Acest articol este inspirat din bucuria întâlnirilor cu o clientă pe care o apreciez pentru unicitatea în care își trăiește credința, pentru curajul și libertatea de a trăi o viață care este cea mai vie rugăciune a ei, fiind lipsită de cramponarea într-o anestezie valorică sau decizională.
Viața clientei mele mi-a arătat pregnant că vocea lui Dumnezeu ne dă întotdeauna putere, inspirație și curaj să fim participativi și unici, nu afirmativi. De aceea cred cu tărie în căutarea și cultivarea păcii în relație cu Dumnezeu, nu în terapiile bazate pe inducerea unor afirmații în subconștient, în sensul de a ne programa mintea să gândeacă ceea ce vrem noi să trăim. Nu exclud posibilitatea eficienței acestor terapii, cu sigurnață pot avea efecte benefice asupra unor persoane, însă abordarea mea este diferită, nu mai bună sau mai slabă.
Departe de a avea o viață confortabilă, n-am auzit-o nicio secundă pe clienta mea plângându-se de vreun aspect din trecutul său și le-a primit pe toate cu convingerea că fac parte din pronia perfectă a lui Dumnezeu pentru ea. Lucrul cu ea însăși era unul profund interior, nu-și pierdea timpul să-și schimbe comportamentul sau gândurile, ci mergea direct la sursă, la transformarea interioară, ceea ce nu a presupus un efort spre ceea ce se vedea din exterior, ci în parcurgerea unor etape necesare transformării, nu a schimbării prin intenții programate. Efortul necesar a fost îndreptat spre conștientizarea gândurilor, emoțiilor, reacțiilor, comportamentelor și cuvintelor ei, fără niciun fel de judecată sau intenție.
Înțelegerea de sine pe care a dobândit-o pe parcursul mai multor întâlniri de-ale noastre, a eliberat-o de dorința de a schimba ceva la ea. Departe de a se așeza într-o acceptare de sine inertă, clienta mea a făcut pași considerabili spre ceea ce înseamnă o identitate conștientă și asumată. Am ghidat-o spre trezvie, spre a se observa pe ea însăși în interacțiune cu oamenii pe care-i întâlnește sau în activitățile, deloc puține sau infime, pe care le face, iar prezența ei a devenit tot mai cuprinzătoare și curgătoare. Fără să-și formeze concluzii solide, a cercetat cu propria-i minte prezentul care se desfășura în jurul ei, îngrijindu-se să-și păstreze inocența prin lipsa de comparație, competiție, convingeri sau etichete lugubre.
Atitudinea clientei mele în fața încercărilor reflectă gradul ei de maturitate psihologică și duhovnicească. Îi era cunoscut că grijile și obsesiile sunt o formă de abuz mental, retragerea sau evitarea luptei este o formă de lașitate, agresivitatea denotă frică intensă neintegrată și nu și-a îngăduit să se ascundă în spatele acestor mecanisme.
Onorarea valorilor sale înalte și eliberarea de așteptări de la sine și de la ceilalți i-au umplut inima de iubire clientei mele. Sigur că avea momente când suferea, dar nu se mai confunda cu suferința sa, ci folosea orice prilej pentru a se apropia de Dumnezeu și a crea o comuniune cu El. La un anumit nivel, a fost conștientă mereu că suferința este calea către o etapă mai înaltă a evoluției ei pentru că știa bine că maturitatea și înțelepciunea nu se dobândesc gratuit. Deși pare un truism, este greu de aplicat dacă nu avem un grad de maturitate psiho-spirituală necesar acestei poziționări în fața provocărilor, să fim conectați la darul de creștere al experiențelor dureroase.
Mântuitorul ne spune că vom avea necazuri în lume, dar să nu deznădăjduim pentru că El este cu noi! Să privim necazurile ca pe o invitație la un alt început, ca provocări pentru creșterea noastră, nu ca sfârșituri sau lupte ireversibile. Să fim conștienți că prin suferință, ego-ul nostru se mai diminuează făcând loc tot mai mult Eu-ului pentru a se manifesta și exprima liber și creativ, precum cel al clientei mele care a reușit prin suferință integrată să ajungă la lepădarea de sine. Desigur, acum are mai multă prețuire de sine, odată ce i-a fost mai clară lepădarea de sine. Ma refer în special la a fi mai conștientă să nu-și vătămeze sufletul, fiind o prețuire de sine în special orientată spre cultivarea virtuților creștine. Nu a fost niciodată o persoană egoistă sau sacrificială, ceea ce a ajutat-o pe calea lepădării de sine, adica să facă totul din dragoste si bunăvoință, nu dintr-un spirit de sacrificiu sau de datorie, care, inconștient, i-ar împovăra pe cei din jurul său, pentru care s-ar sacrifica.
Procesul psihoterapeutic cu acesta clientă a fost atât de revelator pentru mine și pentru că este ghidată de un părinte duhovnicesc cu mare discernământ, care a sprijinit-o să evolueze activ și conștient, fără să fie acesta scopul întâlnirilor. I-a fost un părinte când a avut nevoie de un tată și i-a fost un mentor când a avut nevoie de ghidaj duhovnicesc. Una dintre îndrumările părintelui care mi-a rămas în inimă, parafrazând, este să-I ceară clienta mea lui Dumnezeu lucruri, trăsături, din El, nu să-L roage ce ar vrea ea să se întâmple în viața ei.
Reflectând la impactul pe care această clientă îl are asupra mea, mi-am dat seama că îmi place să mă înconjor de persoane generative și firești, autentice, naturale, care prioritizează bine resursele proprii dăruindu-se celorlalți, nu conservându-se pentru binele propriu și o astfel de persoană este și părintele meu duhovnic. În prezența dumnealui sunt mai conștientă de ținuta mea umană pentru a putea fi demnă de întâlnirile acestea de sărbătoare. Părintele D. nici măcar o dată nu a răstignit adevărul hristic pe crucea conceptelor sau a canoanelor, ceea ce mi-a împărtășit și clienta mea că simte în relație cu părintele său duhovnic. Ce binecuvântare!
Mereu mi-a fost greu să mă apropii de persoane inexpresive sau cu stiluri oratorice emfatice, grandilocvente, pilduitoare sau de cei care au un discurs de lemn. Nu văd în stilul edificat sau în inexpresivitate o virtute, o temperare rezultată dintr-o bună stăpânire de sine, ci poate o lipsă de căutare, de tensiune existențială sau o reprimare a personalității, care cu greu se va revela. Așezarea într-o pace reflexă nu produce nimic bun în sufletele noastre, ci trecerea prin conflictul, prin problematizarea unor idei, întrebări sau concepte care să ne reveleze un sens unic pentru noi care ulterior ne va așeza lăuntric pe calea noastră personală! Pacea pe care Domnul Iisus vrea să ne-o dăruiască nu este o urmare a unui effort personal, ci este un har care poate veni asupra fiecăruia dintre noi dacă suntem determinați să cultivăm trezvia redescoperind, în special, profunzimea sufletului nostru.
Cunosc multe persoane care au fost împiedicate să ajungă să trăiască o relație matură cu Dumnezeu din cauza așteptărilor pioase sau rigide din partea persoanelor care le-au ghidat: părinți, bunici, duhovnici, profesori. Partea frumoasă este că fiind adulți, putem alege liber persoanele cu care construim relații apropiate, de încredere și mentorat, după propriile noastre criterii de frumusețe si maturitate morală și spirituală.
Nu e nevoie să-ți frângi destinul renunțând la un sine ce nu există încă, crezând că astfel trăiești binefăcătoarea ”lepădare de sine”. A renunța la orice dorință pentru că nu te mai identifici cu ego-ul tău (sau cu ”mine”-le) este mult diferit de a renunța la dorințe din ”sine”-le tău. Când reușești să te pocăiești față de Dumnezeu, din recunoștință sau iubire, nu din datorie sau responsabilitate, îți schimbi complet atitudinea față de viață. Începi să te transformi și să iei mai în serios chemarea la ”asemănarea” cu Domnul, nu te mai mulțumești doar să I te închini.. ”Cel ce crede în mine va face și el lucrările pe care le fac Eu”, în special să-l iubească pe aproapele său. Și lucrurile acestea nu se pot face având o cunoaștere de sine precară!
Clienta mea se simte atât de vie pentru că nu simte vreo datorie față de cineva, ci își permite să spună DA când vrea sau se așază lăuntric în a face lucrurile cu iubire și NU când solicitarea nu este aliniată cu ea însăși.
O altă trăsătură pe care o apreciez la clienta mea este capacitatea ei de a părăsi ceea ce ii este familiar, onorând chemările sufletului ei. Astfel a ajuns la lucrurile cu adevărat importante pentru ea. Experiențele repetitive ar fi determinat-o să ducă o viață rutinată, fără seva vieții, dacă ele nu ar fi avut un sens bine stabilit înaintea Domnului, revelat ei.
Ce înseamnă totuși să iubim? Pe scurt, înseamnă să fim sensibili la viață, la lucruri, la persoanele din jurul nostru, să empatizăm cu toți și toate fără să excludem ceva sau pe cineva.
Experiența din cabinet mă susține să exersez abilitatea de a intra în starea iubirii, care se activează spontan când devin sensibilă la frumusețea și unicitatea fiecărei persoane pe care o întâlnesc. Iar clienta la care mă refer în acest articol mi-a intrat în suflet într-un mod deosebit, fără să-și propună nicio secundă să-mi cucerească simpatia.
În relație cu ea am conștientizat ce înseamnă adevărata lepădare de sine. Fără să fie conștientă de virtuțiile sale, răspândește în jurul ei o lumină plină de autencitate. Nefiind neglijentă cu ea însăși, reușește să uite de ea dedicându-se unor persoane sau activități care îi înnobilează sufletul.
Terapia cu această clientă s-a încheiat și mereu îmi voi aminti de ea cu recunoștință pentru ceea ce am creat împreună, fiecare dintre noi hrănindu-și sufletul cu ceea ce a avut de oferit cealaltă!
Doamne, îți muțumesc că mi-ai îngăduit să-Ți văd lucrarea în inima și în viața clientei mele!