Dumnezeu nu vrea suferința oamenilor

O clienta pe care am cunoscut-o recent in cabinetul meu isi conduce viata conform urmatoarei credinte: “Dumnezeu nu vrea ca toata lumea sa fie fericita. Unora le-a dat soarta sa fie singuri si sa sufere toata viata.”

Stiu ca nu este singura persoana care face soarta sau voia lui Dumnezeu responsabila de esecurile si problemele sale. Asta m-a motivat sa scriu acest articol in care voi elucida eroarea convingerii multor oameni care cred cu tarie ca Dumnezeu vrea ca in viata aceasta sa suferim teribil, promitandu-ne fericirea vesnica dupa moarte. Ar trebui sa fie cam sadic Dumnezeu, vazut din aceasta perspectiva.

Chiar daca de multe ori nu-I intelegem voia si iconomia, Dumnezeu intotdeauna ne vrea binele.

Asemenea unui tata iubitor, care nu este indiferent fata de educatia copilului sau si, dupa ce a incercat sa ii arate calea dreapta cu binele si cu frumosul, este nevoit sa devina mai aspru, tot asa si Dumnezeu, Cel care “nu vrea moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu”, cauta sa ne apropie de adevaratul sens al vietii noastre si de adevarata ei vocatie – mantuirea si implinirea potentialului nostru uman, altfel spus, sfintenia. Suntem purtatorii chipului Lui Dumnezeu, acesta este un dar, insa ceea ce este mai important este asemanarea cu Acesta, insusire pe care o dobandim prin nevointa si stradania noastra, in conlucrare cu ajutorul divin.

Scopul suprem al vietii este sa ajungem sa ne asemanam cu Dumnezeu in virtuti, sfintenie si har. Sigur ca nu putem ajunge asemanatori Lui fara ajutorul Sau, iar Mantuitorul este dispus sa ne ajute imediat ce vede ca “dam vointa”. Noi sa avem vointa, iar Dumnezeu va da putinta si puterea. Nu vom primi nimic doar daca strigam “Da-mi, Doamne”, “ Ajuta-ma, Doamne”, ci e nevoie sa dam si noi ceva in schimb, oricat de marunt ar fi acel lucru la inceput. Parintele Arsenie Papacioc spune atat de frumos “Dumnezeu vrea sa fim eroi, nu vrea sclavi sau milogi.”

bestfriendjesushug

Acest urcus nu este lin si fara obstacole. Incercarile, necazurile, suferintele au, in viata noastra, un rol curatitor, purificator. Ele sunt o proba morala, de mai scurta sau mai lunga durata, de mai usoara sau mai grea intensitate, pe care trebuie sa o trecem, pentru a dobandi maturitatea personalitatii noastre si dezvoltarea spirituala.

Citim in cartile Sfintilor Parinti ca suferintele si bolile reprezinta o forma a “certarii pedagogice” a lui Dumnezeu, o cale de a ne elibera inca din lumea aceasta de chinurile vesnice, datorate pacatelor, iar la oamenii cu o viata crestina inalta, imbunatatita, acestea constituie un mod de probare a dragostei lor fata de Dumnezeu si un semn al progresului duhovnicesc. La acestia, incercarile sunt mult mai numeroase si mai grele, iar rabdarea lor cu smerenie, nadejde si multumire le da si mai multa putere si valoare spirituala.

Dintr-un anume punct de vedere, putem afirma ca valoarea unui om se vadeste si din puterea lui de a infrunta si suporta toate incercarile, suferintele si nedreptatile. Mai mult chiar, cei mai sporiti duhovniceste stiu ca acestea devin, pe masura urcusului duhovnicesc, tot mai “iminente”, inevitabile, si se pregatesc sa le infrunte prin rugaciune si rabdare, caci, intr-adevar, sufletele mari rabda in tacere si credinta.

In zilele noastre, cand suntem avizi dupa placerile trupesti si materiale ne este foarte greu sa intelegem si sa acceptam lectia de viata pe care ne-o da suferinta. De multe ori consideram ca suntem pedepsiti pe nedrept, de ce noi sa suferim in timp ce alti oameni fac pacate mult mai grave si sunt atat de fericiti? Sa invatam sa ne vedem intotdeauna pe noi, ceea ce facem noi gresit si sa fim mai putin atenti la ceilalti. La originea raului care ni se intampla sta vointa libera a omului, care este indreptata spre pacat si spre patimi, ci nu spre valorile superioare ale existentei si spre dobandirea virtutiilor. Dumnezeu nu intervine asupra liberului arbitru al omului, chiar daca e rau folosit.

Faptele noastre au consecinte, nu Dumnezeu ne pedepseste. Este adevarat ca Dumnezeu permite sa fim incercati, insa face aceasta pentru folosul nostru duhovnicesc, asa cum am aratat mai sus, si nu din razbunare sau pentru a ne disciplina intr-un mod silnic.

Parintele Dumitru Staniloae afirma: “De pe dealurile bucuriilor – in vaile necazurilor, asa decurge viata omului duhovnicesc; dar ea inscrie un real progres in aceste alternante. Bucuriile, pentru rabdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepatate de multumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm rabdate. Propriu-zis bucuriile sunt domolite de siguranta necazurilor ce vor veni, iar necazurile, rabdate cu un amestec de seninatate, de ras interior, cum zice Ioan Scararul, pentru siguranta bucuriilor ce vor veni la rand. Deci fie cat de schimbatoare imprejurarile externe in care se desfasoara viata omului duhovnicesc, launtric ea a ajuns la un fel de nivelare, care ii da o statornica liniste. E taria spiritului in fata valurilor lumii”.

Natura noastra patimitoare nu este in sine un lucru rau, nici neaparat pricina de pacat si patimi. La pacat si la patimi se ajunge numai cu consimtirea vointei noastre. Durerea si placerea sunt rele pentru ca ne intuneca judecata morala. Cantarind lucrurile doar cu masura placerii sau durerii pe care ne-o produc,  incepem sa identificam binele cu placutul, iar raul cu suferinta. Tristetea si frica sunt izvoare principale ale suferintei afective si morale. Lipsa patimilor este inceputul si conditia virtutii. De dragul placerii iubim patimile si de teama durerii fugim de virtute. Cand vom invata ca vom avea control real asupra durerii si placerii nu ne vom mai lasa condusi de ele.

Controlul real incepe in momentul in care castigi lupta importiva tiparelor pe care le-ai intretinut pana acum, iar disciplina va invinge comoditatea si vei invata sa fii fericit in loc sa te desfeti confortabil in nefericire. Vor fi si momente in care vei cadea, insa important e sa perseverezi pe drumul pe care ti l-ai stabilit ca obiectiv si sa te ridici cu demnitate.

Raul pe care-l reprezinta durerea si placerea tine si de faptul ca, dupa cadere, omul este dominat si chiar tiranizat de ele. Drept urmare, este manat sa pacatuiasca si sa se dedea patimilor in numele cautarii placerii si al fugii de durere cu orice pret, ajungand astfel robul lor. De aceea Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca in placere si durere sta “tirania pacatului”. Patimile, pentru care placerea si durerea sunt punct de sprijin si nutriment, fac vadita puterea lor tiranica si o intaresc continuu.

Bunurile duhovnicesti pot fi de altfel dobandite in multe alte feluri; omul n-are neaparat nevoie de suferinta ca sa capete asemenea bunuri sau sa sporeasca in virtuti. Exista persoane care sporesc duhovniceste in lupta cu sine, luptand sa se lepede de sine, de egoul lor egoist si sunt centrate pe mentinerea linistii si a veseliei interioare.

Suferinta trebuie primita si indurata doar atunci cand nu poate fi inlaturata. Stim cu totii ca exista cazuri in care sufera copii si oameni nevinovati, iar literatura crestina afirma ca acestia platesc pacatele neamului lor, sunt ocrotiti de necazuri si mai mari sau sunt chemati la desavarsire.

Duhovnicii osandesc fuga de suferinta provocata de frica de suferinta, care duce la pacat si patimi de ocara. Suferinta indurata crestineste nu doar il izvabeste pe om de vechile sale patimi, ci il fereste de altele noi. Credinta si rugaciunea, rabdarea si nadejdea sunt astfel cele mai puternice mijloace de infruntare a tuturor imperfectiunilor si suferintelor, a necazurilor si nedreptatilor, durerilor si suferintelor umane.

“Asadar, suferinta nu este ea insasi izvor de bunatati duhovnicesti, ci doar un prilej de a le dobandi, la fel de bun ca oricare altul. Suferinta in sine nu rodeste nici un bine. A cugeta altfel inseamna a tagadui ca Dumnezeu e Datatorul a tot binele si ca sta in puterea omului sa dobandeasca aceste bunatati cu ajutorul harului. Prin felul in care o primeste, omul hotaraste daca suferinta ii va fi spre folos sau spre vatamare. Si pentru ca omul este cel care-i da suferintei un inteles si un rost, nu are nici o importanta ce este ea in sine. Asadar, suferinta este cu adevarat o mare incercare, caci prin ea omul se poate mantui sau se poate pierde. Lucrul acesta ni-I arata limpede Cartea lui Iov si e intarit adesea de Sfintii Parinti. Suferinta este si o mare ispita, caci poate sa-I duca pe om la rau. Insa, atunci cand se face pricina de bine, ea este cale de mantuire.” ~ Jean Claude Larchet

Sunt persoane care s-au obisnuit atat de mult cu suferinta incat daca li se spune ca pot fi fericite, e ca si cum le-ai spune ca fericirea e echivalenta unei noi nasteri. Si-au cultivat mentalitatea de martir si nu sunt dispuse cu adevarat sa schimbe asta. Sigur ca fericirea, impacarea cu sine si cu viata, pacea sufleteasca nu se dobandesc intr-o saptamana, dupa ce zeci de ani ti-ai alimentat credintele pesimiste. Sa inveti sa gandesti realist, daca nu poti chiar optimist, dupa ce scenariile catastrofale s-au adunat toate in casa gandurilor tale, poate fi o incercare ce te inrudeste brusc cu Sisif. Insa, te asigur ca practicarea asiduua a unei discipline mentale in baza careia sa actionazi face minuni.

Daca (re)investesti cu credinta soarta ta, devii capabil si responsabil sa inlaturi scenariile fataliste si autoprezise care ti-au determinat destinul. Tu esti singurul care-si pune cu adevarat limite crezand ca nu esti suficient de pregatit, de bun, de competent, ca nu meriti sa ai succes si sa fii fericit. Cand vei inceta sa faci asta, viata ta se va schimba pe masura ce incepi sa evadezi din zona ta de confort. Directioneaza-ti viata avand ca repere valorile superioare ale acestei existente si lasa-te purtat de principiile crestine si morale.

Abia astept sa-mi povestesti ce fagas a cunoscut viata ta!