o contruim împreună cu siguranță predomină și în afara cabinetului meu.
Adesea mi se relevă tendințele omului de a se folosi în anumite scopuri personale de Biserică și de adevărul ei, pentru a-și deservi anumite necesități psihologice conștiente sau inconștiente. Patologia ortodoxă este frecventă în Biserică. Multe tulburări de personalitate și alte comportamente patologice se ascund dincolo de vălul unei duhovnicii bolnave, cu rezultatul stagnării duhovnicești și înțepenirii în patologie. Câți bărbați care nu vor femei lângă ei, ci „jertfitoare” am întâlnit! „Că doar Hristos ne spune să ne jertfim până la moarte, iar femeia să i se supună bărbatului.” Am întâlnit multe femei din Biserică care refuză contactul sexual cu soții lor din cauza frigidității sau a pudorii…iar bărbatul inevitabil își găsește refugii (muncă, pornografie, alcool, sport etc).
Dorirea efectivă a Împărăției lui Dumnezeu face diferența între diversele caractere umane și nu aspirația către o normalitate incoloră.
Psihoterapia ortodoxă – arta vindecării sufletului prin mijlocirea învățăturii Sfinților Părinți. Este teocentrică, nu antropocentrică, așezarea omului într-o relație corectă cu Dumnezeu fiind obiectivul său esențial. Nu constă numai în eliminarea păcatelor și a patimilor care generează simptomele/bolile psihice, ci năzuiește spre o reorientare a energiilor sufletului către primirea vederii duhovnicești a lui Dumnezeu – îndumnezeirea omului – numai atunci procesul terapeutic se încheie. În starea de îndumnezeire omul nu se mai ocupă de patimi, ci lasă loc bucuriei și nesfârșitei comuniuni cu Dumnezeu. (Mitropolit Hierotheos Vlachos)
Terapia sufletului înseamnă terapie a minții și eliberarea ei de patimi, iar mijloacele ei duhovnicești sunt asceza (postul, slujbele, ascultarea, nevoința, milostenia), privegherea (ne ajută să ne tămăduim de patimi), rugăciunea (se însoțește cu privegherea-isihia).
În cadrul primelor întâlniri, dacă persoana spune că are o relație apropiată cu Dumnezeu, o întreb cam care îi sunt necesitățile religioase, ca apoi să ajungem la discuția cu tema lucrării omului în relația cu Dumnezeu. Vreau să fie destul de clar că Domnul nu intervine atunci când știe că ne putem descurca singuri în anumite activități. Ne ghidează prin harul Sfântului Duh, dar nu face El în locul nostru. Deci, acest „Facă-se voia Sa”, îmi sună mult prea des ca disculpare și deresponsabilizare. Harul lui Dumnezeu nu lucrează magic și automat. Este nevoie ca omul să înțeleagă partea lui de efort în relația cu Dumnezeu, în vederea schimbării sinelui, dar și în relația terapeutică și să nu vină cu așteptarea de a schimba tot ce nu-i place la sine în două-trei luni de zile.
Stăruința de a cere minunea, atunci când omul ar trebui să se pună la treabă, constituie un fel de egoism.
Psihoterapia ortodoxă este unică prin fapul că nu acționează ca un scop în sine, nu are în vedere doar reconfortarea psihică a pacientului, ci vizează restructurarea relației acestuia cu Dumnezeu, avînd astfel o dimensiune spirituală.
Oamenii confruntați cu probleme, fie cu simptome psihopatologice, fie cu tulburări de relație în familie, cu reacții nepotrivite, speră în intervenții rapide și rezolvări facile ale problemelor. În mod realist, ei trebuie să înțeleagă că aceste simptome și probleme aparente au rădăcini profunde în ființa lor, că o restructurare trebuie să se producă și că aceasta nu este o chestiune de magie, de transformare instantanee, ci un proces care trebuie cucerit, însușit și că Dumnezeu este alături de noi prin Duhul Sfânt, gata să sprijine ca Unul care El Însuși a urcat Calvarul. Soluțiile facile nu sunt lucrative. Viitorul se naște din astăzi, iar dacă în viitor se va dovedi că viața ta e pe nicăieri, vinovat nu vei fi decât tu, oricât de mult ai încerca să-ți învinuiești soția, anturajul și copilăria nefericită.
Unul dintre paradoxurile existențiale este relația dintre libertate și determinism. Suntem creați cu o măsură de libertate și totuși trebuie să înțelegem că ne aflăm sub legea determinismului, deci a cauzalității – tensiune care poate avea ca efect o evoluție creativă sau negarea libertății, într-un comportament regresiv. De felul cum este rezolvată această chestiune profundă a libertății în înțelegerea individului rezultă viziunea asupra sa însuși, asupra celorlalte persoane și asupra lui Dumnezeu. Îți este imposibil să te acordezi în viața duhovnicească având o sumedenie de probleme emoționale.
Sarcina terapeutului este de a fi suportiv și creativ, astfel încât procesul vindecării să progreseze.
Vindecarea începe când clientul se simte acceptat, înțeles și conținut de terapeut. Neputința lui de a construi relații semnificative sănătoase este întemeiată pe neacceptarea de sine – neacceptare de sine condiționată de aceea că în copilărie nu a primit destulă „acceptare”, destulă iubire necondiționată din partea părinților. Să învățăm de la Mântuitorul Iisus Hristos care atunci când întâlnea oameni le asculta cererile și îi accepta, înainte de a-i stimula să gândească și să acționeze în mod diferit.
Multe persoane îmi povestesc cât de netrebnice se simt și se învinuiesc pentru diverse aspecte ale vieții lor. Este pură culpabilitate nevrotică. Sigur, ai nevoie să faci asta, însă îmi dau seama că nu vei schimba ceva prea curând, așa că mă înarmez conștiincioasă cu răbdare și tact pentru a te face atent la ceea ce menții fără să conștientizezi cum îți ratezi ani buni din viață. Scopul meu este să te ajut să simți pocăință, care este adevăratul mijloc de a-ți schimba viața, ci nu să te blamezi. Pocăința este cea care purifică capacitățile firești ale caracterului.
„A iubi este o fericire, iar a urî, o mare suferință” ~ Sf. Ignatie Briancianinov
Prezența Duhului Sfânt este aceea care transformă psihoterapia creștină și o face să devină una dintre cele mai eficiente. Și anume roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătate, amabilitatea, credincioșia și înfrânarea de sine, care trebuie să se găsească în persoana psihoterapeutului, pentru a fi însușite prin modelare și învățare și de către client. Prin rugăciune, meditație, mărturisirea păcatelor și împărtășirea cu Sfintele Taine, terapeutul poate deveni un instrument prin care Duhul Sfânt să lucreze pentru a mângâia, ajuta și călăuzi o altă ființă umană. Acesta ar trebui să fie obiectivul fiecărui credincios: să fie folosit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, pentru a atinge viețile oamenilor, a le schimba, a aduce în viața acestora atât maturitate psihologică, cât și spirituală. Maturitatea implică ascultarea asumată (să știi de ce faci voia Domnului) de Dumnezeu în situații specifice și o dezvoltare a caracterului, pe termen lung.
Viața creștină înseamnă mai mult decât încredere și credință, ea este o modalitate de a acționa, de a călători în peregrinajul vieții. În mod frecvent, Domnul Iisus Hristos a adresat îndemnuri imperative la acțiune: „du-te!”, „ridică-te!”, „umblă!”.
Psihoterapeutul ortodox N. D. Guriev din Moscova îi canalizează pe pacienții săi spre acceptarea următorului adevăr: „Fericirea omului depinde de duhovnicia lui.” Cunoaştem faptul că harul dumnezeiesc întăreşte puterea voinţei către bine, sporind astfel libertatea omului, iar înclinaţia către păcat umbreşte conştiinţa morală, limitează libertatea, independenţa şi autonomia.
Unul dintre crezurile mele ca terapeut este că neputințele (defectele, răutățile) omului nu sunt altceva decât reaua întrebuințare a puterilor bune, iar teologia ortodoxă confirmă acest aspect. Când înveți cum să-ți folosești puterile sufletului inevitabil ajungi la iubire (de sine, de semeni, de Dumnezeu) și nu mai ești direcționat în adâncul tău de anxietățile din copilărie.
Când te eliberezi de blocaje și îți împlinești majoritatea nevoilor simbiotice, nu vei mai fugi de povara insuportabilă a responsabilității și a libertății personale căutând să primești protecție și iubire într-un cadru de siguranță și dependență pentru că prețul este prea mare: încetarea propriei dezvoltări ca om. În schimb simbioza cu Dumnezeu îți maximizează potențialul ca om!
Suferința întâlnește nefericirea, iar reflecția psihologică poate crește gradul de înțelegere al mesajului biblic. Când ajungi să te vindeci, întreaga realitate se schimbă și nu mai întâlnești numai oameni pe care viața i-a îngenunchiat.