De la iubiri imperfecte la relatii abundente

Între vocea societății care îndeamnă la „trăiește-ți viața” într-un mod concupiscent și vocea credinței care încurajează o atitudine stoică în fața problemelor conjugale, reconcilierea nu se bucură de prea mare popularitate, mai ales în cazul persoanelor până-n 35 de ani.

Constatările de tipul: „Nu mai simt că-l iubesc, mă scoate din sărite, se joacă prea des pe calculator, nu mă ajută la treburile casei, nu se zbate să cîștige mai mulți bani, țipă la copii, nu mă înțelegesau „Nu gătește ca mama, nu e prea gospodină, s-a îngrășat, bârfește cu prietenele zilnic la telefon, nu se mai aranjează să mă seducă, e prea comodă”, creează emoții pe care puțini dintre noi le-am putea stăpâni și mai adesea ne vom lăsa prinși în mrejele îndreptățirii. Frustrarea în cuplu este inevitabilă și nu este responsabilitatea partenerului să răspundă constant nevoilor sau dorințelor noastre, iar dacă prin minune asta ar fi posibil, am rămâne neadaptați și infantili.

Uităm că suntem ființe eminamente morale, că acțiunile noastre au consecințe asupra noastră și a celuilalt, că suntem chemați să devenim dumnezei după har. Îmi displace profund ceea ce se întâmplă cu și în noi înșine, mai ales când observ cum ne aliniem unor standarde extrem de superficiale. Ne vindem gratuit demnitatea, verticalitatea și șansa de a trăi frumos.

Am scris în urmă cu un an un articol despre divorț pentru o revistă care promovează antreprenorii români. Menționam în el două mari tendințe: persoanele care se sacrifică pentru familia lor, abdicând de la posibilitatea unei împliniri sentimentale, și persoanele care renunță mult prea repede la căsnicie, neavând o structură psihică rezistentă. Iar în cazul antreprenorilor rata divorțurilor este sensibil mai ridicată, din motive pe care nu le voi dezbate aici.

Iubirea sănătoasă, matură, te stimulează să te regăsești, să te reinventezi și să fii un om fundamental mai bun!

Persoanele care se sacrifică de dragul copiilor sau al familiei crezând că-și arată în acest mod devotamentul sau puterea interioară, nu sunt încă pregătite să spună NU sau STOP fărădelegilor celuilalt și astfel contribuie la perpetuarea mediului nociv în care toți membrii familiei au de suferit. Încurajez căsătoria, care pentru mine este o taină, însă nu sunt de acord cu viețuirea îndelungată lângă un partener care perseverează în greșeli sau păcate față de soț/soție, afectând și copiii, dacă există. Când unul dintre parteneri atrage atenția unor comportamente distructive și celălalt perseverează în ele, se va distruge iubirea și se va degrada relația. Nu (mai) sunt demult idealistă. În orice relație sunt acțiuni care pot îngenunchia și este vital pentru salvarea armoniei să ne cerem iertare și să nu mai repetăm acea faptă.

Nu am știut că pot exista limbaje ale scuzelor, precum cele ale iubirii, până să descopăr o altă carte a lui Gary Chapman, care a adus multă claritate în mintea și metoda mea terapeutică. Conform cercetărilor sale, 75% dintre cupluri au modalități diferite prin care își cer scuze de la partener, ceea ce îngreunează mult apropierea lor. Există 5 limbaje ale iertării pe care le voi enunța pe scurt. Nu le voi detalia pentru că puteți citi cartea.

  • exprimarea regretului (îmi pare rău!). Regretul se concentrează pe ce ați făcut sau nu și pe felul în care asta îl afectează pe celălalt.

  • acceptarea responsabilității (am greșit!). A-ți cere scuze înseamnă să accepți responsabilitatea pentru propriile acțiuni. La baza acceptării responsabilitătii pentru propriul comportament stă disponibilitatea de a admite că “nu am avut dreptate”. A învăța să spui “am greșit” reprezintă un pas extrem de important în procesul de a deveni un adult responsabil.

  • îndreptarea greșelii (cum pot repara/îndrepta lucrurile?).

  • angajamentul sincer (îmi doresc să mă schimb). Când ne cerem iertare e bine să ne exprimăm și dorința de a ne schimba.

  • solicitarea iertării (te rog să mă ierți).

Dr. Chapman menționează importanța îmbrățisării după împăcare. Cunoaștem mirajul îmbrățișărilor care fac sufletele să se contopească și într-adevăr nu cred că există alt gest care le-ar putea înlocui păstrând beneficiile organice și sufletești.

Auzim frecvent „Comunicarea e cheia într-o relație, mai ales de cuplu.Este un truism greu de aplicat. Mi-a plăcut enorm analogia scuzelor cu taina spovedaniei, pe care Dr. Chapman o folosește în cartea sa. Dumnezeu nu ne iartă păcatele dacă nu mergem să le spovedim, ca apoi să ne ofere în dar iertarea Sa, adică să nu ne mai amintească de păcatul nostru. Sigur, consecințele păcatului rămân și este responsabilitatea noastră să reparăm ceea ce am vătămat în sufletul nostru, dar Dumnezeu a iertat. Numai cine face o spovedanie vie, trăită, simte ușurătatea sufletului eliberat. Asta se întâmplă și în relația de cuplu. Nu ne putem ierta partenerul, dacă el nu vrea să fie iertat. Dacă nu conștientizează ceea ce a provocat sau dacă nu-i pasă de sentimentele noastre, nu avem cum să-l iertăm, ceea ce va provoca distanțare în cuplu odată cu trecerea timpului. Iar dacă și-a cerut iertare și noi i-am oferit-o, nu mai avem dreptul să amintim de fapta respectivă. Iertarea nu este ușoară pentru că presupune un efort mare din partea celui care o oferă, deci fiți conștienți de ceea ce cereți când vreți să fiți iertați. Oferiți și voi ceva în schimb ca partenerul să simtă reciprocitate.

Ne-am obișnuit să ne îndreptățim și astfel refuzăm să conștientizăm nevoia de scuze în relațiile noastre. Relațiile se destramă predominant din cauza orgoliului, egoismului, ignoranței sau a absenței iubirii și mai puțin a nepotrivirii. Dacă partenerul care a rănit consideră că celălalt nu are motive să sufere poate produce o ruptură și mai adâncă în relație. Un gest de iubire major este empatia, să poți simți și accepta că-l rănești pe celalalt cu ceva ce tu consideri că este minor și să-ți pară sincer rău că i-ai provocat durere persoanei iubite. Trebuie să ai un nivel crescut de inteligență emoțională, iar dacă nu-l ai să te străduiești să-l obții, pentru a-ți exprima emoțiile și gândurile fără să-ți ataci, condamni sau rănești partenerul, păstrând potențialul de împăcare la finalul discuției.

Este mai la îndemână să schimbăm partenerul, decât să trecem prin travaliile necesare unei relații armonizate cu sudoare. În prezent, valoros a devenit să ai cât mai multe femei în palmares și să conduci o afacere, ca bărbat, crezând că astfel ești puternic și capabil, că ai reușit în viață. Să expui opera chirurgilor plasticieni sau să arăți oricui, ostentativ, efortul depus la sală, fiind un produs impecabil ambalat prezentat bărbaților, devine interesul femeilor.

Iubirea NU este un bun consumabil, până la saturație. A iubi este despre evoluție personală și conjugală, despre responsabilitate, efort și bucurii comune! 

Extrem de rar întâlnesc persoane care percep dificultățile cu care se confruntă în cuplu ca fiind șanse pentru a se redescoperi exersându-și capacitatea de a iubi și de a deveni smeriți, ceea ce presupune un bun contact cu sine și nicidecum slăbiciune. Când căsnicia sau relația voastră de cuplu nu mai este un izvor de grijă, siguranță și iubire, v-ați întrebat care este contribuția voastră asupra stadiului relației? Dacă v-ați îndreptăți mai puțin, multe lucruri s-ar îmbunătăți. Chiar dacă partenerul a greșit față de tine, ești responsabil pentru propriul comportament, nu poți spune „tu m-ai provocat”. Dacă alegi să întorci o faptă vătămătoare printr-un gest răutăcios sau dureros pentru partener, te vei răni și pe tine perturbând totodată relația.

Dorința de dreptate să-i cedeze întâietatea dorinței de împăcare!

Sau cum spune Părintele Arsenie Papacioc: Pacea e de patru ori mai mare ca dreptatea!

Când nu știm cum putem îmbunătăți relația cu partenerul, să nu uităm că nu suntem singuri. Putem să-i cerem ajutorul lui Dumnezeu, iar dacă investim timp, grijă, atenție, devotament și iubire în relația cu El, va înflori și relația cu partenerul, dacă nu-l abandonăm pentru relația cu Domnul, greșeală pe care o fac în special femeile. Își neglijează soțul pentru Dumnezeu sau pentru copil și uită că iubirea pentru Dumnezeu trece prin iubirea față de aproapele nostru. Bărbații preferă alte refugii: alcool, amante, carieră, jocuri de noroc sau video. Nu ne putem amăgi că-L iubim pe Dumnezeu, dar nu ne înțelegem cu oamenii din preajma noastră. Să avem conștiința că Dumnezeu a avut un cuvânt de spus atunci când ne-am ales soțul/soția și că avem o responsabilitate față de acesta, așa cum avem și față de noi înșine. Gândește-te: către ce îl stimulezi pe soțul tău, cum îl inspiri? Ce cultivi în soția ta?

Atunci când există dragoste, partenerii se schimbă, devin mai buni, mai maturi și orientați către valori mai elevate și mai relevante, pentru că așa cum ne spune Apostolul Pavel în epistola adresată corintenilor, dragostea zidește, nu se trufește și nu caută binele propriu, ci pe al persoanei iubite.

Egoismul, imaturitatea, vanitatea, comoditatea sunt impedimentele serioase ale relației de cuplu mature și sănătoase. Pentru a avea parte de un cuplu solid, stabil și matur e necesar să-ți vindeci rănile din trecut și să-ți dezvolți abilitățile de comunicare. Asta presupune un travaliu dureros și dificil, dar cu rezultat asupra întregii tale vieți. Nu poți primi maturitate și sănătate emoțională fără un travaliu personal în care să descoperi cine ești, ce nevoi ai, ce limite, temeri și vulnerabilități. Iubirea nu vine de la sine, nu ni se cuvine și nici nu o putem pretinde. Nicolae Steinhardt ne propune o cale spre fericire: „Dăruind vei dobândi. Probabil cunoașteți sentimentul de secătuire, de goliciune atunci când nu iubiți, chiar dacă nevoile și dorințele vă sunt acoperite. Precum sper că vă este familiar și sentimentul de plinătate a inimii atunci când iubiți, deși nu aveți banii necesari, scopuri definite în viață și nu puteți merge în vacanțe exotice împreună.

Să dăruim fără temeri și fără să ne așteptăm la reciprocitate, fără să contabilizăm cât primim și cât oferim, iar pacea se va așterne în sufletele noastre.

Să nu uităm că emoțiile sunt trecătoare, iar atitudinile schimbătoare. Relațiile nu sunt statice și depind de contribuția fiecărui partener pentru a fi armonioase. Manifestați-vă dragostea față de partener și bucuria vă va inunda sufletul. Uneori e de ajuns o privire iubitoare, o îmbrățișare călduroasă, un compliment sau pur și simplu o mâncare gustoasă, ceea ce nu e simplu de oferit oricând, mai ales dacă dăruim ceea ce ne scoate din zona de confort în acel moment, însă astfel vom crește și va evolua relația noastră. Dacă ești furioasă pe el, prepară-i mâncarea preferată. Dacă te simți respins sexual, dăruiește-i flori a doua zi și poate se va răzgândi la noapte. Atitudinea și acțiunile trebuie să preceadă emoțiile pozitive. Nu aștepta să simți căldură și dragoste pentru a-ți exprima prețuirea față de partener, nu vă lăsați stăpâniți de emoțiile voastre, nu le mai luați atât de mult în serios și relația voastră va înflori.

În lipsa modestiei, solidarității, asumării greșelilor, a reciprocității, a onestității, a încrederii și a empatiei nu poți consolida o relație matură. Un moment de răbdare când ești furios și înțelegere a partenerului poate salva sistemul imunitar de o nouă avalanșă tumultoasă.

Poartă-te cum se cuvine, dacă vrei să fii iubit! Nu extrem de politicos, atent și grijuliu, ca și cum ai avea o relație cu un om de cristal, însă comportamentul tău să fie dominat de iubire și respect. Atunci partenerul tău te va sprijini în procesul de vindecare, iar tu îl vei încuraja pe el în a-și tămădui rănile.

Încrederea în relație se construiește sau se dărâmă zilnic, prin gesturi mici, de aceea fiți îngăduitori cu neputințele voastre, dar nu delăsători.

Comunicați-vă aspectele care necesită schimbare sau îmbunătățire și aveți încredere în potențialul vostru de a vă armoniza. Dacă sunteți căsătoriți amintiți-vă de binecuvântarea pe care ați primit-o în taina cununiei și permiteți-i să intervină pentru a aspira spinii și a sădi flori și copăcei în grădina voastră intimă.

Majoritatea dintre noi avem traume de iubire, iar dacă primim afecțiune de la partener atunci când merităm cel mai puțin, fără să încurajăm nesăbuințele, ne vom vindeca.

Când darul întâlnește generozitatea

În preajma sărbătorilor sau a evenimentelor speciale cu toții devenim generoși, din politețe. Există și persoane, minoritare, care dăruiesc cu intenția de a-l bucura pe celălalt, fără să simtă disconfortul de a pierde mult timp pe internet sau prin magazine în goana după cadouri. Ele nu percep acest gest ca fiind o obligație, un obicei eminamente social, fără nicio valoare emoțională, ci un prilej de a-și exprima afecțiunea.

Prima dată când am auzit afirmația: „Toată lumea dăruiește ceva de sărbători pentru că așa se face, nu pentru că așa se simte.”, am regretat că interlocutorul meu este privat de sentimentul bucuriei, că se înscrie de bună voie în tabăra conformiștilor, nu a generoșilor. Din acel moment am început să mă gândesc mai mult la semnificația acestui gest pe care-l întreținem fiecare dintre noi în relațiile noastre valoroase, schimbul de cadouri.

Te-ai întrebat vreodată ce semnificație are pentru tine darul? Apoi, ce înseamnă pentru tine un dar? Care sunt cele mai prețioase daruri pe care le-ai primit (obiecte, sfaturi, mesaje, emoții, atingeri, timp, cuvinte, informații)? Crezi că există daruri potrivite și nepotrivite pentru tine? Te gândești să dăruiești și fără un motiv sau o ocazie specială?

Originea cuvântului modern provine din latinescul „generosus”, însă generozitatea nu se mai asociază acum cu statutul social preferențial al elitelor, ci oricine poate fi generos dacă are intenția de a face un bine celuilalt. Inima fiecăruia dintre noi cultivă ceea ce este important pentru ea. Departe de a rămâne doar o regulă de bune maniere, un gest de datorie sau de a recompensa un serviciu primit, darul făcut din inimă are efecte benefice și asupra celui care oferă. Fără egoism, regrete, calcule și intenții ascunse, darul oferit fără vanitate, poate lua diverse forme: timp oferit, cuvinte de încurajare, sprijin sau gesturi, informații, bucurie pentru reușita celuilalt, empatie, încredere necondiționată, atenție. Nu putem spune că nu avem resurse să oferim. Fiecare dintre noi avem nevoi care nu costă nimic material.

Astăzi, pentru mulți dintre noi darul nu mai simbolizează dărnicia inimii, sacrificarea interesului personal în favoarea unei persoane pe care o iubim. Egoismul a acaparat generozitatea și dăruim ceea ce ne este la îndemână, nu ceea ce l-ar bucura pe celălalt. Dacă îmi este simplu să-i spun un cuvânt de încurajare unei persoane care contează pentru mine, ii ofer asta, fără să fiu atentă la nevoia ei care poate consta în a-i face un serviciu sau a o suprinde printr-un gest romantic. Stima mea de sine este salvată, îmi spun că sunt o persoană darnică sau empatică, am bifat regula, nefiind în relație cu persoana, ci cu propria mea reprezentare despre ea. Când ofer ce aș vrea să primesc sau doar cât și ce îmi este comod, generozitatea nu se încadrează în trăsăturile personale de caracter.

Persoane care dăruiesc și nu vor să primească se regăsesc printre noi, de asemenea. Generozitatea le oferă un sentiment de putere și darul lor are legătură cu ei, prea puțin cu persoana căreia îi oferă ceva, aceasta transformându-se într-un „obiect”, în sensul psihanalitic. A primi le-ar pune în dificultate pentru că reciprocitatea le-ar știrbi identitatea fragilă.

Există și persoane care nu vor să primească pentru că nu vor să dăruiască. Varianta aceasta este cea mai problematică și sunt răni adânci care au dus la o astfel de atitudine. Aceste persoane se expun (in)conștient singurății sau pot avea doar relații superficiale, trăind într-o realitate proprie, prea puțin comună cu cea a partenerului de relație.

Desigur, să nu omitem persoanele care vor doar să primească, invocând justificări pentru lipsa reciprocității lor. De obicei acestea fac parte din tipologia victimei, a Eului infantil.

Generozitatea este o premiză a sociabilității și o manifestare a maturității.

Când nu este folosită ca șantaj sau manipulare, generozitatea ne indică noblețea sufletului. Nu poți avea relații mature, intime și trainice fără să depui efort în a fi generos cu celălalt, pe limbajul lui, cum este valabil pentru iubire sau pentru iertare. Este esențial pentru relații să-i arătăm celuilalt că este important pentru noi prin limbajul lui de iubire, iertare, apreciere sau prețiozitate.

Când dăruim nu avem dreptul să judecăm atitudini, să acuzăm, să încurajăm iluzii sau să tânjim după reciprocitate. Generozitatea este despre a fi atent la celălalt, la ceea ce l-ar putea bucura. Concecința, ca în orice act interpersonal intim, când provocăm o bucurie celuilalt devenim și noi mai fericiți.

O altă formă de generozitate este să nu-i oferi celuilalt ceea ce nu vrea să primească.

Darul pe care ni-l oferă cineva nu poate fi refuzat fără ca acest gest să pună în dificultate relația, poate chiar să o rupă. Îmi amintesc o experiență din copilărie care atestă părerea la care am ajuns acum, la maturitate. Aveam 7 ani când mă îndrăgostisem lulea de băiatul șmecheraș din cartier. Din fericire, sentimentul a fost reciproc, iar Pavel a venit cu un croissant să-mi ceară prietenia. I-am spus că-l accept pe el, nu și croissantul, nu-mi plăcea. A fost o lipsă de delicatețe care m-a costat prima „depresie”. De atunci Pavel n-a mai vorbit deloc cu mine, mă evita, iar eu am suferit cîțiva ani că n-am fost mai inspirată. Mai târziu am învățat că a accepta un cadou de la cineva înseamnă a accepta o parte din sufletul său. Darul oferit nu este un bun inert, are o simbolistică specială pentru cel care s-a implicat în a te bucura.

Persoana din fața mea oare ce are pe suflet și nu poate spune nimănui de teama respingerii sau a umilinței? Ce visuri are și nu îndrăznește să le construiască? Ce temeri, frustrări sau suferințe are și nu le poate spune nimănui? Găsesc în mine resursele necesare, interioare sau exterioare, pentru a-i transmite acceptare, susținere, empatie și încredere? Dacă relația este suficient de valoroasă soluțiile ne sunt la îndemână.

Provocarea fiecăruia dintre noi este să dăruim ceea ce nu avem. Acesta ar fi următorul nivel al generozității: timp, fiind atât de ocupați sau de obosiți, cuvinte de încurajare, când ne lipsește și nouă speranța sau încrederea, bucurie, când suntem triști sau temători, informații, când suntem într-o perioadă în care ne este greu să ne stimulăm și oferind simțim că ne golim.

Bucuria și actul de a dărui implică o componentă de creativitate.

Părerea scriitoarei Simone de Beauvoir despre generozitate relevă crezul meu: „Iată ce cred eu că înseamnă cu adevărat generozitatea: să dai totul și, totuși, să ai mereu sentimentul că nu te costă nimic”. Înțeleg din cuvintele ei că generozitatea este, în mare parte, bucuria de a dărui fără așteptări sau regrete.

PSIHOTERAPIA ORTODOXĂ: Liniștirea sufletelor tulburate

Tulburările psiho-emoționale și spirituale sunt inerente într-o societate care are sistemul axiologic dezorientat, bazat în special pe mercantilism, materialism și concupiscențe. Problematica veșniciei sufletului este aproape inexistentă din preocupările omului contemporan care ajunge să fie total debusolat în discernerea aspectelor persisabile de cele perene ale vieții.

Când stresul devine parte integrantă a vieții, omul este constrâns să accepte că este ceva în neregulă cu el, în special cu sufletul său. Acesta este pasul în care începe să-și adreseze întrebări și să caute răspunsuri. Conștientizează că are nevoie să se liniștească, să descopere o pace în sufletul său și în relațiile pe care le are, o regăsire și o așezare interioară. Astfel, ajunge fie la preot, fie în cabinetul unui psiholog sau psihoterapeut pentru a solicita sprijin, îndrumare, povățuire, consiliere, mai mult sau mai puțin explicit. Până reușește să se organizeze interior, îi este neclar ce caută cu adevărat.

După ce m-am specializat în psihoterapie experiențială și am practicat-o câțiva ani, am simțit că îi lipsește componenta practică a relației cu Dumnezeu. Într-una dintre ședințele în care am fost client i-am împărtășit terapeutei mele, d-na profesor Iolanda Mitrofan, că vreau să studiez filosofia, crezând că astfel mă voi apropia mai mult de Domnul. Nu m-a încurajat și acum îi înțeleg reticența. După ce mi-am finalizat cura psihoterapeutică am început să studiez teologia, spre bucuria sufletului meu. În timpul acestei facultăți am descoperit că există o orientare psihoterapeutică religioasă, numită psihoterapie ortodoxă. Nu pot descrie în cuvinte ce sentiment de regăsire și de împlinire am avut. Astfel a început formarea mea ca psihoterapeut ortodox, mai mult pe cont propriu, pentru că nu există în România specializare în acest tip de psihoterapie, însă câțiva psihiatrii, psihoterapeuți și preoți lucrăm în prezent la metodologia ei.

Colegii mei și cu mine am observat că oamenii nu apelează la ajutor de specialitate încă de la primele simptome de suferință fizică, psihologică sau duhovnicească. De cele mai multe ori ei ignoră durerea, până se acutizează, și nu ne puteam explica ce îi determină să nege simptomele sau bolile, împiedicând astfel vindecarea lor. La cursurile masteratului de psihotraumatologie am găsit răspuns la multe dintre dilemele mele. În interiorul fiecăruia dintre noi conviețuiesc trei părți: una traumatizată, una supraviețuitoare și una sănătoasă. Cu cât traumele sunt mai mari și nevindecate, cu atât partea supraviețuitoare este mai puternică, pentru a acoperi traumele, consumând din resursele părții sănătoase.

Caracteristicile părții supraviețuitoare sunt:

  • asigură supraviețuirea în situația traumatizantă, deci este necesară și utilă,
  • refulează și neagă trauma („Nu este grav/important ce mi s-a întâmplat, alții trăiesc adevărate atrocități.”, „În viață trebuie să fii puternic, nu să te lamentezi.”, „O să treacă și asta.”
  • evită amintirile despre traumă, se distrag de la ea,
  • construiesc și protejează splitarea (nu iau contact cu ceea ce simt, caută compensații, controlează părțile traumatizate și pe alți oameni, direct sau discret)
  • creează iluzii (persoanele idealiste au deseori traume profunde),
  • sunt submisive sau agresive și impulsive,
  • proiectează propriile sentimente traumatice asupra altora „Tu ești slab/neputincios/fricos/furios, nu eu!” și fac tot ce pot pentru a evita să simtă aceste emoții, ajungând să respingă persoanele din jurul lor care manifestă ceea ce ei nu pot conține.

Caracteristicile părții traumatizate sunt:

  • păstrează amintirile despre traumă,
  • reprezintă un permanet focar de perturbare în psihic (la evenimente minore, persoana traumatizată reacționează disproporționat: extrem de impulsiv, defensiv sau agresiv),
  • are comportamente, trăiri, emoții și reacții de aceeași vârstă pe care o aveau atunci când a avut loc trauma,
  • se poate declanșa instantaneu și se manifestă atunci când controlul părții supraviețuitoare nu mai este suficient.

Caracteristicile părții sănătoase sunt:

  • capacitatea de a percepe deschis realitatea,
  • capacitatea de a exprima sentimente și emoții, în funcție de fiecare situație,
  • abilitatea de a-și aminti bine evenimentele trecute,
  • abilitatea de a avea încredere în alți oameni (selectați, ci nu testați),
  • abilitatea de a construi relații afective profunde și de durată,
  • capacitatea de a-și regla sentimentele,
  • capacitatea de a empatiza,
  • abilitatea de a se desprinde din complicațiile simbiotice,
  • abilitatea de a reflecta la propriile acțiuni (știu că atât ei, cât și ceilalți oameni au slăbiciuni și nu solicită perfecțiunea)
  • capacitatea de a empatiza și auto-empatiza,
  • abilitatea de a-și asuma responsabilitatea în mod adecvat.
Un individ traumatizat nu se consideră bolnav. Ceilalți sunt de vină, iar relațiile îi fac viața grea.

Este și cazul oamenilor credincioși care, deși au o practică religioasă de mulți ani, nu simt pace și liniște sufletească, nici bucurie sau dragoste. Acesta este momentul în care domeniul psihologiei și cel al teologiei trebuie să vină în sprijinul oamenilor, împreună, complementar, pentru că problemele psihologice constituie un obstacol pe calea vieții duhovnicești.

„Pentru a ne vindeca, este esențial să ne dăm seama că suntem bolnavi; dacă omul nu este conștient că suferă de o boală, nu se duce la doctor. Cunoașterea de sine este deci primul pas spre vindecare.” ~ Mitropolit Hierotheos Vlachos

Mediul modifică unicitatea omului, nu o determină, spune psihoterapeutul Franz Ruppert. Multe persoane au convingerea eronată că suferințele prin care trec în viață le-au întărit și astfel au devenit mai puternice, sau că și-au dezvoltat anumite abilități în urma traumelor prin care au trecut, ceea ce este fals. Puteau să devină puternice și fără acele experiențe pentru că nimeni nu poate dezvolta ceva ce nu este în el deja.

Persoanele care au trăit experiențe traumatice nu pot stabili relații sănătoase și neîmpovărate cu alți oameni, căci din cauza traumatizării au pierdut legătura cu ei înșiși și nu mai pot înțelege corect nici lumea exterioară. Din cauza întreruperii conexiunilor emoționale cu interiorul și exteriorul, ei nu se mai înțeleg pe sine și nu îi mai pot înțelege nici pe alții îndeajuns. Ei își percep mediul prin oglinda internă distorsionată, creată de traumă. După traumă, în locul percepțiilor, apar proiecțiile. (Franz Ruppert)

O experiență traumatică face ca viața să fie inexplicabilă, alți oameni greu de înțeles, iar comportamentele lor nu mai sunt previzibile. Individul devine o enigmă el însuși.

Le spun adesea clienților mei că au dreptul să simtă toate emoțiile și sentimentele posibile. Să nu fugă de durere. Au dreptul să o trăiască fără să se simtă neputincioși, infantili sau imaturi. Dimpotrivă, dacă și-ar permite să fie și triști, chiar depresivi, această emoție care se poate extinde pe o anumită perioadă de timp face parte din procesul lor de vindecare. Au dreptul atât la fericire, bucurii, împlinire, cât și la suferință (deci, nu o mai mascați pentru că astfel cheltuiți energie psiho-emoțională prețioasă), lipsă de speranță, disperare, vulnerabilitate profundă, temeri și neputințe.

„Calea de ieșire din complicațiile simbiotice către sine însuși este posibilă doar prin durerea care amintește de trauma trăită.”, spune Ruppert.

Spre această etapă te voi însoți și te asigur că nu o fac din rațiuni sadice, ci pentru că știu că sentimentul sănătății se dobândește în primul rând prin durere consumată.

Sarcina psihicului este să creeze o legătură armonioasă între lumea exterioară și lumea internă a unui individ. În cultura noastră, mai ales părinții din generațiile trecute, descurajau copiii să-și exprime sentimentele de frică, furie sau rușine și astfel dezvoltarea autonomiei lor a fost în pericol. Când o persoană își reprimă sentimentele, își subminează propria esență. Oamenii fără sentimente devin, din subiecte, obiecte.

Relevanţa activităţii este o problemă care priveşte nevoile profunde ale psihoterapeutului şi duhovnicului ortodocşi. Ei vor să-l canalizeze spre un sens pe omul care se zbate între speranţă şi durere existenţială, între deznădejde şi rugăciune, între nevoie de sens şi cea de relaţii semnificative. Nu este uşor şi nici simplu să intrăm în relaţii profunde, semnificative cu ceilalţi. Pentru a realiza asta în calitate de psihoterapeut sau de duhovnic trebuie să pătrunzi în sufletul omului pe care-l priveşti şi să-i simţi durerea, totodată să-i descoperi şi potenţialul, goliciunea, dar şi plinătatea, speranţa, însă şi disperarea. Toate acestea ne expun și pe noi diverselor vulnerabilităţi şi fragilităţi emoţionale, psihice şi spirituale. Goliciunea clientului mă face atentă la propria goliciune, deznădejdea enoriaşului îi semnalează propria deznădejde părintelui duhovnic (dacă interiorul lui nu este splitat și este suficient de onest cu el însuși. Este imposibil ca un preot să nu se fi luptat din când în când cu propria deznădejde).

Psihologul şi preotul nu ar trebui să se substituie unul celuilalt, ci să conlucreze în favoarea oamenilor care le solicită ajutorul. Fiecare să-și conștientizeze limitele și să lase orgoliul deoparte pentru că aceste profesii vocaționale nu se împacă cu dorințele de omnisciență și omnipotență. Avem nevoie unii de alții! Aud adesea preoți care bagatelizează psihologia și ajutorul psihoterapeutic, și psihologi care nu vor să audă de preoți (cu sau fără har).

Păcatul afectează structura sufletului uman, şi acesta este specificul duhovniciei, iar cauza ultimă a multor suferinţe psihologice nu stă doar într-un mecanism defectuos, ci are rădăcini adânci care privesc sensul existenţei personale, iar acesta este specificul psihologiei. Despre semnificaţia vieţii pe pământ, despre relaţia pe care o are fiecare fiinţă umană cu imaginea lui despre Dumnezeu, cel mai avizat este să vorbească părintele duhovnic cu enoriaşul său, şi ar fi benefic dacă acesta ar cunoaşte mecanismele fiziopatogenetice ale psihismului uman.

O particularitate a oamenilor cu adevărat lipsiți de speranță este faptul că nu cred că lucrurile se mai pot schimba. În această privință, clienții mei mi-au arătat două aspecte: unii au nevoie de ghidaj și, dacă este cel potrivit pentru personalitatea lor, își mobilizează toate resursele personale și depășesc impasul evoluând într-o mod adesea spectaculos (de nouă ani mă tot minunez de potențialul ființei umane); alții refuză să creadă că lucrurile se pot schimba pentru că de fapt, nu vor să lucreze cu ei înșiși. Fără să-și dea seama, oamenii se luptă pentru ceva, dar se străduiesc, în străfunduri, pentru altceva.

„Trebuie să înveți să joci bine jocul pământului, dacă vrei să-l faci treaptă către cer.” ~ Pr. Vasilios Thermos

Ca psihoterapeut urmăresc să-l ajut pe clientul meu să devină stăpân pe el însuși, nu victimă sau proxenet al pornirilor interioare ale inconștientului. Libertatea lui este principalul meu obiectiv terapeutic pentru că mai presus de toate este determinarea de sine, libertatea interioară.

În timp ce pastorația se ocupă cu vindecarea urmărilor păcatului, obiectul psihoterapiei este boala sufletească. Păcatul este urmarea abuzării libertății umane, a voinței libere a persoanei, iar boala se datorează unor factori de limitare a libertății umane. Uneori psihologicul este atât de tulburat încât ajutorul bisericesc nu poate ajunge în adânc, nu îi permite psihicul problematic. Cu cât există mai multe blocări la nivelul psihologic, cu atât mai mult este împiedicat harul lui Dumnezeu să acționeze și să conlucreze cu libertatea omenească. În măsura în care cineva se depărtează de comportamentele de rutină și înaintează spre momentele și fațetele mai înalte ale vieții omenești, tot așa se evidențiază libertatea și iubirea lui: măreția firii umane, dar și posibilitățile ei de decădere demonică.

Din practică am învățat că aproape toate dezechilibrele psihologice au mai mult de o singură cauză. Unele persoane vin la terapie ca la o șuetă cu prietenul cel mai bun, altele abordează cu seriozitate și conștiinciozitate procesul vindecării lor, iar altele vin doar ca să mai afle câte ceva și așteaptă să depun eu efort și în locul lor, fiind nemulțumite de stagnarea procesului terapeutic. Rezultatele vor fi pe măsura implicării și a compatibilității din relația psihoterapeutică pe care o construim împreună, iar tipul relației pe care o contruim împreună cu siguranță predomină și în afara cabinetului meu.

Adesea mi se relevă tendințele omului de a se folosi în anumite scopuri personale de Biserică și de adevărul ei, pentru a-și deservi anumite necesități psihologice conștiente sau inconștiente. Patologia ortodoxă este frecventă în Biserică. Multe tulburări de personalitate și alte comportamente patologice se ascund dincolo de vălul unei duhovnicii bolnave, cu rezultatul stagnării duhovnicești și înțepenirii în patologie. Câți bărbați care nu vor femei lângă ei, ci „jertfitoare” am întâlnit! „Că doar Hristos ne spune să ne jertfim până la moarte, iar femeia să i se supună bărbatului.” Am întâlnit multe femei din Biserică care refuză contactul sexual cu soții lor din cauza frigidității sau a pudorii…iar bărbatul inevitabil își găsește refugii (muncă, pornografie, alcool, sport etc).

Dorirea efectivă a Împărăției lui Dumnezeu face diferența între diversele caractere umane și nu aspirația către o normalitate incoloră.

Psihoterapia ortodoxă – arta vindecării sufletului prin mijlocirea învățăturii Sfinților Părinți. Este teocentrică, nu antropocentrică, așezarea omului într-o relație corectă cu Dumnezeu fiind obiectivul său esențial. Nu constă numai în eliminarea păcatelor și a patimilor care generează simptomele/bolile psihice, ci năzuiește spre o reorientare a energiilor sufletului către primirea vederii duhovnicești a lui Dumnezeu – îndumnezeirea omului – numai atunci procesul terapeutic se încheie. În starea de îndumnezeire omul nu se mai ocupă de patimi, ci lasă loc bucuriei și nesfârșitei comuniuni cu Dumnezeu. (Mitropolit Hierotheos Vlachos)

Terapia sufletului înseamnă terapie a minții și eliberarea ei de patimi, iar mijloacele ei duhovnicești sunt asceza (postul, slujbele, ascultarea, nevoința, milostenia), privegherea (ne ajută să ne tămăduim de patimi), rugăciunea (se însoțește cu privegherea-isihia).

În cadrul primelor întâlniri, dacă persoana spune că are o relație apropiată cu Dumnezeu, o întreb cam care îi sunt necesitățile religioase, ca apoi să ajungem la discuția cu tema lucrării omului în relația cu Dumnezeu. Vreau să fie destul de clar că Domnul nu intervine atunci când știe că ne putem descurca singuri în anumite activități. Ne ghidează prin harul Sfântului Duh, dar nu face El în locul nostru. Deci, acest „Facă-se voia Sa”, îmi sună mult prea des ca disculpare și deresponsabilizare. Harul lui Dumnezeu nu lucrează magic și automat. Este nevoie ca omul să înțeleagă partea lui de efort în relația cu Dumnezeu, în vederea schimbării sinelui, dar și în relația terapeutică și să nu vină cu așteptarea de a schimba tot ce nu-i place la sine în două-trei luni de zile.

Stăruința de a cere minunea, atunci când omul ar trebui să se pună la treabă, constituie un fel de egoism.

Psihoterapia ortodoxă este unică prin fapul că nu acționează ca un scop în sine, nu are în vedere doar reconfortarea psihică a pacientului, ci vizează restructurarea relației acestuia cu Dumnezeu, avînd astfel o dimensiune spirituală.

Oamenii confruntați cu probleme, fie cu simptome psihopatologice, fie cu tulburări de relație în familie, cu reacții nepotrivite, speră în intervenții rapide și rezolvări facile ale problemelor. În mod realist, ei trebuie să înțeleagă că aceste simptome și probleme aparente au rădăcini profunde în ființa lor, că o restructurare trebuie să se producă și că aceasta nu este o chestiune de magie, de transformare instantanee, ci un proces care trebuie cucerit, însușit și că Dumnezeu este alături de noi prin Duhul Sfânt, gata să sprijine ca Unul care El Însuși a urcat Calvarul. Soluțiile facile nu sunt lucrative. Viitorul se naște din astăzi, iar dacă în viitor se va dovedi că viața ta e pe nicăieri, vinovat nu vei fi decât tu, oricât de mult ai încerca să-ți învinuiești soția, anturajul și copilăria nefericită.

Unul dintre paradoxurile existențiale este relația dintre libertate și determinism. Suntem creați cu o măsură de libertate și totuși trebuie să înțelegem că ne aflăm sub legea determinismului, deci a cauzalității – tensiune care poate avea ca efect o evoluție creativă sau negarea libertății, într-un comportament regresiv. De felul cum este rezolvată această chestiune profundă a libertății în înțelegerea individului rezultă viziunea asupra sa însuși, asupra celorlalte persoane și asupra lui Dumnezeu. Îți este imposibil să te acordezi în viața duhovnicească având o sumedenie de probleme emoționale.

Sarcina terapeutului este de a fi suportiv și creativ, astfel încât procesul vindecării să progreseze.

Vindecarea începe când clientul se simte acceptat, înțeles și conținut de terapeut. Neputința lui de a construi relații semnificative sănătoase este întemeiată pe neacceptarea de sine – neacceptare de sine condiționată de aceea că în copilărie nu a primit destulă „acceptare”, destulă iubire necondiționată din partea părinților. Să învățăm de la Mântuitorul Iisus Hristos care atunci când întâlnea oameni le asculta cererile și îi accepta, înainte de a-i stimula să gândească și să acționeze în mod diferit.

Multe persoane îmi povestesc cât de netrebnice se simt și se învinuiesc pentru diverse aspecte ale vieții lor. Este pură culpabilitate nevrotică. Sigur, ai nevoie să faci asta, însă îmi dau seama că nu vei schimba ceva prea curând, așa că mă înarmez conștiincioasă cu răbdare și tact pentru a te face atent la ceea ce menții fără să conștientizezi cum îți ratezi ani buni din viață. Scopul meu este să te ajut să simți pocăință, care este adevăratul mijloc de a-ți schimba viața, ci nu să te blamezi. Pocăința este cea care purifică capacitățile firești ale caracterului.

„A iubi este o fericire, iar a urî, o mare suferință” ~ Sf. Ignatie Briancianinov

Prezența Duhului Sfânt este aceea care transformă psihoterapia creștină și o face să devină una dintre cele mai eficiente. Și anume roadele Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătate, amabilitatea, credincioșia și înfrânarea de sine, care trebuie să se găsească în persoana psihoterapeutului, pentru a fi însușite prin modelare și învățare și de către client. Prin rugăciune, meditație, mărturisirea păcatelor și împărtășirea cu Sfintele Taine, terapeutul poate deveni un instrument prin care Duhul Sfânt să lucreze pentru a mângâia, ajuta și călăuzi o altă ființă umană. Acesta ar trebui să fie obiectivul fiecărui credincios: să fie folosit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, pentru a atinge viețile oamenilor, a le schimba, a aduce în viața acestora atât maturitate psihologică, cât și spirituală. Maturitatea implică ascultarea asumată (să știi de ce faci voia Domnului) de Dumnezeu în situații specifice și o dezvoltare a caracterului, pe termen lung.

Viața creștină înseamnă mai mult decât încredere și credință, ea este o modalitate de a acționa, de a călători în peregrinajul vieții. În mod frecvent, Domnul Iisus Hristos a adresat îndemnuri imperative la acțiune: „du-te!”, „ridică-te!”, „umblă!”.

Psihoterapeutul ortodox N. D. Guriev din Moscova îi canalizează pe pacienții săi spre acceptarea următorului adevăr: „Fericirea omului depinde de duhovnicia lui.” Cunoaştem faptul că harul dumnezeiesc întăreşte puterea voinţei către bine, sporind astfel libertatea omului, iar înclinaţia către păcat umbreşte conştiinţa morală, limitează libertatea, independenţa şi autonomia.

Unul dintre crezurile mele ca terapeut este că neputințele (defectele, răutățile) omului nu sunt altceva decât reaua întrebuințare a puterilor bune, iar teologia ortodoxă confirmă acest aspect. Când înveți cum să-ți folosești puterile sufletului inevitabil ajungi la iubire (de sine, de semeni, de Dumnezeu) și nu mai ești direcționat în adâncul tău de anxietățile din copilărie.

Când te eliberezi de blocaje și îți împlinești majoritatea nevoilor simbiotice, nu vei mai fugi de povara insuportabilă a responsabilității și a libertății personale căutând să primești protecție și iubire într-un cadru de siguranță și dependență pentru că prețul este prea mare: încetarea propriei dezvoltări ca om. În schimb simbioza cu Dumnezeu îți maximizează potențialul ca om!

Suferința întâlnește nefericirea, iar reflecția psihologică poate crește gradul de înțelegere al mesajului biblic. Când ajungi să te vindeci, întreaga realitate se schimbă și nu mai întâlnești numai oameni pe care viața i-a îngenunchiat.

Fără efort nu poți să faci nimic serios pe lumea asta. Nu căutați căi ușoare!

ȘI-N CEASUL AL DOISPREZECELEA, DESPRE FERICIRE

„Helen, ce își doresc oamenii cu adevărat în viață?”

Întrebarea prietenei mele m-a pus pe gânduri și am încercat să găsesc rapid câteva răspunsuri. Am ajuns de la bani, faimă, avere, iubire, apreciere, frumusețe, familie, sex, statut profesional la… fericire! Da, cred că oamenii caută să fie fericiți, de fapt.

Persoanele cu posibilități financiare compensează golul sufletesc prin goana după plăceri (citește adrenalină) de tot felul (sexuale, culinare, aventuri golante, experiențe inedite la limita morții), celelalte, mai puțin binecuvântate „de soartă”, se resemnează în fața televizorului, a alcoolului, a drogurilor sau a cărților. În scurt timp, ambele categorii de oameni ajung să simtă o lipsă de interes și o incapacitate de a fi mulțumite cu ceea ce primesc de la viață.

Plictisul atrage dezgustul față de sine, față de semeni sau față de viață în general. În scurt timp devii o povară pentru ceilalți prin stările tale triviale și te vei însingura din motivul „la ce bun să…”.

Dacă eșecul tău în viață (care are legătură cu felul în care te raportezi la tine, nu la realizările tale) este atât de evident încât nu poți sta 5 minute pe zi doar cu gândurile tale, vei avea nevoie permanent de zgomot, implicit de distracție și uitare. Din acel moment ești loialul „plăcerii” și viața ta devine mai suportabilă în contact constant cu sursele plăcerii, însă mai puțin vie în rest. În timp, vei avea nevoie de experiențe și mai tari ca să suplinești lipsa de (auto)mulțumire.

Confortul și bunăstarea adâncesc sentimentul de deșertăciune. Când nu trebuie să mai depui efort pentru a dobândi aspecte pe care ți le dorești, sentimentul zădărniciei stă la pândă. Oamenii care sunt nevoiți să meargă la serviciu pentru a avea cu ce să-și hrănească pruncii, nu se gândesc în acel moment la scopul vieții pentru că le este evident. Persoanele care au un membru bolnav grav în familie, nu se aglomerează cu idei despre inutilitatea vieții. De asemenea, cele care au o îndeletnicire constantă care le bucură nu simt că trăiesc în van. Nici cele care luptă pentru o anumită cauză filantropică.

Este necesar să dobândim cu un oarecare efort ceea ce ne dorim ca să nu ajungem la concluzia că înfăptuirea dorințelor nu aduce fericire.

De nefericire se scapă când există o necesitate imperativă de a acționa. Nu devii fericit dacă te tot analizezi, trebuie să diminuezi preocuparea pentru propria persoană, fără să uiți de tine, și să reduci atașamentul față de dorințele pe care le ai. Filosofia și religia afirmă de foarte mult timp acest adevăr. Cu cât ești mai atașat de obiecte, dorințe, scopuri, cu atât bucuria de a trăi se îngustează. Este important să ai scopuri în viață, pentru care există o planificare bine gândită urmată de acțiune, însă nu-ți reduce viața la bifarea obiectivelor de pe listă.

Sentimentul reușitei sporește bucuria de a trăi.

Sunt de acord cu tine, când ai succes parcă viața este mai încântătoare. Dar contează ce faci cu succesul, dragul meu! Poți avea foarte mulți bani, de exemplu, și în loc să te bucuri de siguranța materială și de timpul liber pe care le-ai obținut muncind să ajungi la această performanță, tu intri în competiție cu altul care are și mai mulți bani. Apoi ajungi să-ți cultivi dorințe prin comparație, nu prin conștientizarea propriilor impulsuri profunde și îți vei întări cel mult voința și ambiția, nu sensibilitatea sau inteligența.

Adevărata fericire a omului modern izvorăște din preocupări cât mai diverse care alimentează pofta de viață.

Îmi amintesc disprețul din întrebarea unei rude: „De lecții de vioară de ce te-ai apucat? Cu vioara ce crezi că vei face?! Oricum n-ai să ajungi în veci să cânți la Ateneu!” Cu tot calmul meu din ziua de Crăciun, recunosc că întrebarea lui m-a iritat, dar i-am răspuns distant că învăț să cânt la vioară din bucuria de a face asta și este mai mult decât suficient pentru mine!

Disciplina mentală este alt ingredient care ne ajută să ne simțim fericiți. Să stăm în tihnă să ne gândim la o decizie pe care am tot amânat-o este cel mai bun lucru pe care ni-l datorăm, decât să lăsăm acea presiune să atârne undeva în tenebrele subconștientului și să ne consume inutil energia psihică. Este valabil același lucru și pentru activitățile de care știm că suntem responsabili. Din tihnă, resposabilitate, poftă de viață, relații sănătoase și emoții simple se hrănește fericirea!

Am întâlnit atât de mulți oameni fără motive de a nu fi fericiți, însă conflictele interioare numeroase îi scinda lăuntric. Nici ei nu-și explică de ce nu se simt împliniți având „totul”. Când citesc în vreo carte, sau încep să meargă la terapie, ori descoperă într-un film sau piesă de teatru că nemulțumirea sau nefericirea – când nu există cauze obiective – are ca sursă o disociere interioară, schimbă traiectoria îndreptată spre excitație, divertisment și pasiuni puternice sau senzații tari, spre mai puțin plăcuta autoanaliză, însă cu beneficii pe termen lung.

Ieri am întâlnit un băiețel de vreo trei sau patru anișori care mergea sărind, zburdând liber. Mama lui era în spatele său, vorbea la telefon, iar copilul era atât de fericit doar pentru faptul că pur și simplu există! Și se bucura deplin de această stare. Ne-am zâmbit larg, complice și toată ziua m-am bucurat exact ca el, de simplul fapt că exist, că pot să merg, să sar, să râd, să văd și să mă joc cu fulgii de zăpadă!

Obișnuiește-te să-ți vezi viața în ansamblu, nu te mai focaliza doar pe unele aspecte reducând-o la acestea!

Învață să refletezi la ceea ce este adevărat și important pentru tine, nu pentru familia ta, prieteni, colegi, societate. Apoi, îndrăznește să visezi și construiește un plan pentru realizarea visurilor tale, pornind de la credințele pe care le ai despre ceea ce crezi că este posibil pentru tine!

Privește-te prin ochii tăi sau prin ochii lui Dumnezeu, nu prin ochii oamenilor care nu au știut că viața oferă multe posibilități dacă ai ochii larg deschiși, inima senină și mintea pregătită să le recunoască!

Noul an să vă aducă surprize plăcute, să stimuleze cât mai multe interese largi cărora să le faceți loc în viața voastră și să cultivați relații sănătoase! La mulți ani!

Cultivă curajul în viața ta începând cu anul 2017!

Cunoaște-te prin relația ta cu banii

Avem cu toții persoane zgârcite sau cheltuitoare în jurul nostru. Ce nevoi sau temeri determină aceste comportamente în care o persoană economisește și un leu dacă poate, în timp ce alta cheltuiește tot bugetul pe care îl are?

Persoanele zgârcite se abțin de la toate cumpărăturile, singura investiție financiară fiind în alimente pentru că altfel ar muri de foame (de altfel, și-au educat și stomacul să ceară foarte puțină hrană). Își justifică zgârcenia asociind-o cu responsabilitatea financiară. Se consideră econome. Și când vor să dăruiască un cadou își stabilesc un buget extrem de limitat, chiar dacă nu lipsa banilor este motivul. În relația de cuplu, zgârciții pun mult accent pe bani (deși nu recunosc), dăruiesc foarte rar cadouri și sunt foarte atenți la comportamentul financiar al partenerului ajungând să-i monitorizeze veniturile și cheltuielile, dacă îi este permis. Zgârciți sunt și cei care consideră că nu au suficienți bani, deși veniturile lor sunt consistente, și economisesc aproape toți banii pe care-i câștigă pentru a combate teama de sărăcie. Banii strânși nu reușesc să-i liniștească și tensiunea interioară se menține sub formă de griji făurite și întreținute.

img

De obicei, persoanele zgârcite provin din familii cu puține resurse materiale sau din medii în care educația financiară s-a concentrat pe principiul: ”Trebuie să economisești cât mai mulți bani că nu se știe niciodată ce se poate întâmpla!” Ele dezvoltă astfel o insecuritate financiară și adesea personalitatea lor este de tip anxios.

Comportamentul copiilor îl imită pe cel al părintelui care respectă și el regula stabilită!

Ca părinți, zgârciții își frustrează de multe ori copiii refuzându-le mici bucurii de teama de a-i crește consumiști sau iresponsabili. Adesea, se poate întâmpla ca ei să întrețină un anumit viciu personal costisitor, iar copiilor să le interzică bucurii care nu le-ar periclita buna dezvoltare fizică și psihologică în niciun fel.

De partea cealaltă sunt cheltuitorii. Ce ascunde dorința de a cumpăra o nouă bluză deși mai ai 30 acasă? Nevoia de a fi remarcată, acceptată, dorită și implicit iubită. Pentru că nu te afirmi prin alte capacități, îți concentrezi atenția asupra aspectului fizic și te hrănești cu complimentele primite. Doar că vei avea nevoie din nou de hrană destul de repede. Și astfel se creează cercul vicios: nevoie-cumpărături-complimente cu efect temporar.

Persoanele cheltuitoare ”cumpără” relațiile. Consideră că trebuie să ofere lucruri materiale (constant), timp, emoții, înțelegere, răbdare, pentru a-și satisface nevoia de apartență. Se sacrifică destul de mult, acceptă responsabilități peste puterile lor doar pentru a avea pe cineva alături căruia sunt dispuse să le ofere totul (banii lor, timpul și resursele interioare). Își spun că oferind mai mult, vor primi pe măsură. Nimic mai fals, pentru că ele de fapt nu oferă, ci solicită! Și totuși nu se pot opri și schimba tipul de relaționare. Neavând limite sănătoase în relație, sfârșesc adesea prin a fi abandonate pentru că partenerul se simte copleșit de atâtea nevoi cu care nu se descurcă, se simte sufocat sau constrâns să răspundă cum i se pretinde și-n cele din urmă pleacă. Alteori, vor să umple un gol dintr-o relație cu o persoană indisponibilă emoțional într-o perioadă semnificativă de dezvoltare.

confessions-of-a-shopaholic

Cumpărăturile au și efect cathartic (eliberator de tensiuni), și efect de pansament alinător: ”Sunt tristă, merg să-mi cumpăr ceva să mă simt mai bine!” Dar nu trece prea mult timp și o voce din interior spune: ”Ah, iar am cheltuit toți banii și trebuie să mă împrumut să plătesc chiria!” Și s-a evaporat efectul cumpărăturilor pentru că a apărut sentimentul de vinovăție care generează apoi compulsia la repetiție: ”Mă simt vinovată – să mai cumpăr ceva cu ultimii 100 de lei!”

Poate că vi se par exagerate aceste exemple pe care vi le împărtășesc, însă mulți oameni procedează astfel. Abia după ce ajung în terapie, citesc o carte de dezvoltare personală, au o discuție cu o prietenă și aceasta îi semnalează cum se comportă cu ea însăși acea persoană, sau fie prin intermediul unui film sau a unei piese de teatru, victima cumpărăturilor devine conștientă de propriile nevoi care îi determină comportamentul și începe să facă schimbări în viața ei.

Mofturile satisfăcute generează vulnerabilitate la cheltuieli, deci restrângerea libertății personale. De aceea credința ortodoxă propovăduiește cumpătarea, măsura în toate, și pe unele laturi înfrânarea. Scopul fiind eliberarea omului din robia atașamentelor inutile care îi vor anihila libertatea dacă le perpetuează.

Lucrez cu mămici care mă întreabă cum să-și educe copilul responsabil din punct de vedere financiar. Prima dată evaluez dacă mama este cumpătată pe acest plan. Și adesea constat că mama nu se poate abține de la achiziționarea unor lucruri inutile. Îi explic cum au apărut motivele neputinței de a pune limite copilului și cum crede că satisfăcându-i orice poftă copilului, el o va considera o mamă bună.

Stabilirea regulilor în familie devine primul meu obiectiv de îndeplinit. Copilului să nu i se mai permită să facă ce vrea, să i se cumpere tot ce-și dorește, ci o regulă ar putea fi cumpărarea unei jucării o dată pe săptămână, la două săptămâni sau lunar. Oricât ar plânge copilul în fața unei vitrine cu jucării, părintele să nu abdice de la regula stabilită. Astfel, copilul va deveni un adult cumpătat, nu unul căruia i se cuvine totul și nu mai apreciază gesturile persoanelor din jurul său.

E important ca părintele să conștientizeze că mofturile satisfăcute – astăzi – ale copilului se vor transforma în tânjire după haine și bijuterii costisitoare, telefoane de ultima generație și bani foarte mulți – mâine. Dacă nu i se vor putea satisface și aceste ”nevoi”, atunci să vă așteptați la toane, frustrări, depresii și relații disfuncționale. Cu cât regulile sunt mai clare de când sunt mici, cu condiția să fie respectate de ambele părți, cu atât adultul va fi mai capabil să-și auto-regleze nevoile, dorințele, nervii și comportamentul. Va fi capabil să amâne satisfacția și să muncească pentru a obține ce își dorește, nu să se lamenteze de fiecare loc de muncă, neputând să-și găsească ”locul potrivit.”

Un alt obiectiv pe care îl am când abordez în cabinet această temă este ca părintele să-l învețe pe copil să economisească. În funcție de vârstă poate economisi pentru a-și cumpăra ceea ce-și dorește cu ardoare. Urmăresc inițierea copilului în arta toleranței la frustrare! Amânând satisfacția de moment, poate să ajungă la rezultate de care va fi mândru (nu mândria pătimașă, ci mulțumirea de sine care îl stimulează să facă lucruri valoroase pentru el și nu numai) mai târziu. De pildă, dacă este mic, poate economisi banii de la dulciuri să-și cumpere o jucărie. Dacă este adolescent poate economisi banii de haine pentru o excursie împreună cu prietenii. Dacă este tânăr adult poate economisi banii de haine și excursii pentru a-și cumpăra o mașină. Și ajuns adult matur se poate bucura de toate aceste posibilități, fiind cumpătat și responsabil. 🙂

Muzica – vehicul psihoterapeutic spre o viață frumos trăită

Dex-ul definește muzica precum arta de a exprima sentimente și idei cu ajutorul sunetelor combinate într-o manieră specifică. Ce definiție searbădă pentru arta care are atât de multe beneficii asupra sufletului și psihicului omului!

Pentru mine muzica, în special cea clasică, este un izvor nesecat de adevăruri înalte și de emoții care îmi fac sufletul să danseze. Îmi trezește sau transformă stări sufletești și mă face să răsuflu pe notele ei muzicale care mă inspiră să creez propriile scenarii reactivându-se evocarea unor trăiri uitate. Când pătrund în tainele ei nu este întotdeauna simplu să-i descifrez mesajul, însă dacă sunt pregătită să-mi deschid sufletul pentru a primi ce are de oferit, lăsând orice altceva deoparte, fiind prezentă doar pentru ea, muzica poate face în interiorul meu minuni la fel de mari ca și iubirea. Nimic nu devine mai simplu și firesc atunci când iubești cu adevărat tot ce te înconjoară: natura, cerul, lumina, oamenii, sunetul, culoarea, sclipirile din ochi, zâmbetele discrete, râsetele diafane, gândul la persoana iubită când nu este lângă tine sau fericirea de a o îmbrățișa….viața!

Muzica are propria ei energie, așa cum fiecare om are propriul lui nivel energetic, și se situează într-un registru complet autonom. Fiecare melodie ne transmite un alt mesaj, are propria ei viață de împărtășit, făcându-ne sufletul și mintea să vibreze pe notele ei sonore. Iubind muzica unui compozitor sau artist suntem în stare să călătorim oriunde numai să-l ascultăm cântând live și să-l întâlnim. Astfel muzica înfrânge orice barieră și deschide comunicarea interumană mai mult ca oricare altă formă de artă.

„Nu există boală de care nu ne-ar vindeca o lacrimă ce-ar începe să cânte”~ Emil Cioran

Emil Cioran a început să-mi placă de când am descoperit că iubește cu înflăcărare muzica. El recomandă Mozart și Bach contra disperării – cu care s-a luptat toată viața. Muzica este un liant spre cunoaștere, intimitate și iubire aducând oameni atât de diferiți împreună (mă simțeam foarte departe de filosoful pesimist menționat mai sus, însă după ce am aflat că iubim aceiași compozitori m-am simțit brusc mult mai aproape de el, de opera lui și de momentele mele de disperare, pe care nu le-am mai negat). Când iubim aceeași muzică ne cuprinde un sentiment adânc de fraternitate. Îmi amintesc cum în Dubai am rezonat imediat cu cântecele religioase ale musulmanilor, cu muzica lor arăbească, dar și lor le-a plăcut muzica barocă, și chiar muzica latino, învățând câteva mișcări din stilurile de dans salsa și samba. Este impresionant să vezi bărbați îmbrăcați în kandura dansând salsa destul de flexibil! 🙂

Prefer predominant muzica fără versuri pentru că o simt mai profundă și adevărată, generatoare de emoții sublime. Arta sunetelor poate vindeca sufletul de multe suferințe (prin sublimare în special) și ritmul ei generează noi idei însoțite de emoții. În cazul muzicii vocale, lipsa de echivoc a mesajului limitează libertatea, însă ceea ce dă o valoare calitativă melodiei este însoțirea cuvintelor de către linia melodică, creând astfel o comunicare infraverbală și te poți gândi la ceea ce a vrut să transmită cel care a creat muzica, nu numai la mesajele adesea mult prea emoționale sau personale ale cântărețului.

Muzica clasică ne stimulează și sinergia: ați fost atenți la sunetele din priviri, la culoarea unui zâmbet, la mirosul bucuriei, la mesajul îndrăzneț al unui parfum, la gustul unei atingeri?

„Muzica are virtuți consolatoare.” ~ George Enescu

Să fim puternici prin blândețe și simplitate ne povățuiește George Enescu. Cred că am fost în casa din Sinaia a celui mai mare compozitor român de vreo 20 de ori și de câte ori mă voi mai opri în acea stațiune montană voi trece pe la el, este un pact care acum a devenit public. De abia aștept să-i pot reproduce compozițiile pentru vioară. Începând din acel moment viața mea va deveni o muzică inspiratoare perpetuu. La cursurile de vioară am învățat că existența întreagă este despre a cânta. Vioara mea m-a învățat că eu cânt împreună cu și la ea, probabil asta așteaptă și viața de la noi. Cântăm la un instrument, nu lucrăm la un instrument, ci cel mult îi dăm naștere, îl construim. Ce grozavă ar fi viața dacă întreaga existență ar fi o cântare responsabilă, nu despre a obține ceva sau a ajunge la destinații. Viața nu este o călătorie și nici un test. Viața este o instruire, o pregătire pentru întâlnirea cu noi înșine, cu Dumnezeu, cu ceilalți – de la suflet la suflet – și cu întreaga creație văzută și nevăzută (mă refer la revelația naturală și la cea supranaturală).

vioara

Pe muzica lui Bach sau a lui Rahmaninov pot să zbor cel mai înalt sau să cobor cel mai profund spre taina muzicală a ființei mele. Toate emoțiile mele se îndreaptă spre sublim pe muzica lor și îmi amintesc ceea ce sunt chemată să devin, odată cu lumea toată. Multe articole au fost create în timp ce ascultam compozițiile lor. Deci dacă v-a plăcut vreun articol este meritul muzelor mele. 🙂

„Muzica este o patrie, un refugiu, o credință, o licărire de lumină… Muzica ar fi pentru mine poate un lucru mai puțin înălțător și mai puțin pur dacă, asemenea multor alții, nu i-aș cere decât să-mi procure plăcere. După dezbinările nebune ale ființei tale, te apucă o dorință de puritate angelică, în care te-ai putea unifica, într-un vis de transcendență și de seninătate, departe de lume, plutind într-un zbor cosmic, cu aripile întinse spre vaste depărtări”, afirmă Georges Duhamel.

„Și îmi vine să înghit cerurile care pentru mine nu s-au deschis niciodată.” ~ Georges Duhamel

Câteva beneficii ale muzicii clasice:

  • dezvoltă suplețea gândirii, stimularea imaginației, rafinarea afectivității, creativitatea intelectuală și artistică,
  • mijloc de atenuare a stresului psihic,
  • efect cathartic (eliberare de emoțiile negative acumulate, scăderea marcantă a tensiunii emoționale),
  • relaxant (eliberare de oboseală și posibil sedarea – te ia somnul, euforie – generată compensator față de dispariția rapidă a conținutului afectiv negativ),
  • stimulare psihică multiplă: senzorială (creșterea rezistenței la efort), intelectuală (mai ales ideația), volițională (efect mobilizator); potențarea unor procese psihice – clarificare interioară (stimularea bucuriei sau a tristeții),
  • stimulează imaginația și o îmbogățește,
  • stimulare psihică – creșterea randamentului cognitiv (memorie, ideație și creativitate),
  • creșterea încredereii în sine,
  • stimularea voinței și inițiativei,
  • scăderea pragului durerii (efect analgezic),
  • îmbunătățește memoria.

Prin muzica barocă, de cameră, de operă, muzica de jazz și de operetă ne putem modela activ personalitatea prin posibilitatea întăririi unor trăsături favorabile sau, respectiv, corectării celor nefavorabile. Toate se pot educa și autoregla dacă avem motivație puternică și perseverență: nevoile, simțurile, inteligența, emoțiile, caracterul și atitudinile.

Compozitorii mei preferați sunt: Wagner, Rahmaninov, Bach, Ceaikovschy, Chopin, Strawinski, Verdi, Schubert, Mahler, Boccherini, Haendel, Vivaldi, Brahms, Haydn și Mozart. Vă invit să descoperiți și voi cu care compozitori rezonați și să le permiteți să vă dăruiască emoții sublime.

Meloterapia implică importante valențe de igienizare psihică și energetică.

  • Colerici: Haendel, Villa-Lobos, Beethoven
  • Pasionați: Bach, Beethoven, Wagner, Debussy
  • Sentimentali: R. Schumann, Roussel, Duparc
  • Sanguini: Vivaldi
  • Flegmatici: Haydn, Brahms
  • Melancolic: Chopin
  • Bach și Mozart trezesc calmul și seninătatea
  • Wagner, Bruckner, Mahler – amplifică anxietatea
  • Beethoven – sporește ambiția
  • Pentru obsesii și fobii: Brahms, Haydn, Paganini, Schubert.

Pentru scrierea acestui articol m-am inspirat din cartea coordonată de Ioan-Bradu Iamandescu: ”Muzicoterapie receptivă”

Când siguranța emoțională plictisește

Ultimul stil de atașament din seria celor trei (pe cel ambivalent nu-l voi descrie pentru că-l deduceți din combinația stilului evitant cu cel anxios) este plicticosul” stil securizant. 

Stilul securizant pare plicticos pentru că nu activează sistemul de atașament al partenerului, ci este calm, statornic și liniștit. Nu transmite mesaje contradictorii, este sincer, direct și coerent. Nu apelează la comportamente de protest și nu recurge la jocuri strategice pentru a obține ce vrea de la partener. Își comunică așteptările și sentimentele nelăsând loc echivocului în relația lor.

Persoanele securizante răspund în mod eficient nevoilor partenerului și sunt atente să nu perturbe starea persoanei iubite prin infantilități sau conflicte interioare proiectate. Ele sunt iertătoare și uneori renunță la ele pentru binele omului pe care-l iubesc. Ceea ce nu le asigură armonia în cuplu decât dacă cealaltă persoană este receptivă la iubirea lor și la nevoia de armonie. Nu evită cu orice preț disputele, însă nu se ceartă de dragul de a se împăca sau de a interacționa mai ”pasional”. Pentru că sunt preocupate de starea de bine a partenerului știu când să ignore un anumit gest sau comportament și când să comunice despre ceea ce le deranjează sau le face să sufere. Nu sunt preocupate de stabilirea limitelor în relațiile pe care le au, însă pretind să fie tratate cu respect, demnitate și dragoste.

Securizanții sunt dornici de apropiere, se simt bine în intimitate și știu să respecte spațiul personal al celuilalt, nu impun nimic, ci doar își exprimă nevoile, dorințele sau așteptările. Fiind persoane statornice se hotărăsc repede să se implice mai serios într-o relație durabilă permițându-și să iubească și să se lase iubite. Când nu consideră că un partener este potrivit, se retrag din relație pentru că timpul este o valoare pentru ei.

Interpretează, de cele mai multe ori, corect indiciile verbale sau nonverbale din partea partenerului și sunt capabile să-l liniștească când acesta este nervos sau anxios, dându-i încredere în el și securizându-l prin empatie și sprijin adevărate.

De obicei persoanele cu stil de atașament securizant sunt autonome și nu sunt ușor de scos din sărite. De aceea pot părea indiferente, pasive sau arogante. Nu se simt amenințate în situații în care sunt criticate și știu cum să primească un feedback, de orice natură ar fi, fără să se simtă ofensate. Sunt capabile să stingă conflictele și să creeze mai multă intimitate, dacă își doresc asta.

Pentru un partener anxios, persoana securizantă este o binecuvântare pentru că îl ajută să aibă mai multă încredere în el arătându-i că-l prețuiește și că îl iubește, nevoi fundamentale pentru anxios. În relație cu un evitant aduc mai multă liniște, însă influența lor este semnificativ mai redusă ca în cazul anxiosului.

Viața Sfântului Dimitrie Basarabov

Astăzi am fost la Schitul Maicilor de lângă Mănăstirea Antim. Este locul în care mă regăsesc cel mai mult dintre toate. Acolo merg când vreau să mă războiesc cu Dumnezeu, să mulțumesc sau doar să stau de vorbă cu Mântuitorul sau cu Măicuța Lui și a noastră. Este locul în care plâng, zâmbesc, mă bucur, sufăr, sunt furioasă, revoltată, indignată sau recunoscătoare și fericită. Azi am îngenunchiat și n-am spus un cuvânt până când m-am hotărât să plec. Toate erau știute. Întrebări nu aveam. Simțăminte însă da. Și ca de fiecare dată, toate au fost acceptate, iar eu îmbrățișată cu iubirea Lui. Cu toții suntem!

Relația cu Dumnezeu este dinamică pentru că Dumnezeu este viu, noi de asemenea. Îndreptându-mă spre casă am primit o invitație. Sfântul Dimitrie mă chema. Face asta încă de la începutul săptămânii acesteia, însă monumentul de indolență ce face parte din mine m-a oprit să urc dealul Patriarhiei, deși este zilnic în drumul meu spre cabinet.

Și pentru că sfântul nostru bun îi primește cu aceeași dragoste și pe întârziați vreau să vă împărtășesc viața lui (poate că voi o cunoașteți mult mai bine decât mine, dar este modalitatea mea de a-i mulțumi sfântului pentru ceea ce mi-a dăruit azi 🙂 ).

dimitrie_basarabov

Sfântul Dimitrie cel Nou, ocrotitorul Bucureștilor, s-a născut în satul Basarabov din Bulgaria în secolul al XIII-lea. Provenind dintr-o familie săracă a fost nevoit să-și câștige singur cele necesare traiului. Mulți ani a păscut vitele și oile țăranilor din satul său natal. Stând în mijlocul revelației naturale a început să-L iubească tot mai mult pe Dumnezeu-Creatorul. De sărbători și în toate duminicile era nelipsit de la biserică, unde mergea alături de părinții săi. Asculta cu mare atenție slujbele și predicile care îi ofereau informații despre învățăturile Mântuitorului Iisus Hristos, ale Sfinților Apostoli și ale Sfinților Părinți.

Trăind alături de părinți credincioși și evlavioși, tânărul Dimitrie era blând, calm și milostiv cu semenii săi. Se ruga cât putea de mult și postea conform rânduielii Bisericii, iar din hrana pe care o primea ca răsplată pentru paza vitelor, o parte le-o dăruia săracilor.

Tânăr fiind, întâlnește câțiva călugări din mănăstirile apropiate și începe să tânjească după stilul lor de viață. Îndeplinea cele trei cerințe de bază ale vieții monahale: fecioria, ascultarea și sărăcia, și după o perioadă (nespecificată) alege să devină monah într-o mănăstire săpată în stâncă din apropierea satului său. Acolo s-a nevoit ani de zile în post negru, rugăciune, înfrânare și singurătate. Nu se cunoaște cu ce se hrănea și nici câți ani a viețuit astfel, precum nici data trecerii sale la cele veșnice, însă știm că atunci când și-a simțit sfârșitul vieții pământești aproape, s-a îndreptat spre malul Lomului și s-a așezat între două lespezi de piatră, ca într-un sicriu. Și astfel ți-a dat sufletul său neprihănit în mâinile Domnului.

Multă vreme au stat moaștele Sfântului pe mal, până când apa Lomului a luat pietrele și apoi a căzut trupul Sfântului Dimitrie în apă. Apoi, la “plinirea vremii” un înger i s-a arătat în vis unei copile cu o boală grea și i-a zis: “Dacă părinţii tăi mă vor scoate din apă – şi i-a arătat locul – eu te voi tămădui pe tine.” După ce s-a trezit, fetița le-a spus părinților ei visul pe care l-a avut. Părinții săi le-a comunicat preoților visul și aceștia, împreună cu alți oameni, au mers la locul indicat de copilă și s-au orientat după lumina care adesea strălucea pe fundul apei. Au început să dea mâlul deoparte și au descoperit sfintele moaște ale Cuviosului Dimitrie întregi și neputrezite. Prima dată acestea au fost duse în biserica din orașul Basarabov și prima bolnavă care s-a apropiat de ele a fost fetița prin care a lucrat Dumnezeu. Ea și-a recăpătat sănătatea imediat. Vestea despre minunea cinstitelor moaște ale Sfântului Dimitrie s-a răspândit repede și au început să vină numeroși credincioși pe care Sfântul îi tămăduia.

În persoana Sfântului Dimitrie se împlinesc cuvintele Sfântului Apostol Pavel: Dumnezeu a ales pe cei nebăgați în seamă ai lumii acesteia ca să biruiască pe cei tari, a ales pe cei de jos ca să rușineze pe cei trufași.” (I Corinteni 1, 27-28).” Tot Sfântul Apostol Pavel în epistola sa către Corinteni scrie: “Dumnezeu l-a ales tocmai pe acest Dimitrie, smerit păstor și apoi pusnic, neluat în seamă de nimeni, ca el să fie cunoscut apoi de toți și să-i ceară ajutor și ocrotire în nevoi.”

Unul dintre domnii Țării Românești, al cărui nume nu este menționat, a vrut să aducă moaștele în Valahia, însă pe drum, la intrarea pe teritoriul României, se spune că Sfântul s-a împotrivit și i-a împiedicat pe cai să pășească mai departe. Membrii delegației plătite scump de domnul român au decis să tragă la sorți drumul pe care vor merge, punând mai multe variante de intrare în Țara Românească și o variantă care indica drumul spre Basarabi. La sorți a fost ales drumul spre Basarabi, iar ulterior domnul român a decis să se construiască o biserică nouă în orașul ales de sfânt unde să sălășluiască sfintele sale moaște. Acolo au stat până în timpul războiului ruso-turc (1768-1774), când generalul rus Petru Salticov, trecând prin satul Basarabov, a luat moaștele cu intenția de a le trimite în Rusia. Însă, la rugămintea unui negustor de origine macedoromână, Hagi Dimitrie, precum și a mitropolitului Grigorie II al Țării Românești, moaștele au fost dăruite poporului român unde au fost așezate în actuala catedrală patriarhală (catedrala municipală pe atunci) din București, în luna iunie a anului 1774. În felul acesta, Sfântul Dimitrie a devenit ocrotitorul Bucureștiului și al întregii Țări Românești.

Racla cu sfintele moaște ale Cuviosului Dimitrie a fost scoasă de mai multe ori în procesiune pe străzile Bucureștiului. În 1815, din porunca domnitorului Caragea, pentru a pune capăt epidemiei de ciumă; în 1831, la cererea generalului Paul Kiseleff, în speranța opririi epidemiei de holeră și în anul 1827, în timpul lui Grigore Ghica, pentru ploaie. Generalizarea cultului Cuviosului Dimitrie a fost hotărâtă în ședințele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, dintre anii 1950-1955.

Despre minunile Sfântului Dimitrie vă învit să citiți din alte surse, pe care le alegeți singuri, voi, iubitorii Sfântului Dimitrie. 🙂

“Auzit-am, Sfinte Părinte, de viata ta cea dumnezeiască; văzut-am ți minunile tale și, ândulcindu-ne de facerile tale de bine ce ne arăți în toata vremea, credem în îndrăznirea ta către Dumnezeu, pentru care grăim ție, unele ca acestea:

Bucură-te, doctor iscusit al bolnavilor;


Bucură-te, izbăvirea îndrăciților;


Bucură-te, întărirea bătrânilor;


Bucurăte, învățătorul tinerilor;


Bucură-te, mângâietorul celor întristați;

Bucură-te, grabnic ascultător al celor ce se roagă;

Bucură-te, izbavitorul celor ce sunt în primejdii;

Bucură-te noule învățător al vieții celei curate;

Bucură-te, făcătorule de minuni, Sfinte Părinte Dimitrie!” (Din Acatistul său, icosul 4).

Să ne rugăm Sfântului Dimitrie Basarabov să ne fie ocrotitor, mângâietor și grabnic ascultător în rugăciunile noastre către Domnul nostru Iisus Hristos. Să învățăm de la Sfântul Dimitrie să fim și noi blânzi, milostivi, iertători și plini de dragoste față de aproapele!

Surse electronice:

  1. http://www.doxologia.ro/liturgica/vietile-sfintilor/viata-sfantului-cuvios-dimitrie-cel-nou-ocrotitorul-bucurestilor-ale,
  2. http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-dimitrie/sfantul-dimitrie-basarabov-ocrotitorul-bucurestilor-72849.html,
  3. http://www.sfantul-dumitru.ro/,

Nevoia de apropiere a anxiosului – fuga evitantului

În articolul anterior am descris stilul de atașament evitant. Acum am decis să scriu despre cel anxios, pentru că, adesea, persoanele aparținătoare acestor stiluri se atrag într-o relație de cuplu. O relație furtunoasă, mult prea rar armonioasă dacă niciunul dintre parteneri nu a început analiza sa personală.

Caracteristica cea mai evidentă a persoanelor cu tip de atașament anxios este preocuparea, uneori obsesivă, pentru relația de cuplu, asupra căreia își orientează întreaga existență. În relație cu o persoană evitantă, persoanele anxioase sunt nevoite să renunțe la multe lucruri pentru a putea păstra relația. Ele solicită adesea să știe care este statutul lor în viața partenerului, ceea ce-l exasperează pe evitant pentru că se simte constrâns. Anxioșii nu pot tolera incertitudinea și au nevoie frecvent de asigurări și confirmări. Evitantului îi place să dețină controlul și vei fi nevoit să renunți treptat la părți din tine și să înveți să trăiești altfel, în acord cu cerințele lui, mai puțin cu nevoile tale.

O altă caracteristică definitorie a stilului tău de atașament este că în urma unei disensiuni cu partenerul te simți atât de perturbat emoțional, iar asta se întâmplă des pentru că sistemul tău de atașament este vulnerabil la orice schimbare de dispoziție a celuilalt, încât nu mai poți finaliza ceea ce ai început. Ți se derulează în gânduri tot felul de amenințări posibile și îți creezi o stare alarmantă de anxietate. Chiar și când activitățile în proces de desfășurare sunt importante pentru viitorul tău, te simți atât de dărâmat în urma disputei recente încât renunți să mergi la examene, serviciu, întâlniri importante și nici de responsabilitățile tale nu te mai poți ocupa.

Persoanele anxioase prezintă cea mai mare rată a abandonului activităților începute, comparativ cu evitanții sau securizanții.

Fiind anxios, ai o capacitate mare de a simți când relația de cuplu este în pericol, însă uneori reacționezi disproporționat. Poți face o criză de nervi sau o scenă de gelozie pentru că partenerul s-a uitat insistent la o altă persoană frumoasă și carismatică, în loc să-i spui care sunt nevoile și așteptările tale de la relație. Te ferești să faci asta, în relație cu un evitant. Dacă partenerul tău este securizant, relația este mult mai calitativă și te simți mai sigur, liniștit și fericit pentru că el înțelege care sunt nevoile tale și acționează în favoarea lor, predominant.

Cercetările indică faptul că majoritatea oamenilor au un stil de atașament securizant și, dacă cel puțin unul dintre parteneri este securizant, încrederea celuilalt în el însuși crește de asemenea.

Oamenii evoluează când sistemul lor de atașament este liniștit, calm și securizat. Iar asta nu vei simți alături de un evitant, dacă ești anxios. Le poți simți doar dacă el este evitant, iar tu securizant. Te simți liniștit în pofida aspectelor neplăcute pe care le face, deși vezi limpede ce se petrece cu el sau cu voi, însă iubindu-l (deci nu încerci să-l posezi sau să-l schimbi) liniștea te definește, iar anxietatea și stresul lipsesc. Desigur că îi comunici ce gândești și ce simți, dar nu te neliniștește ceea ce vine din partea lui, ci lucid fiind te retragi din relație fără costuri emoționale dureroase dacă simți că relația voastră nu are o evoluție dezirabilă. Însă dacă ești anxios, te desparți foarte greu (sau aștepți să aibă celălalt inițiativă în acest sens, fără să-ți dorești acest lucru) și suferința îți provoacă somatizări uneori imobilizante. Simți ca și cum ți-a fost luată baza de siguranță, chiar dacă era utopică.

Iubirea autentică presupune liniște, lipsa stresului mental și a anxietății.

Fiind anxios, te simți bine doar în situații stabile, când partenerul te securizează emoțional. Recunoaște și comunică-i partenerului tău nevoile pe care le ai de la el sau de la relația voastră. Nu-i permite să te desconsidere pentru că ai nevoie de mai multă intimitate în cuplu. Desconsiderarea nu se întâmplă dacă el are stil de atașament securizant, chiar îl bucură unele dintre nevoile tale pentru că se simte confortabil în intimitate. Incertitudinea și indisponibilitatea partenerului evitant îți activează sistemul de atașament și îți provoacă îngrijorare, suferință și sentimente de inadecvare. Ajungi să îți reprimi o parte substanțială din ceea ce simți, gândești și ești din teama de a-l pierde, însă tot efortul tău de a rămâne în relație poate fi întâmpinat de decizia inopinată a lui de a se retrage.

Sper că acum este mai clar de ce nu poți fi fericit în relație cu un evitant (dacă nu apelați la sprijinul unui specialist). Cum am spus deja în articolul anterior, stilurile de atașament se pot schimba pe parcursul vieții. Și dacă tu vei dobândi un stil securizant, poți trăi mai ușor alături de un partener evitant, dar nu vei avea fericirea pe care o simți lângă o persoană securizantă. Degeaba încerci să eliminați obstacolele din calea apropierii de partenerul tău dacă acesta nu-și dorește cu adevărat o intimitate mai mare.

Capcana ascunsă a independenței: autosuficiența evitantului

Teoria atașamentului a fost formulată și consolidată de psihiatrul John Bowlby și de psihologa Mary Ainsworth și recent îmbunătățită de psihiatrul Amir Levine și psihologa Rachel S.F. Heller. Există patru stiluri de atașament: securizant, anxios, evitant și ambivalent (o combinație între stilul anxios și cel evitant).

În acest articol voi descrie stilul de atașament evitant, inspirându-mă din volumul specialiștilor Levine și Heller, Stiluri de atașament. O nouă teorie a atașamentului. Cum să găsești și să păstrezi o relație de cuplu fericită, precum și din experiența profesională și personală cu acest tip de atașament al persoanelor pe care le-am întâlnit.

Rezultatul cercetărilor în stabilirea factorilor determinanți ai atașamentului indică următoarele componente favorizante: genele, modul de îngrijire din partea părinților sau a persoanelor semnificative din copilăria mică și experiențele de viață. Fiecare dintre noi ne naștem cu o predispoziție spre un anumit tip de atașament, iar modul în care am fost îngrijiți, adăugându-i-se experiențele de viață, încurajează atașamentul predispozant sau îl schimbă. Stilul de atașament se poate schimba de mai multe ori pe parcursul vieții.

Bowlby spunea că, având o bază de siguranță în partenerul nostru, putem cuceri lumea și ne putem îndeplini toate obiectivele (cu condiția ca acestea să fie realiste, completez). Iar dacă relația este defectuoasă, fiind alături de o persoană care nu îți oferă un sentiment de siguranță solidă, te expui la diverse afecțiuni fizice și psihologice.

Partenerul ajunge să fie o parte din tine și, dacă vrei să fii fericit și independent, alege un partener cu stil de atașament securizant sau ajută-l pe partenerul tău să dobândească acest stil și pornește la drum alături de el, alegându-l cu discernământ pentru că miza este propria ta fericire.

Dacă ai un stil de atașament anxios te vei zgribuli citind paragraful anterior. „Discernământ?”, vei spune indignat de ideea mea. „Dar eu am nevoie de el, ce contează că este evitant și mă instabilizează până la somatizare? Îl iubesc și vreau doar să rămână lângă mine!” Te asigur însă că te vei feri de multă durere dacă găsești puterea să refuzi partenerii care nu sunt disponibili emoționali pentru un angajament stabil în relația de cuplu. Persoanele cu stil de atașament securizant pot face față mai ușor într-o relație cu o persoană evitantă, iar dacă ajung la concluzia că nu avansează relația spre stabilitatea emoțională dorită se retrag fără să le dărâme durerea, ca-n cazul persoanelor anxioase.

Să pătrundem acum în tainele persoanelor evitante. Nu cred că sunt prea îndrăzneață dacă afirm că toate persoanele cu stil de atașament evitant echivalează intimitatea sau nivelul ridicat al apropierii cu pierderea independenței sau libertății personale și tind să limiteze gradul implicării în relația de cuplu. Ele stârnesc certuri pentru a împiedica progresul relației. Ele nu încurajează rezolvarea problemelor existente, ci doar se retrag, anunțându-și partenerii asupra concluziilor la care au ajuns singuri, fără să comunice cu ei.

Ești în relație cu un evitant sau ești o persoană evitantă dacă majoritatea pattern-urilor comportamentale, emoționale sau cognitive de mai jos îți sunt familiare:

  • transmiți mesaje contradictorii (astăzi vrei apropiere, mâine te retragi fără să ai un motiv),
  • îți prețuiești foarte mult independența sau libertatea,
  • îl privești cu superioritate pe partenerul tău. Nici unul nu este suficient de bun pentru tine pe termen lung,
  • folosești strategii de distanțare (petreci mai mult timp la birou, cu prietenii sau la sală, călătorești fără partener, te implici în activități solitare sau cu alți oameni, excluzându-ți partenerul),
  • insiști asupra limitelor în relație,
  • ai o imagine romantică nerealistă în privința modului de funcționare a unei relații,
  • ești sceptic în privința partenerului, te gândești că există posibilitatea să profite de tine,
  • când se ivește un conflict ai tendința să pleci pentru că altfel „explodezi”,
  • nu ești explicit în privința intențiilor tale și îți este dificil să vorbești despre relația de cuplu,
  • deși ești încântat de partener la început, ulterior îți pierzi interesul și pui capăt relației,
  • nu te pricepi să percepi indiciile verbale și nonverbale ale partenerului și nu consideri că este responsabilitatea ta să faci acest lucru,
  • persoanele de sex opus ți se par extrem de greu de înțeles sau de mulțumit; sunt o enigmă pentru tine,
  • visezi la o relație ideală, la partenerul „perfect”,
  • nu prea ești preocupat de starea emoțională a partenerului,
  • ignori ceea ce-ți comunică partenerul, dacă nu este pe placul tău,
  • visezi la libertate când ești într-o relație și uiți că în libertate erai nefericit,
  • îți reprimi atât sentimentul de iubire, cât și pe cel de apropiere concentrându-te asupra unor imperfecțiuni ale partenerului: felul în care vorbește, se îmbracă sau mănâncă; faptul că nu este cât ți-ar plăcea de sociabil sau de dezinvolt etc.,
  • flirtezi cu alte persoane,
  • te retragi sau te distanțezi când lucrurile merg bine, de teama unei implicări mai mari,
  • păstrezi secrete anumite lucruri care ar putea amenința relația de cuplu,
  • eviți o apropiere fizică prea mare de partener, în schimb permiți o apropiere amenințătoare pentru cuplu din partea altor femei/bărbați.

Aspectele enumerate mai sus stau în calea fericirii tale, dacă te regăsești în majoritatea dintre ele.

În relație cu persoanele evitante îți este teamă să-ți manifești nevoile sau dorințele, temerile sau așteptările pentru că știi că vei fi perceput ca pretențios, sensibil, răsfățat, dependent sau neajutorat. Ți s-a răspuns frecvent: „Ce vrei de la mine? N-am greșit cu nimic, de ce aduci tensiune în relație?” Cu alte cuvinte: „Oricum fac un efort, ai putea să fii mulțumit măcar, nu să vrei mai mult!” sau varianta mai francă: „Scutește-mă de pretențiile tale, am altceva mai bun de făcut!”

Ajungi să te simți inadecvat, stingherit de propriile nevoi și devii în timp nesigur pe tine. Observi că oricât ai fi de atrăgător sau de încântător nimic nu-l mulțumește pe celălalt și observațiile ori pretențiile (adesea nerostite, dar simțite) se îndesesc. De multe ori îți spune că este perfecționist și îți cere să te ridici la standardele lui, care se vor dovedi imposibil de atins. Nu-ți poți arăta nici sentimentele cu naturalețe pentru că observi rapid că asta îl încurcă și devine iritat.

Persoanele evitante se simt predominant atrase de persoanele anxioase pentru a-și confirma, inconștient, convingerile despre sine și despre relații în general. Despre sine – că sunt puternici și independenți, despre relații – că partenertul este ca o „sugativă”, tot timpul vrea mai multă apropiere și intimitate decât i se oferă. Aceste percepții defensive îi determină și să-și reprime sentimentele de iubire. Când sunt implicate în relație își doresc distanțarea sau retragerea, iar după ce s-au despărțit și trece suficient timp ca sistemul lor defensiv să se calmeze încep să-și regrete partenerul, dar alungă repede dorul prin focalizarea pe aspectele nevaloroase ale fostului partener și astfel pot să treacă foarte ușor „peste”, luând-o de la capăt în următoarea relație în care se pot implica imediat.

Încep să simtă iubire pentru fostul partener atunci când sunt implicați în alte activități, deci când sistemul de atașament este dezactivat, însă apelează la strategii diverse de înlăturare a durerii (muncă în exces, distracții, sex, alcool, relații noi etc).

Dacă ești o persoană anxioasă, o relație cu un evitant este solicitantă și dureroasă pentru că tu ai nevoie de multă intimitate și siguranță în cuplu și ești nevoit să faci nenumărate concesii pentru a le obține… pentru câteva zile. Ulterior ajungi să echivalezi orice gest mic al partenerului cu iubirea pentru a-ți putea calma sistemul de atașament. Însă trebuie să înțelegi un aspect: sistemul de atașament activat nu este echivaletul pasiunii!

Partenerii evitanți nu sunt capabili să răspundă nevoilor autentice ale persoanei iubite. Uneori anticipează ce își dorește partenerul, dar nu dă curs acțiunii pentru că nu vrea mai multă intimitate în relație. Își spun că vor face toate lucrurile cu partenerul „potrivit”, dar mereu ajung să subestimeze valoarea partenerului. După ce se despart, amenințarea intimității dispărând, sentimentele de iubire și de apreciere revin și astfel intră uneori într-un cerc vicios de împăcare-despărțire, dacă și partenerul o/îl iubește încă și îl reprimește în viața sa. Alteori nu inițiază o împăcare, dar continuă să se gândească la fostul partener și să aibă sentimente de iubire pe care ajunge să le reprime intrând într-o relație cu altcineva.

Cercetările indică faptul că evitanții sunt cel mai puțin fericiți în relații și au gradul cel mai scăzut de satisfacție în relațiile personale. Ei își schimbă des partenerii alergând după cel „ideal”, care se tot ascunde!

O altă caracteristică a lor este că le place să-i vadă în defensivă pe ceilalți și chiar le evidențiază cu satisfacție acest lucru când îi „demaschează”. Astfel se simt puternici. Nu-și dau seama că în foarte multe situații și ei sunt în defensivă, doar că folosesc alte mecanisme de apărare, iar în situații de criză sistemul lor defensiv este distrus și se comportă exact ca persoanele anxioase.

Dacă ești o persoană evitantă faci o confuzie între autosuficiență și independență. La baza autosuficienței tale stă sentimentul de singurătate (probabil experiat de timpuriu în devenirea ta) și acesta determină atât un grad scăzut de confort în situațiile de intimitate și de apropiere, cât și reprimarea nevoii de iubire și de sprijin și concentrarea asupra propriei persoane.

Stilul de atașament evitant determină o existență relațională zbuciumată, în care se urmărește reprimarea unui sistem de atașament puternic prin utilizarea strategiilor de dezactivare, care sunt la fel de puternice. De aceea, consumul interior este foarte mare. Simți sentimente de iubire pentru partener, dar gradul de amenințare a intimității, implicit al independenței (de fapt, al autosuficienței) este mai puternic și alegi să te retragi, reprimându-ți iubirea, întărindu-ți astfel „libertatea” și „independența”. De fapt ești încorsetat de sistemul tău de atașament și dependent de el.

Am întâlnit mai rar în cabinet oameni cu stil evitant, comparativ cu persoanele cu stil anxios sau ambivalent, pentru că ei nu apelează ușor la ajutor specializat. Ei nu gândesc introspectiv, să caute cauza propriei insatisfacții în relații și aleg varianta comodă a refugiilor. Când sistemul lor de atașament este inactiv adesea sunt persoane încântătoare, cu multe calități demne de apreciat și un suflet frumos care nu se lasă iubit.

Studiile demonstrează că partenerii implicați într-o relație de cuplu își reglează reciproc starea de bine emoțională, fizică și psihologică.

Relația de prietenie – mijloc de autoevaluare

În adolescență am conștientizat că oamenii din jurul meu vor fi comoara mea. Cel mai important lucru pentru mine, după relația cu Dumnezeu și implicit cu mine însămi, este relația pe care o construiesc cu oamenii din viața mea. Am trecut de perioada care se definește prin căutari, descoperiri și nevoia de experiență, iar acum îmi este mai clar ceea ce-mi doresc de la oamenii din jurul meu și de la relațiile cu ei. Într-adevăr se schimbă multe lucruri în tine după ce împlinești vârsta de 30 de ani. 🙂

”A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger.” ∼ Nichita Stănescu

Îl scuz pe Nichita Stănescu pentru ușoara exagerare, mai ales că îi împărtășesc opinia referitoare la valoarea pe care o are relația de prietenie pentru majoritatea dintre noi. Din punct de vedere psihologic relațiile interpersonale sunt strâns legate cu armonia interioară, cu sănătatea noastră fizică și mentală, cu vitalitatea noastră și cu dezvoltarea personală.

Prietenii noștri ne definesc, poate în egală măsură ca și alegerea sentimentală. Alături de ei ne formăm, ne cunoaștem și învățăm să primim și să oferim sprijin, acceptare, respect și iubire. Într-o relație de prietenie adevărată nu simți o clipă că celălalt te judecă sau te blamează pentru vreo acțiune. Dimpotrivă, este alături de tine semnalându-ți greșelile, tocmai pentru că urmărește binele tău, mai presus de binele relației dintre voi. Nu te încurajează să perseverezi într-o direcție potrivnică ție, dar te lasă să optezi după bunul plac și va rămâne constant în viața ta. Indiferent de greșelile sau reușitele tale.

Ai observat ce greu este să se bucure cu adevărat cineva de reușitele tale? Prietenul asta face: se bucură de succesul tău ca și cum ar fi al său. Grozavă calitate! De aceea este și atât de rară! Când suferi se mai găsește cineva să-ți ofere un umăr drept alinare (ceea ce nu este puțin important), însă un zâmbet consensual, din suflet, când ești fericit este rar întâlnit și numai persoanele echilibrate, cu o satisfacție personală mulțumitoare, pot să se bucure de succesul prietenului lor, mai ales când acesta nu le avantajează și pe ele! După cum nu poți iubi cu adevărat dacă nu ești o persoană liberă și autonomă, nu poți să fii un prieten de nădejde, în orice situație, dacă nu ai reușit să fii un bun însoțitor pentru tine mai întâi.

Într-o relație de prietenie respectarea metehnelor celuilalt contribuie la creșterea și calitatea intimității dintre partenerii relației! Să te simți acceptat, indiferent de neajunsurile tale este premisa evoluției personale. La fel se întâmplă și în relația de iubire. Aceste două tipuri de relație pot avea același grad de intensitate! Prietenul are nevoie de sprijinul tău în diverse situații, iar în cadrul prieteniei autentice nu simți că (te) dăruiești, ar fi inutil, ci că îl iubești pe celălalt, iar tot ce știi despre el este demn de iubire.

Relațiile de prietenie au ca fundament similitudinile dintre persoanele care se aleg și sunt întemeiate pe afecțiune și încredere reciprocă, pe valori și câteva interese comune și mai ales pe bucuria de a fi împreună. Astfel riscul de conflict interpersonal scade iar încurajarea recirocă, când este cazul, stimulează partenerii să evolueze tot mai mult. Alături de prietenul adevărat poți merge până la capătul Întâlnirii. Știi că nu trebuie să-ți pui vreo mască sau să ocolești anumite subiecte care ar pune în pericol relația.

Filosoful meu preferat, Aristotel, a identificat trei tipuri principale de relații de prietenie:

  1. Prietenia bazată pe utilitate, în care partenerii relației au un beneficiu din relația lor. Acest tip de relație este cel mai efemer.
  2. Prietenia bazată pe plăcere. Este cel mai des întâlnită în cazul tinerilor. Plăcerile pot fi un mijloc pentru a construi relații de lungă durată, dar asta se întâmplă destul de rar dacă obiectul plăcerii dispare în timp.
  3. Prietenia bazată pe starea de bine, pe armonie. Partenerii se atrag pentru că au valori și interese comune. Acest tip de prietenie este cel mai trainic și benefic pentru evoluția persoanelor implicate.

O relație se maturizează pas cu pas odată cu propria maturizare

Când te întâlnești cu o persoană cu care rezonezi dincolo de cuvinte simți cum bat clopote de sărbătoare în tine!

Mi s-a întâmplat să întâlnesc persoane cu care am rezonat atât de puternic încă de la prima întâlnire încât sentimentul de familiaritate ne conferea și sentimentul de odihnire, fiind necesară doar prezența, nu și cuvintele. Celălalt te privește tainic și-ți descoperă adânc caracterul mistic pe care-l deții în tine. Iar pe măsură ce se construiesc și amintiri în interiorul aceastei relații, ele te vor însoți toată viața, ca o pecete. Prin ochii acestui tip de prietenie devii conștient de ceea ce deții și mai ales de ceea ce ești chemat să devii. Acest prieten nu te reduce vreodată la ceea ce crede el despre tine, ci deși te cunoaște în profunzime văzând și ceea ce ascunzi față de tine însuți, rămâi tainic pentru el și extrem de frumos!

Uneori prietenia este simțită mai sigur decât iubirea. Iar când unei astfel de relații de prietenie i se adaugă sentimentul de iubire, cu condiția să fie reciproc, simți că trăiești deja în cea mai frumoasă lume posibilă, fără a-i nega neajunsurile. Atunci relația înseamnă mobilarea unei Întâlniri și locuirea ei. Cât timp ești lângă partenerul tău care te iubește și admite faptul că nu te cunoaște în totalitate, ci te descoperă zilnic, stimulându-te să devii cea mai bună versiune a ta. El se raportează la tine dintr-o perspectivă care-ți oferă spontaneitate, siguranță și libertate, dar și confortul familiarității.

Prietenul adevărat știe să vorbească, nu numai să spună ceea ce gândește și ce simte. Să găsești lângă cineva libertatea viscerală de a crede mai mult în relație decât în temerile sau neliniștile tale e semnul unei relații infinite. De asemenea, dacă știi să fii un bun camarad atunci plasezi binele prietenului tău înaintea celui propriu, neîncărcându-l inutil cu lamentările tale veșnice care nu fac decât să-ți întărească sentimentul de victimă și tiparele relaționale. Desigur că vorbiți și despre aspectele nefavorabile ale vieții voastre, însă nu i te plângi constant de aceleași lucruri pentru că știi ce poate genera acest comportament.

Întreabă-te care sunt nevoile tale într-o relație de prietenie. Ce știi că poți să oferi și ce soliciți prietenului tău? Care sunt neputințele, dar și calități tale în relația de prietenie? Astfel, această relație este și un mijloc de autoevaluare, nu numai de maturizare.

“Cât despre mine, îmi place mai mult un prieten adevărat decât toate onorurile lumii la un loc.” ~ Socrate

Autoconfesiunea – drumul către tine însuți

Ne-am obișnuit să avem automatisme mentale și nici măcar nu mai conștientizăm că ruminațiile ne afectează viața într-un mod defectuos. Simțim că este ceva în neregulă cu noi abia când ajunge să doară golul sufletesc.

Automatismele mentale ocupă locul responsabilității de a ne crea pe noi înșine în așa fel încât să devenim capabili să trăim armonios în cadrul realității exterioare.

În loc să pregătim bine prezentul suntem absorbiți de trecut sau ne raportăm la viitor cu speranță utopică sau anxietate, omițând faptul că viața se întâmplă astăzi. Mulți oameni pierd din vedere nevoile sufletului și sunt concentrați asupra trupului. Astfel sufletul ajunge tot mai plăpând și cedează, copleșit de slăbiciune, înaintea trupului, ceea ce este cam trist. Atitudinea egală în majoritatea situațiilor din viață, pe care o propovăduiesc toate religiile lumii, poate fi o soluție salvatoare care te protejează de oscilații afective consumatoare și inutile. Pentru a-ți întări sufletul trebuie să conștientizezi că nu vei trăi veșnic. De aceea, Sfinții Vasile cel Mare, Evagrie Ponticul și Ioan Scăraru ne îndeamnă adesea să ne gândim la moartea iminentă care ne așteaptă. Cu acest gând în minte și-n suflet alege să ierți, să lași în urma ta ranchiuna, resentimentele, geloziile, invidia și nemulțumirile. Ocupă-te doar cu ceea ce îți onorează și hrănește sufletul, având grijă totodată de trup și de minte.

Filosoful presocratic Democrit spune: ”Lumea este alterare, viața-părere.” Dacă nu ai mai investi atât de multă certitudine în opiniile tale privitoare la felul in care percepi viața, pe tine însuți sau relațiile cu ceilalți, poate că te-ai priva măcar ocazional de suferință. Totul în jurul tău se schimbă, nimic nu rămâne la fel, iar ceea ce se petrece în exteriorul tău te va afecta numai dacă tu permiți acest lucru. Adesea relațiile tale suferă pentru că tu ești cel care suferă și viciezi toate relațiile pe care le ai. De asemenea, ți-ai face un beneficiu și dacă te-ai opri din a judeca și critica viețile oamenilor din jurul tău. Nu ai de unde să știi cum ai fi procedat dacă ai fi fost confruntat cu aceleași provocări, posibilități și tentații.

Să gândești înseamnă să vorbești cu tine însuți” ~ Platon

Oamenii apelează la psihoterapie ca să învețe să vorbească cu ei înșiși. Nu numai ca să vorbească despre ei, ci și cu ei. Pentru că gândirea lor vagabondează, îi întreb ce vor să facă cu viața lor. Nu să reflecteze vag la asta, ci să se gândească cu adevărat. De multe ori, îi îndemn să scrie pe o coală, în cabinet, obiective pe termen scurt, altele pe termen lung și împreună alcătuim un plan pentru îndeplinirea lor. Construim și un program personalizat de care să se îngrijească zilnic pentru a fi în contact cu ei înșiși.

Unii pacienți și clienți îmi solicită teme pentru acasă, iar aceasta este preferata mea: să vorbești cu tine însuți! Le recomand să scrie în ”jurnalul recunoștinței” despre viața lor interioară: gânduri, impresii din timpul zilei, dialoguri pe care le au cu ei înșiși, emoțiile pe care și le produc, iar la final să mulțumească, să fie recunoscători pentru ceea ce li s-a întâmplat în ziua respectivă. Pentru că mult prea frecvent dialogul interior, dacă există, este unul confuz, anxios sau negativ, vreau să devină conștienți de ceea ce își produc ei înșiși, și mai ales, că orice gând care iți acaparează mintea are tendința să se transpună în act.

Vreau să reflectezi la ceea ce s-a întâmplat astăzi în viața ta, ce ai învățat, cum te-ai comportat cu tine însuți și cu ceilalți, ce emoții alegi să păstrezi în sufletul tău și mai ales, cum te pregătești să întâmpini somnul! Exercițiile acestea ne dezvăluie vidul gândurilor noastre.

Persoanele supraresponsabile cer sarcini suplimentare pentru acasă pentru a-și liniști conștiința că se ocupă de binele lor, însă acestea vor să acționeze asupra exteriorului, îndeplinind temele, ca să nu intervină asupra interiorului, presupunând mult mai mult efort, disciplină și perseverență. Persoanelor comode le recomand sarcini între consultații pentru a se responsabiliza și disciplina. Persoanelor cu un grad de autonomie și maturitate suficient, le recomand rar teme suplimentare de reflecție pentru acasă pentru că ele știu ce să facă cu timpul lor.

Ruminațiile condiționează satisfacția de sine, a moralului nostru, a cutezanțelor si a renunțărilor noastre.” ~ Christophe Andre

Dimineața, scoală-te puțin mai devreme, mergi la fereastră să respiri aer proaspăt și vorbește cu tine sau cu Dumnezeu. Îți poți spune un compliment, îți poți fixa un obiectiv sau te poți întreba cum te simți. Seara, reflectează la ziua care a trecut în loc să citești sau să lâncezești în fața televizorului. Iar exercițiul autoconfesiunii să nu-ți înlocuiască viața. El are menirea de a se substitui ruminațiilor, și nu contactelor cu ceilalti și nici acțiunii sau rugăciunii.

Trebuie să ştii câteva lucruri înainte să mă cunoşti

Nu sunt un psihoterapeut comod. Nu-mi propun să plac oamenilor care vin să mă întâlnească, ci scopul meu este să-i văd maturizându-se şi bucurându-se de viaţă. De aceea, nu-ţi confirm credinţele iraţionale sau infantile, nu-ţi ofer sfaturi, ci te canalizez spre propria capacitate de a te consilia, nu te compătimesc când suferi pentru că alegi să-ţi întreţii nefericirea. Uneori îţi spun lucruri dureroase şi greu de acceptat, însă te asigur că intenţiile mele vizează binele tău și îți respect ritmul personal de asimilare a terapiei.

Mă implic cu devotament pe drumul (re)găsirii şi devenirii tale, ceea ce presupune din partea mea informare, în afara sesiunilor, despre dificultăţile cu care te confrunţi; antrenament emoţional pentru a putea fi ca „nouă”, chiar dacă eşti al şaptelea pacient din ziua respectivă; respect programările stabilite şi orice disconfort aş avea, acesta nu va influenţa participarea mea în timpul consultaţiilor. Nu mă vei vedea obosită, plictisită, îngândurată de problemele celorlalţi pacienţi sau de griji, nelinişti sau alte aspecte care pot îngreuna timpul pe care am ales să-l petrecem împreună. Voi fi acolo cu tine şi pentru tine!

Sunt conştientă de responsabilitatea mea în relaţie cu tine şi îţi cer să fii şi tu responsabil pentru relaţia terapeutică pe care o vom construi împreună.

Să nu uiţi că înainte de a fi psihoterapeut sau teolog, sunt om, ca atare să nu te aştepţi să fiu total lipsită de subiectivitate, indiferent ce-mi povesteşti. Reuşesc să-mi pun deoparte convingerile pentru a intra în lumea ta interioară, indiferent de aspectul intim al dezvăluirilor tale. M-am confruntat cu multe situaţii în cabinet şi am descoperit că îmi este uşor să mă apropii de tine dacă nu-mi ceri să te încurajez în ceea ce faci sau să-ţi confirm că procedezi corect. Nu acesta este rolul meu în viaţa ta, iar înfrânarea subiectivităţii este o abilitate pe care am învăţat-o (recunosc însă că m-am născut cu o parte considerabilă din ea, este unul dintre talanţii mei 🙂 ), şi-n plus, refuz să fiu de acord cu anumite convingeri care te definesc.  Accept cu uşurinţă că poţi avea alte valori în viaţă şi alte principii care te determină să faci alegeri pentru tine. Nu am nicio dificultate să-ţi accept confesiunea religioasă, etnia, principiile diferite de ale mele sau preferinţele sexuale, însă voi avea o problemă cu limitele pe care le testezi ignorând bunul simţ.

Este posibil să auzi de la mine lucruri care te vor dezarma iniţial şi va trebui să-ţi găseşti puterea interioră pentru a continua terapia. Stilul meu terapeutic este delicat şi ferm, dar uneori tai pansamentul pentru a ajunge la posibilitatea de vindecare cu adevărat a rănii interioare. Vor fi momente când mă vei percepe ca fiind agresivă sau non-empatică, însă niciodată nu tai mai mult decât ştiu că poţi suporta şi mă asigur că poţi face faţă „operaţiei”. Vor exista situaţii când vei simţi că nu-ţi sunt alături aşa cum îţi doreşti. Şi ai dreptate, nu-ţi sunt alături cum îţi doreşti, ci cum ai nevoie. Dar nu mă aştept să vezi asta atunci.

citat

De multe ori blândeţea şi delicateţea nu au făcut decât să-ţi întărească tiparele de comportament. Eu te confrunt cu propria realitate. Iniţial te vei simţi „dezgolit”, apoi îţi voi fi alături, acceptându-te indiferent de ceea ce identificăm împreună în subteranele tale, pentru a-ți optimiza viața. Asta trebuie să înveţi: să trăieşti altfel, să vezi lucrurile dintr-o altă perspectivă şi să acţionezi diferit pentru a-ţi schimba viaţa! Aşteaptă-te să te îndrum să găseşti o alternativă la perspectiva ta despre sensul vieţii/relaţii/oameni/situaţii concrete de viaţă, nu să ţi-o confirm pe cea existentă, şi nici să-ţi spun cum să gândeşti sau să acţionezi. Dacă ai venit să ne cunoaştem având aşteptarea pe care o au unii părinţii când îşi duc copiii la grădiniţă/şcoală/after school/psiholog – adică să-i ia gata educaţi şi formaţi pentru viaţă – vei fi dezamăgit. Nu sunt și nu ma comport ca și cum aș fi profesorul tău. Relația noastră va fi egală, de tip adult-adult.

În procesul psihoterapeutic, pentru mine cel mai important factor de vindecare este relaţia terapeutică pe care o construim împreună. Unii dintre pacienți se raportează la psihoterapeuţi ca și cum am fi lipsiți de afectivitate, deci imposibil de rănit, iar alții se poartă ca și cum am fi extrem de fragili. Sigur că felul în care vă raportaţi la noi ne indică anumite informaţii despre felul vostru de relaţionare, despre conflictele interioare şi exterioare, însă acum vreau să-ţi atrag atenţia asupra responsabilităţilor tale, ca pacient, în relaţie cu mine, cea pe care m-ai ales să-ţi fiu călăuză spre…tine:

  • Să mă anunți cu minimum 48 de ore când nu mai ajungi la consultația programată. Nu cred că mai este nevoie să-ţi amintesc că timpul este preţios pentru fiecare dintre noi, deci şi pentru mine. În plus, refuz alte consultații în acel interval. De accea, se vor achita la preț integral consultațiile programate, dacă nu anunţi aşa cum am convenit. Este valabil şi pentru mine. Dacă nu te anunţ cu minimum o zi înainte de consultaţie că nu ne putem întâlni, sesiunea în care ne vom vedea va fi gratuită. Indiferent de urgenţa care a intervenit. Astfel, ne respectăm reciproc timpul.
  • Să accepţi diferenţele de valori şi principii şi să extragi din ceea ce spun aspectele care consideri că îţi vor folosi.
  • Să-mi comunici onest când ai anumite îndoieli, nelinişti sau nemulţumiri.
  • Să mă întrebi ce gândesc sau simt în ceea ce te priveşte, atunci când ai vreo supoziţie.
  • Dacă ţi se pare prea scumpă terapia, poţi alege să faci orice altceva cu acei bani. Deşi pot părea simple discuţii unele sesiuni, ele se fundamentează pe mult studiu şi 11 ani de pregătire profesională continuă (şi probabil anticipezi că asta presupune timp, expunere la stress, bani, diverse renunţări, însă şi bucurii notabile, şi satisfacţii).

După ce te-ai hotărât că vrei să ne cunoaștem, gândește-te ce vrei să obții în urma sesiunilor noastre deoarece claritatea obiectivelor tale, alături de angajamentul reciproc față de terapie, determină rezultatul acesteia.

Citat-Ana-Freud.fw_

Declari pace sau război propriilor complexe?

Eşti într-un război cu tine însuţi pentru că eşti prea departe de idealul de sine. Decepţia faţă de alte persoane îţi alimentează, de asemenea, decepţia de sine. Îţi spui că nu ai primit ce îţi doreşti pentru că nu meriţi, pentru că ceva este în neregulă cu tine. Mai mult, simţi că nimeni nu-ţi oferă ce ai nevoie: afecţiune, înţelegere profundă, apreciere, sprijin, stimulare intelectuală sau spirituală. Ulterior devii agresiv (direct sau subtil) cu tine însuţi sau cu cei apropiaţi. Recurgi la autoflagelare dorindu-ţi de fapt să te schimbi, însă pedepsirea de sine te învaţă cel mult să eviţi pedeapsa, ea nu creează ambianţa şi determinarea schimbării personale.

Nu-ţi spun o noutate că persoanele care vor să mă cunoască nu sunt exaltate de gradul de fericire existent în viaţa lor. Astfel am avut posibilitatea în ultimii opt ani să întâlnesc în cabinet suferinţe de toate felurile şi am constat că:

1) Suferinţa nu te face să progresezi.
2) Timpul nu vindecă rănile, cel mult le astupă mai bine, metamorfozându-le.

Ceea ce te ajută să progresezi este înţelegerea cauzelor profunde ale suferinţelor tale (nu doar că te-ai simţit abandonat, respins, umilit, trădat, nedreptăţit, neiubit) şi identificarea soluţiilor care te vor sprijini să depăşeşti această suferinţă.

Persoanele care m-au întâlnit ştiu că le încurajez să fie blânde şi ferme cu ele însele, în niciun caz agresive sau punitive. Violenţa şi agresivitatea, am mai spus-o şi-n alte articole, trădează slăbiciunea şi imaturitatea ta, în niciun caz nu sunt tărie de caracter, iar blândeţea (faţă de ceilalţi, dar şi faţă de sine) este cea care înnobilează caracterul şi creează apropierea necesară întâlnirii a două sau mai multor suflete. Blândeţea nu presupune lipsa fermităţii, ci dimpotrivă, poţi (şi este dezirabil) să fii blând şi ferm cu tine însuţi.

Este normal să te mai îndoieşti de tine însuţi şi să nu fii mulţumit de ansamblul caracteristicilor tale (fizice, intelectuale, spirituale, morale, sociale, emoţionale). Însă dacă stadiul insatisfacţiei devine tot mai mare şi dureros înseamnă că te confrunţi cu tensiunea interioară a unui complex.

Complexele sunt tulburări emoţionale care apar în urma aprecierii calităţilor noastre prin comparaţie cu cele ale semenilor. Când un om este complexat el tinde să domine pentru a nu fi dominat. Însă niciodată nu-ţi asiguri propria libertate dominând.

Complexele pot avea forme variate şi afectează calitatea relaţiilor pe care le ai, mai ales cu persoanele apropiate. Uneori viaţa alături de persoanele complexate se transformă într-un coşmar. Determinat de propriile insuficienţe, partenerul/partenera (sau persoana cu care convieţuieşti) se poartă ca un tiran considerând că puterea lui constă în controlarea şi manipularea ta, care pot lua forme de neimaginat. Apoi îşi exprimă tot mai multe pretenţii pe care ajunge să le impună pentru a se securiza emoţional. După ce te conformezi acestora, durează puţin până o veţi lua de la capăt, iar menirea ta în viaţă se va concentra asupra evitării punctelor lui vulnerabile. Dacă îţi este soţ, te previn că vei avea multe de îndurat pentru că va trebui să-i fii de toate: mamă, tată, cel mai bun prieten şi confident, soră, frate şi terapeut. Vei ajunge la epuizare încercând să-l înţelegi şi o vei lua periodic de la capăt pentru că nimic nu funcţionează pe termen lung. Sigur că sunt dezirabile feedback-urile tale pozitive, iubirea ta, aprecierea, respectul şi afecţiunea pe care i le porţi şi le manifeşti în relaţie, însă până când nu va învăţa să-şi confrunte singur propriile complexe este o muncă epuizantă pentru tine şi te poate distruge.

Îl poţi ajuta încurajându-l să se desfăşoare în loc să se supravegheze şi fiind alături de el indiferent de rezultatul acţiunilor sale.

Când complexele sunt acompaniate de sentimente de superioritate (pare paradoxal, nu?), este mult mai greu de intervenit pentru a-i fi alături (emoţional sau psihoterapeutic) persoanei apropiate. Ai cunoscut persoane care, deşi sunt capabile, nu lucrează de foarte mult timp pentru că nu găsesc un loc de muncă “potrivit” pregătirii lor şi cred că s-ar înjosi dacă ar accepta un post inferior pregătirii lor? Persoane care, deşi sunt atractive, nu se implică în nici o relaţie de cuplu pentru că nu găsesc partenerul potrivit? Ei sunt “complexaţii superiori”. Complexaţii cu sentimente de inferioritate nu caută locuri de muncă pentru că au convingerea că nu vor fi acceptaţi şi noul refuz le-ar zdruncina şi mai mult stima de sine. Ei nu au relaţii de cuplu pentru că nu simt că au ceva de oferit. Nu iniţiază relaţii sociale pentru că se tem de respingere.

Persoanele complexate se simt dezgustate de viaţă pentru că nu şi-o pot realiza. În cazul acesta, sprijinul persoanelor apropiate poate avea un efect minor, însă imperios. Îţi poţi ajuta persoana iubită prin a-i reflecta faptul că se reduce la defectele sale (reale sau imaginare); a-i valida calităţile; a o încuraja să vorbească despre ce o îngrijorează şi orientând-o să observe alte persoane care aleg să trăiască liber, având aceleaşi slăbiciuni; reamintindu-i părerile exterioare pozitive.

Încetează să te mai raportezi la criteriile de valoare şi perfecţiune ale societăţii. Renunţă la speranţele şi grijile deşarte, stabileşte-ţi şi îndeplineşte-ţi scopuri şi, mai ales, orientează-te către un sens în viaţă. Nu te mai zbuciuma sau încorda, ci fii conştient(ă) că unicitatea şi individualitatea fiecărei persoane este o mai bună măsură de apreciere a valorii personale decât ralierea la anumite standarde impuse de o societate nevrotică.

Spre culme sau abis prin anturaj

În Epistola către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel atrage atenţia asupra faptului că „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”. Anturajul nu are o influenţă inofensivă asupra alegerilor noastre de moment, iar dacă am depăşit deja vârsta adolescenţei şi încă nu ştim ce vrem de la viaţă, anturajul poate avea un răspuns în locul nostru.

Nu rare au fost situaţiile în care mi s-au împărtăşit destrămarea unor relaţii şi pierderea unor cariere din cauza întovărăşirii cu oameni nepotriviţi. Când nevoi de-ale prietenilor tăi râvnitori de senzaţional, noutate şi intensitate ajung la urechile tale, de obicei nu rămân fără impact, dacă nu eşti predominant o persoană conservatoare sau suficient de puternică pentru a ştii ce este benefic pentru tine pe termen lung. Obiceiurile prietenilor tăi au o forţă considerabilă de a corupe, iar rezultatele nu vor întârzia să apară: oboseală; dependenţă; ambivalenţă în privinţa alegerilor, urmată de un disconfort în relaţia cu sinele propriu pe care-l alungi prin întreţinerea plăcerilor de moment; regrete, dacă eşti suficient de sincer cu tine încât să-ţi permiţi să le simţi.

Proverbul românesc: „Spune-mi cu cine te împrieteneşti ca să-ţi spun cine eşti” are o aplicabilitate validată în privinţa cunoaşterii de sine. Chiar dacă îţi spui despre tine că eşti un om bun, responsabil, matur şi competent, priveşte-ţi atent prietenii pe care i-ai ales şi dacă aceste trăsături se regăsesc şi în ei, atunci da, pot să cred că acele trăsături se regăsesc şi-n tine. Altfel, ceea ce observi la prietenii tăi cam deţii şi tu. Nu ai putea să rămâi în preajma lor dacă realitatea ar fi alta în ceea ce te priveşte.

Există şi prietenii în care anturajul îţi este superior şi atunci te poţi simţi binecuvântat că ai fost acceptat pentru că te vor stimula să creşti şi tu în direcţia respectivă. Nu e uşor să rămâi lângă oameni mai inteligenţi, morali sau mai spirituali decât tine pentru că-ţi vor reflecta propriile lipsuri şi va depinde doar de tine dacă te vei lăsa stimulat de nivelul lor sau vei alege să te înstrăinezi alegând anturajul confortabil în care te simţi ca „peştele-n apă.”

Valorile persoanelor din proximitatea ta te vor influenţa mai mult decât accepţi să recunoşti. Şi vei tinde să te conformezi dacă nu eşti o persoană suficient de puternică, ci doar ambiţioasă.

Studiile din psihologie au demonstrat că băieţii/bărbaţii sunt mai influenţaţi de anturaj pentru că au un spirit mai libertin ca femeile. Dacă alegi să construieşti relaţii de prietenie cu persoane pe care le poţi aprecia sau admira, nu doar care îţi întreţin înclinaţiile prin acceptarea şi încurajarea lor, atunci tovărăşiile pot fi frumoase şi ziditoare. Prieteniile „de distracţii” te fac să simţi că trăieşti intens şi când revii lângă partenera ta, simţi că te plictiseşti sau limitezi, când de fapt omul pustiu eşti tu şi-ţi găseşti scăparea în intensitatea trăirilor şi a emoţiilor. Înainte să distrugi ceea ce ai construit probabil în ani de zile alături de persoana cu care te-ai căsătorit, comunică cu partenerul tău despre ceea ce simţi. Nu permite ca stilul de viaţă intens şi palpitant al prietenei tale să stimuleze nemulţumirea faţă de viaţă şi partenerul tău. Mai bine întreabă-te ce anume îţi lipseşte cu adevărat, nu-ţi acuza partenerul că nu vine în întâmpinarea nevoilor tale.

Dacă nu ai avut suficient de multă voinţă să nu muşti din momeală, cu atât mai puţină vei avea să te eliberezi din ea.

Omul matur psihologic va evita anturajul cu năravuri nu tocmai ortodoxe. El ştie că se poate abţine de la anumite activităţi propuse sau încurajate de prietenii săi libertini până… le va gusta. Şi s-ar putea ca tare mult să-i placă, ori nu. Însă stimularea simţurilor de foarte multe ori atrage şi trebuie să fii cam înţelept să te sustragi când totul ţi se oferă adulmecător. Există şi persoane care spun că încearcă să vadă ce au de oferit acele tentaţii, spunând că vor înceta când vor dori. Nu vă amăgiţi, uitaţi-vă în jurul vostru să vedeţi dacă este atât de simplu să te opreşti din ceva ce-ţi face plăcere, dar ştii că este distructiv pe termen lung. Ajungi să-ţi spui „O viaţă are omul şi trebuie trăită.” Pe scurt, ţi-ai pierdut libertatea alegerii şi argumentezi în favoarea patimilor.

Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să ne întovărăşim cu persoane care ne sprijină în procesul de a deveni cea mai bună variantă a noastră şi promite că în acest context se va alătura şi El. Şi Sfântul Apostol Pavel a înţeles cât de puternică poate fi influenţa anturajului şi i-a avertizat astfel pe creştinii din Roma: „Nu lăsaţi lumea din jur să vă modeleze în tiparul ei.”

Prietenul meu ( 🙂 ), filosoful-împărat Marcus Aurelius afirmă în Gânduri către sine însuşi: „Dacă bătrâneţea a fost bine pregătită printr-o îndelungată practică a sinelui, îi oferă omului prilejul să aibă cu sine însuşi un raport împlinit şi complet de stăpânire şi totodată de satisfacţie.” Acest filosof pe care-l apreciez încuraja aceleaşi principii pe care le-am descoperit în ortodoxie: cunoaşterea sinelui (prin exerciţiile preocupării de sine sau ale trezviei), înfrânare şi cumpătare, dezvoltarea voinţei în direcţia princiipilor morale, interesul pentru binele neamului omenesc, curăţirea de patimi şi întoarcerea la puritate şi simplitate, dezvoltarea maturităţii psihologice şi libertatea. Şi pentru a avea o bătrâneţe senină, încă din tinereţe trebuie s-o pregătim pentru că nu ştim dacă vom avea timp să trecem prin etapele premergătoare bucuriei şi împlinirii adevărate, iar atunci,  în loc să ne bucurăm de roade, vom avea de luptat cu „păcatele tinereţii”.