Într-o noapte în care luna plină și roșiatică era reflectată de suprafața unui liniștit și grandios lac, mă plimbam înfofolită cu căciulă, mănuși și fular bărbătești (se pare că n-o să renunț niciodată la obiceiul de a nu mă îmbrăca adecvat vremii), și discutând despre craterele care se percep în interiorul lunii și alte particularități de-ale ei, am ajuns la subiectul: Lecții uitate!
Așadar, într-o lume în care sentimentele oamenilor nu mai sunt gingașe, ci rănite, vulnerabilitățile dictează de prea multe ori natura nevrotică a relațiilor. Conversațiile rareori capătă un caracter de spovedanie specific întâlnirii a două suflete, ci adesea sunt doar o sporovăială întemeiată pe iubiri ideologice, trupești sau sentimentale de tipul: Te iubesc dacă îmi dai ce vreau, dacă mi-e bine lângă tine!
De prea multe ori uităm lecțiile învățate în genunchi pentru a o lua de la capăt în același mod. Și tot așa până când sufletul nostru ajunge aproape de epuizare. Și atunci ce facem? Dăm vina pe Dumnezeu! Cineva mai responsabil și puternic nu există în jurul nostru, deci am identificat făptuitorul.
Sunt însă și suflete care ajung la disperare mult prea ușor. Acele suflete candide și neîmbărbătate ori îndelung măcinate sunt cele care nu ajung să cunoască vreodată bucuria de a trăi (bineînțeles, există și excepții), însă nu despre ele veți citi în continuare.
Cea mai frecventă lecție uitată? Cea în care te dăruiești total unei persoane cu speranța lăuntrică a relației în care vei primi ceea ce-ți dorești dintotdeauna: atenție, afecțiune, acceptare, iubire. Și te dăruiești din ce în ce mai mult. Ajungi să faci totul pentru persoana de lângă tine cu speranța tainică a recunoștinței sale, materializată în pretenția (conștientă sau mai puțin) de a deveni totul pentru ea. Dragul meu cititor, aceea nu este iubire și dăruirea ta te conduce lin și cert către secătuire și dependență emoțională.
Dăruiești din iubire atunci când nu aștepți ceva în schimb. Știu, consideri că vorbesc din basme, însă dacă ne-am obișnuit să întâlnim pretutindeni un anumit modus vivendi, nu trebuie să-l luăm ca etalon. Conștientizezi că se îndreaptă toată turma înspre lac fără să știe să înoate? Fii tu oaia rătăcită care-și creează propria cale spre pășune! E de ajuns să crezi că există, chiar dacă nu o vezi încă. Ulterior vei descoperi pe drum alți rătăciți care s-au salvat doar pentru că și ei au crezut că există pășunea făgăduită!
Realitatea trăită de noi astăzi pare a fi o poveste ce nici măcar umor nu are
Deși sunt momente în care trăiți bucuria facerii unui anumit gest: fie că vă așteptați iubiții cu o cină romantică (deși nu calitatea de gospodină vă definește), fie că dăruiți bani unui om nevoiaș (fără să vă gândiți că nu vă vor ajunge banii pentru pachetul de țigări) sau că ați ales să cumpărați un cadou (chiar dacă urâți să umblați prin magazine), de fapt vă hrăniți egoismul și imaginea bună despre sine dacă vă așteptați să primiți recunoștință.
Când egoismul ia forma așteptărilor pretențioase – întristarea, revolta, dezamăgirea, agresivitatea – pândesc la cotitură pentru a te acapara!
De asemenea, să nu acceptați să vi se pretindă anumite favoruri pentru a vă demonstra capacitatea de a dărui necondiționat. Sunteți responsabili pentru voi, deci nu permiteți să fiți manipulați. Sigur că aveți anumite responsabilități în relație, însă până la pretindere este cale…alăturată, și e bine să rămână așa!
Vrei să știi mai mult sau îți dorești să crezi mai mult? Avânt care nu înseamnă precipitare!
Am mai spus că Domnul nostru Iisus Hristos este măsura tuturor lucrurilor. El s-a dăruit oamenilor. Dacă vrem să ajungem să iubim într-adevăr, ci nu doar să cunoaștem, să descoperim și să îndrăgim, trebuie să ne dăruim. Deci să ne abandonăm un timp pentru a fi total disponibili să îmbrățișăm realitatea și misterul persoanei din fața noastră. A accepta realitatea altei persoane nu înseamnă să fim de acord cu ea. Și dacă renunțăm să o comparăm cu a noastră îl vom putea accepta și iubi mai ușor pe celălalt.
Este important să renunțăm la nevoia de a avea dreptate sau de a impresiona atunci când în fața noastră se află o persoană, deci o parte din întregul univers.
Încearcă să-l înțelegi pe omul din fața ta și te vei descoperi și pe tine! Apoi, iubește-l blând și smerit, precum ne învață Mântuitorul nostru bun. Nu-l sufoca cu pretenții și intenții de natură egocentrică! Nu-l folosi ca pe un obiect bun de consumat! Învață să-l respecți, să-l asculți și să-l iubești așa cum are nevoie! Numai prin dragoste te împlinești și nu te risipești!
Să ne îndreptăm acum atenția către micii maeștri din preajma noastră să observăm ce ne învață. Cum sunt copiii?
- sunt mereu senini (mă refer la copiii crescuți în mediile familiale securizante),
- sunt energici, nu lâncezesc stând în pat la televizor (decât dacă i-ai uitat în fața desenelor animate de mici pentru ca tu să te poți odihni toată seara),
- sunt curioși, nu autosuficienți,
- sunt receptivi, prezenți și uimiți (nu neapărat mirați) de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Nu se gândesc la problemele din trecut și nu reflectează îndelung la cele din viitor,
- sunt sinceri și naturali, nu duplicitari și manipulatori (cel puțin dacă nu sunt nevoiți să devină astfel) pentru a obține ceea ce vor.
Aud anumite gânduri iscoditoare care spun: „Bine-bine, ei sunt copii, noi adulți, cum să fim precum ei?! Doar am crescut, ne-am maturizat.” Bine-bine spun la rândul meu, atunci să vedem cum sunt oamenii înțelepți (nu neapărat cei în vârstă pentru că nu anii garantează maturitatea și înțelepciunea). Vă las cu cugetați singuri la diferențele și interferențele dintre copii și înțelepți!
Orice contact pe care îl avem este o oportunitate, o invitație la schimbare, dezvoltare sau vindecare.
Pentru ca mintea să treacă dincolo de amăgirile ei perene ori efemere trebuie ca înlăuntrul omului să se petreacă ceva cutremurător.
Oricât i s-ar spune sau demonstra unei persoane că se autoflagelează, până când nu trăiește câteva clipe în abisul disperării nu se va scutura total pentru a “Pune început bun existenței sale!” Va repeta la nesfârșit vechile tipare cognitive, emoționale și comportamentale. În urma cutremurului ființial, când ai simțit că s-a apropiat sfârșitul, tu trebuie să-l faci început! Există însă riscul ca unele persoane să nu poată ieși din ghearele disperării și să ajungă doar să se târască prin viață. Și în acest caz metanoia (cititorii mei fideli sunt familiarizați deja cu acest termen, dar îl voi explica pe scurt pentru cei nou sosiți 🙂 ). Metanoia presupune o schimbare a minții, pe calea pocăinței. Presupune deci admiterea greșelilor și a păcatelor față de Dumnezeu, față de tine însuți sau de aproapele și recunoașterea lor în fața părintelui duhovnic, iar apoi să pornești pe un alt drum fără culpabilitate, ci iertându-te, cu încredere și nădejde că poți să fii un om mai bun, mai matur, mai responsabil, ceea ce preupune de fapt să fii om prin excelență și libertate. Îi încurajez pe pacienții mei ca atunci când greșesc față de Dumnezeu să meargă la părintele duhovnic pentru a primi iertare, când greșesc față de aproapele să rezolve cumva situația, iar când greșesc față de ei înșiși îi îndemn să se ridice în picioare și la modul cel mai serios să-și ceară iertare de la ei înșiși. Așa învață că sunt responsabili pentru starea lor lăuntrică, relațională și duhovnicească!
Ca să evaluezi gradul de maturitate la care ai ajuns, fi atent la fluctuațiile dispozițiilor tale sufletești și la motivele de întristare pe care le ai. Ce te întristează cel mai frecvent și mai ales cum reacționezi în acele situații? Aceea este măsura ta psihologică și duhovnicească.
Admir oamenii care construiesc relații ce ating hotarele autenticității și ale adevărului! Iar în momentele de cădere, de eșec, de pierderi masive (a reputației, profesiei, finanțelor, relațiilor, averii, etc) suntem extrem de autentici. De asemenea, cine îți este alături când ai ajuns la un anumit statut social, profesional, financiar și familial? Oamenii care rămân în viața ta indiferent de situațiile prin care te poartă viața sunt într-adevăr de calitate. Nu este ușor să te bucuri pentru succesul celuilalt când tu abia supraviețuiești și nici să oferi tot sprijinul aproapelui tău când știi că te poți destabiliza pe anumite planuri. Aceștia sunt oamenii pe care îi respect într-un mod deosebit!
Iar una dintre cele mai bune conversații de care am avut parte a fost cea în care nu am folosit cuvintele. Aceea a fost o lecție pe care sigur nu o voi putea uita! M-a învățat despre neputința cuvintelor!