Adolescența, o vârstă eternă?

by //
“Omul nu este nimic altceva decât propriul său proiect şi el nu există decât în măsura în care se realizează.” ~ Jean Paul Sartre

Adolescenţa este o perioadă dificilă pentru fiecare dintre noi pentru că apar nevoi si dorinţe inedite.

Energia eliberată de pubertate îşi caută o direcţie. Nevoia psihologică de a deveni independent şi de a se defini pe sine este tot mai mare generând conflicte cu părinţii, dorinţa de a fi acceptat şi stimat de grupul social este presantă, aşteptările sociale de a performa nu sunt nici ele de neglijat, iar nevoia de a avea o relaţie de cuplu este şi ea printre cele care primează. Am putea spune că adolescentul trăieşte într-o presiune imensă în timp ce încearcă să-şi găsească propriul drum într-o lume plină de tentaţii şi pretenţii.

Descoperind frământările adolescentului am constatat că sprijinul, afecţiunea necondiţionată şi fermitatea părinţilor sunt esenţiale în această etapă de dezvoltare a viitorilor adulţi.

Adolescenţii au toane, sunt recalcitranţi, rebeli, agresivi, critici, aroganţi, energici, nemulţumiţi, alteori obedienţi şi submisivi. Au momente când nu ştiu ce li se întâmplă, simţindu-se neînţeleşi şi neacceptaţi. Ei caută să se definească în opoziţie cu părintele. Puţini adolescenţi spun că vor să fie precum părinţii lor.

Adolescenţa este perioada când aspectul fizic reprezintă principala preocupare, dacă nu cumva se refugiază în lectură. Îşi vopsesc părul în culori frapante, îşi pun cercei în diverse zone ale corpului, se tatuează, se îmbracă după standardele impuse de modă sau adoptă un stil extravagant. Ei vorbesc de fapt despre îndepărtare, despre nevoia de diferenţiere de nucleul familial. Sunt şi adolescenţi care se rad în cap sau îşi fac semne pe corp, transmiţând, atunci când nu este vorba despre un trend actual, că există o suferinţă pe care încearcă să o stăpânească, că a avut loc o ruptură în sufletul lui. Alţii se ascund în spatele glugii, al părului şi al hainelor largi. Ei nu vor să fie observaţi.

Frecvent, adolescenţii caută adrenalina, se pun în pericol pentru a simţi că există. Sportul, activitatea mentală şi fizică stimulatoare sunt moduri eficiente şi hrănitoare de a satisface această nevoie de necunoscut, de aventură, de testare şi depăşire a limitelor personale.

Adolescentul îşi caută propriile limite şi le încearcă pe cele ale părinţilor. Are nevoie să îi fie respectată demnitatea, din care ulterior se dezvoltă stima de sine. Nu e simplu să-l ajuţi pe adolescent să înţeleagă faptul că uneori lumea este dură şi nemiloasă, iar de multe ori va fi nevoie să lupte pentru a putea fi el însuşi. Să nu adopte valorile şi preocupările mediatizate ale lumii contemporane se transformă într-o preocupare zilnică a părintelui, uneori depăşit de situaţie şi de responsabilităţi.

Sugestii pentru părinţi:

    • Câştigaţi încrederea adolescenţilor dacă recunoaşteţi că nu deţineţi răspunsurile la toate întrebările şi dilemele lor, că aveţi şi voi frici. Vă încurajez să vă recunoaşteţi limitele şi să vă asumaţi inadecvările, transformând această recunoaştere într-o dovadă de onestitate.
    • Încurajaţi-l pe adolescent să vă împărtăşească temerile sale şi asiguraţi-vă că nu se va simţi criticat, neînţeles sau ridiculizat.
    • Arătaţi-i că-l înţelegeţi şi că-l ascultaţi atent, negăsindu-i scuze şi nici acceptând tot ce intenţionează să facă.
    • Aşteptaţi ca adolescentul să vă ceară sfaturi, nu-i spuneţi imediat soluţiile la problemele cu care se confruntă. Uneori el are nevoie doar să fie ascultat şi înţeles.
    • Aşteptaţi-vă ca adolescentul vostru să nu respecte sfatul pe care i l-aţi dat. Are nevoie să experimenteze şi să treacă prin anumite lecţii de viaţă pentru a se maturiza şi a-şi forma şi dezvolta discernământul.
    • Respectaţi înţelegerile făcute, adolescenţii au nevoie de relaţii sensibile şi flexibile cu adulţii din jurul lor. Nu vor să le fie impuse activităţi sau atitudini, ci vor să li se explice raţionamentele.
    • Adolescenţii voştri nu sunt doar produsul educaţiei primite, ci sunt persoane cu personalitate proprie al căror destin este să se diferenţieze şi să părăsească, la momentul oportun, căminul familial. Ştiu că vă este greu să acceptaţi, însă nu le îngreunaţi şi mai mult această sarcină prin presiuni, şantaje emoţionale sau manipulări.

Există persoane adulte care nu au depăşit stadiul adolescenţei, de aceea amintesc că rolul esenţial al părinţilor în această perioadă a copilului lor este să-l încurajeze să se definească, să se diferenţieze şi să devină autonom, pregătindu-se, treptat şi natural, să plece de acasă. Dobândind aceasta pregătire interioară, dragi părinţi, nu înseamnă că vă resping sau că vă iubesc mai puţin, ci doar că au înţeles ce le solicită viaţa. Nu faceţi din relaţia cu adolescentul vostru, principala sursă de afecţiune, apreciere sau sens în viaţă. Fiţi întotdeauna prezenţi şi disponibili când are nevoie de voi, însă nu-l acaparaţi cerându-i să amâne cât mai mult posibil dezlipirea de “cuib”.

O altă sarcină sensibilă a părinţilor este să le transmită adolescenţilor ceea ce Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola întâi către Corinteni, cap 6, versetul 12: „Toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos.” „Permise” având în acest context sensul de „la îndemână”.

Cele șapte principii ale cuplurilor fericite

by //

Acest articol este în continuarea celui numit Schimbarea partenerului ca fugă de tine însuţi. Vă recomand cartea doctorului în psihologie John Gottman: The Seven Principles for Making Marriage Work, în care dezvăluie cele şapte principii ale cuplurilor fericite.

Care este secretul acelor cupluri care reuşesc să menţină de-a lungul timpului o relaţie frumoasă? Care este secretul cuplurilor ce se bucură de o căsnicie longevivă şi armonioasă? Nu există două cupluri fericite care să aibă o relaţie identică, susţine psihologul în cartea sa, al cărei coautor este Nan Silver. Best-seller-ul se bazează pe vasta experienţă de cercetare psihologică a lui Gottman şi a lui Nan Silver şi dă sfaturi practice pentru îmbunătăţirea relaţiei de cuplu, dar şi pentru salvarea căsniciei.

Majoritatea relaţiilor au în comun 7 aspecte, 7 principii pe care se bazează. În carte, Gottman identifică cei mai mari duşmani ai relaţiilor, acele elemente care le fac să se destrame. El îi numeşte metaforic cei patru călăreţi ai apocalipsei relaţiilor, care aduc sfârşitul în interacţiunea cuplului. Atunci când toţi aceştia  îşi fac simţită prezenţa, divorţul (despărţirea) devine o certitudine în 90% dintre cupluri.

1. Critica – apare în momentul în care îţi critici partenerul în loc să ai în vedere acţiunea specifică pe care a făcut-o/nu a făcut-o (atunci când, în loc să-i spui partenerului „Ai uitat să plăteşti factura”, îi spui „Eşti atât de uituc! Niciodată nu pot avea încredere în tine să rezolvi ceva”).

2. Atitudinea de apărare – apare în momentul în care o persoană este atacată sau criticată de partenerul său. Când tonul este ridicat şi în mod direct apare reproşul, reacţia imediată a partenerului atacat este cea de apărare. Tensiunea se face simţită. Partenerul criticat, în loc să asculte raţional ce i se reproşează, va încerca să se apere într-un mod înflăcărat, deloc diplomat, atacând la rândul său.

3. Dispreţul – dintre toţi cei patru „călăreţi”, se prefigurează ca fiind cel mai nemilos şi crud. Dispreţul, laolaltă cu sfidarea, înseamnă a-ţi face partenerul să se simtă lipsit de valoare, nedemn de tine, inferior ţie şi rezultă din acumularea gândurilor negative cu privire la partenerul de viaţă. Acest duşman relaţional implică totodată lipsă de respect şi sarcasm.

4. Împietrirea – în momentul în care ceilalţi trei duşmani relaţionali au fost declanşaţi şi nu mai sunt stăpâniţi sub nicio formă, în multe cazuri, reacţia naturală a unuia dintre parteneri va fi cea de indiferenţă, de împietrire. Pentru că nu suportă să se certe sau pentru că nu suportă tensiunea, partenerul se va deconecta de la situaţia conflictuală şi va aborda o atitudine pasivă, ca şi cum nu i-ar păsa de ceea ce se întâmplă. Partenerul va manifesta o atitudine rece, nepăsătoare, indiferentă la încercările celuilalt partener de a comunica.

Iată care sunt, în concepţia lui John Gottman, cele 7 principii care contribuie la succesul unei relaţii:

  1. Perfecţionaţi harta iubirii

    Conform acestui principiu, pentru a avea o relaţie frumoasă şi longevivă, trebuie să explorezi întreaga lume emoţională a partenerului. Încearcă să-l cunoşti bine. Învaţă mai mult despre ceea ce-i place, despre ceea ce nu-i place, despre dorinţele, speranţele, ţelurile lui. Află care sunt temerile sale, ce îl preocupă, ce îl nelinişteşte ce îl face nesigur. Nu te gândi că deţii toate secretele gândurilor şi sentimentelor lui. Pe plan emoţional, întotdeauna vei avea ceva nou de descoperit la persoana pe care o iubeşti.

  1. Alimentaţi afecţiunea şi admiraţia

    Admiraţia şi afecţiunea sunt elementele-cheie ale unei relaţii satisfăcătoare. Pentru ca o persoana să se simtă iubită, trebuie mai întâi de toate să se ştie preţuită, respectată şi admirată, în ciuda defectelor şi a slăbiciunilor sale. Ca să amplifici, să învii aprecierea reciprocă sau să depăşeşti acele momente în care există tendinţa de a insista asupra trăsăturilor negative ale partenerului, Gottman sugerează să stăruieşti asupra unei calităţi a partenerului pe care o apreciezi în mod deosebit. Conform celui de-al doilea principiu al lui Gottman, este important ca o relaţie să se concentreze mai ales pe momentele frumoase petrecute în cuplu şi pe trăsăturile pozitive ale partenerului. O relaţie presupune apreciere reciprocă, dar şi respectarea diferenţelor existente între cei doi.

  1. Nu vă întoarceţi unul altuia spatele, întoarceţi-vă unul către celalalt

    Când partenerul încearcă să-ţi câştige atenţia, afecţiunea sau sprijinul, a te întoarce către el poate fi cea mai bună metodă de a menţine comunicarea în cuplu la cote maxime. O relaţie nu presupune doar cine romantice la lumina lumânărilor sau partide incredibile de sex. A-i arăta prin gesturi mărunte, zilnice, partenerului că îţi pasă de el, că te preocupă persoana lui, înseamnă a-i demonstra că-l iubeşti. Este important să interacţionaţi frecvent, să vă povestiţi unul altuia cum a fost la serviciu, să vă împărtăşiţi gândurile, experienţele, să fiţi în legătură unul cu celalalt de-a lungul unei zile. Interacţiunea cu partenerul, chiar dacă e făcută prin gesturi şi acţiuni insignifiante, aparent banale, alimentează romantismul unei relaţii şi favorizează apropierea între parteneri. Arătând că te interesează persoana partenerului, înseamnă a-i arăta că îl apreciezi.

  1. Lăsaţi-vă influenţaţi unul de celălalt

    Pentru ca o relaţie să fie fericită şi de lungă durată, în cuplu puterea trebuie împărţită, este de părere Gottman. Pentru ca ambii parteneri să simtă că joacă un rol important în cuplu, deciziile trebuie luate în doi, nu individual. Când unul dintre parteneri (sau chiar ambii) e încăpăţânat şi cu un ego imens, nepermiţând celuilalt să-i influenţeze deciziile sau opiniile, conflictele devin iminente. Sigur că fiecare partener trebuie să-şi păstreze identitatea şi individualitatea, dar aceasta nu înseamnă că partenerul nu poate fi receptiv şi deschis către opiniile partenerului, refuzând din start să se lase influenţat de ele. În urma cercetărilor sale, Gottman a ajuns la concluzia că bărbaţii, mai mult decât femeile, refuză să împartă puterea şi deciziile în cuplu. Pe de altă parte, femeile sunt mai flexibile şi mai dispuse decât bărbaţii să se lase influenţate de opiniile partenerului.

  1. Rezolvaţi problemele care pot fi rezolvate

    Conflictele într-un cuplu nu trebuie neglijate, dar nici amplificate sau exagerate, este de părere Gottman. Orice problemă în cuplu care prezintă o potenţială soluţie poate fi rezolvată prin compromisuri. Important este ca ambii parteneri să-şi înfrâneze pornirea de a se lăsa prinşi în conflict. Important este ca ambii parteneri să înveţe să facă compromisuri şi să încerce să-şi repare greşelile, să se calmeze pe ei înşişi, dar şi pe partener, să manifeste toleranţă faţă de greşelile celuilalt. În cadrul acestui principiu, Gottman dă câteva sfaturi utile pentru soluţionarea conflictelor: fă afirmaţii care încep cu „eu” şi nu cu „tu”, descrie exact ceea ce se întâmplă şi te preocupă, fără să judeci sau să evaluezi faptele, manifestă-ţi nemulţumirea fără să aduci învinuiri, exprimă clar, afirmativ şi concis ce vrei, nu ce nu vrei. De asemenea, fiţi politicoşi şi apreciativi unul cu celaălalt. Scăpaţi de nemulţumiri şi nu le depuneţi în cutia cu supărări.

  1. Depăşiţi blocajele

    Pentru a depăşi blocajele ce pot apărea la un moment dat într-o relaţie de cuplu, e esenţial să învăţaţi să empatizaţi cu partenerul, să-i înţelegeţi şi să-i acceptaţi punctul de vedere. Discutaţi problemele care vă macină fără să vă răniţi unul pe celaălalt, faceţi compromisurile care pot fi făcute, fiţi de acord că în anumite chestiuni nu sunteţi de acord, acceptaţi diferenţele existente între voi, încercaţi să înţelegeţi de ce sentimentele celuilalt asupra unei chestiuni sunt atât de puternice, acceptaţi că uneori visurile partenerului nu coincid cu cele proprii. Respectaţi-le şi preţuiţi-le chiar dacă sunt diferite, încorporaţi-le în terenul comun al căsătoriei.

  1. Creaţi un sens comun

    Căsătoria nu se rezumă doar la a creşte copii, la a împărţi sarcinile sau la a face dragoste. Căsătoria are şi o dimensiune spirituală, care înseamnă întemeierea unei vieţi interioare împreună – o cultură îmbogăţită cu simboluri, cu aprecierea rolului pe care fiecare dintre soţi îl are într-o căsnicie, cu scopurile comune, care creează conexiuni între cei doi, ducând la sentimentul de apartenenţă la familia respectivă. Creaţi-vă un sistem comun de valori şi fortificaţi-l prin obiceiuri comune (ieşirea la un film sâmbăta seara spre exemplu), ritualuri (o mini-vacanţă în doi, la aniversarea relaţiei), tradiţii şi interese comune prin crearea de mituri ale cuplului (poveştile legate de felul în care v-aţi cunoscut sau cele legate de întemeierea familiei). Împărtăşiţi-vă unul altuia cele mai intime şi profunde convingeri şi păreri. Atunci când această micro-cultură a cuplului e bine conturată şi există un „sens comun” clar definit, căsătoria respectivă devine mai puternică, sentimentele mai profunde, conflictele mai puţin intense. De asemenea, există o probabilitate mai mică ca problemele unui cuplu să se transforme în blocaje iremediabile.

Schimbarea partenerului ca fugă de tine însuți

by //

Într-o lume bulversată de schimbări şi de tendinţe cu impact covârşitor asupra devenirii omului, trăirea creştină de astăzi pare, ca s-o spun eufemistic, inadaptare sau regres, din perspectiva evoluţiei mentalităţilor şi a progresului ştiinţific.

Devenim tot mai inteligenţi, dar uităm să iubim! Devenim tot mai bogaţi, însă pe interior suntem pustiiţi! Renunţăm prea uşor la o relaţie din cauza dificultăţilor care apar în orice cuplu. Oamenii ar fi traversat unele crize majore dacă ar fi fost mai încrezători şi implicaţi în angajamentul lor iniţial. Ei abandonează pentru a o lua de la capăt alături de altă persoană, însă de mult ori se va ajunge în acelaşi punct sufletesc.

„Cu cât un caracter este mai puternic cu atât este mai puţin supus nestatorniciei.” ~ Stendhal

Suntem conştienţi de numărul alarmant al divorţurilor. Devenim pesimişti când privim în jurul nostru şi remarcăm inexistenţa sau raritatea relaţiilor fericite. Cu toţii avem nevoie de iubire, însă am uitat s-o recunoaştem şi faţă de noi înşine. Suntem acaparaţi în mrejele hedonismului, iar capacitatea noastră de a tolera suferinţa şi dificultăţile inerente oricărei relaţii intime este minimă.

Când te plictiseşti într-o relaţie este semn că te plictiseşti în primul rând tu cu tine însuţi. Mai inteligent este, deci, să te reinventezi, nu să culpabilizezi sau să-l blamezi pe celălalt. Dacă nu te plictiseşti în singurătate fiind, atunci când o relaţie nu este satisfăcătoare, ştii exact ce anume te nemulţumeşte, nu maschezi totul pe umerii banalei plictiseli.

Iubirea este mobilă, nu statică. Nu-i poţi cere celuilalt să fie aşa cum ţi-e simplu să-l iubeşti! Testul iubirii se dă atunci când partenerul îţi dezamăgeşte aşteptările, iar tu îl preţuieşti şi doreşti alături de tine, în ciuda disensiunilor şi a divergenţelor de opinii şi preocupări. Coabitarea principiilor diferite devine posibilă atunci când există iubire. Iubirea presupune transformare, nu schimbare.

Gândeşte-te puţin la persoanele pe care le iubeşti cu adevărat. La mama ta, de exemplu. Are principii diferite de ale tale, preocupări şi mai diferite, iar în trecut au existat dificultăţi între voi, certuri, poate chiar jigniri şi răni provocate, greu de iertat, niciodată uitate. Ce faci în situaţia aceasta? Îţi renegi mama? O abandonezi? O respingi pentru că nu se află la înalţimea aşteptărilor tale de persoană elevată ce ai devenit?

Dacă eşti o persoană sănătoasă cel puţin psihic, nu faci asta! O ajuţi să conştientizeze, dacă îţi permite, că se autosabotează sau viciază relaţiile din viaţa ei, inclusiv pe a voastră şi eşti alături de ea în continuare iubindu-o. Nu renunţi la proprii părinţi, fraţi, copii. Nici la o parte a corpului tău când s-a îmbolnăvit sau nu mai arată aşa cum îţi doreşti.

De ce ar fi altfel în cazul partenerului de viaţă? Odată primită binecuvântarea lui Dumnezeu pentru relaţia voastră, sunteţi datori să vă iubiţi, înţelegeţi, acceptaţi şi respectaţi. Iar aceste capacităţi sunt perfectibile. Bunăvoinţă şi iubire să existe! Dacă v-aţi căsătorit din dragoste, nu din alte considerente, nu văd de ce nu aţi gândi astfel. Doar pentru că legea permite destrămarea căsătoriilor care a devenit cât se poate de facilă, printr-o semnătură la notar? În Sfânta Taină a Căsătoriei aţi devenit un singur trup. Asta nu înseamnă că partenerul va aparţine, chiar dacă bărbatul este stăpân pe trupul femeii sale, iar femeia pe al bărbatului ei, şi nici că puteţi fuziona pe tot parcursul relaţiei voastre. Iubirea exclude ideea de posesie, impunere şi nu pretinde vreodată! Iubirea este libertate, nu libertinaj, este îndrăznire, nu îndrăzneală, este bucurie, nu distracţie! Şi mai presus de toate este (auto)dăruire!

„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevointoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Dragostea nu cade niciodată.” ~ Sfântul Pavel în Epistola I către Corinteni.

E necesar să pierzi mult din egoismul tău pentru a câştiga tandreţe, armonie şi dreptate în doi. Ca să menţii dragostea trebuie să devii partener, iar asta se învaţă. Viaţa de cuplu presupune eforturi noi în care se ţine seama de două personalităţi cu nevoi diferite, care vor să trăiască împreună. Iubirea se elaborează în doi şi trebuie găsite soluţii adaptate vieţii celuilalt, fără sacrificii pe care să le resimţi ca renunţări vitale.

Dacă dai totul din dragoste nu vei regreta vreodată. Dacă dăruieşti din manipulare sau disperare vei ajunge să fii dezamăgit, pentru că nimeni nu e dator să-ţi facă pe plac. Va începe curând contabilizarea, iar dragostea nu numai că nu mai există, însă am îndoieli că a existat vreodată în acea relaţie. Poţi să crezi că a existat îndrăgostire, pasiune, nevoi hormonale, aşteptări ce se voiau realizate şi consimţite, însă nu iubire. Când iubeşti dai totul fără să-ţi pese dacă primeşti mai puţin! Dragostea are un capriciu: este deplină. Nu acceptă jumătăţi de măsură, dă tot ce are! Bineînţeles, într-un mod inteligent, fără să-l sufoci sau constrângi pe celălalt.

Persoanele care se iubesc împrumută multe însuşiri una de la cealaltă şi sunt fericite că îşi îmbogăţesc personalitatea, chiar dacă descoperă că partenerul nu este aşa cum au crezut iniţial. Adesea, celălalt îţi va descoperi laturi ale sale de care nu l-ai fi bănuit a fi în stare.

În cuplu se doreşte fidelitate şi loialitate. Iar a fi fidel înseamnă, în primul rând, să-ţi redeclari iubirea mereu celuilalt. Este ca şi cum i-ai spune Te iau aşa cum eşti şi te accept în viaţa mea (mereu)!

Am întâlnit persoane cărora le este teamă să iubeacă şi să fie iubite. De fapt, este vorba despre toleranţa scăzută la risc luând forma temerii de intimitate, de dezindividualizare, de abandon, respingere, trădare, etc. În realitate neasumarea riscurilor sau lipsa iniţiativelor (importante) conduce la deznădejde, depresie, anxietate, atacuri de panică, frică şi îndoială. Frica de suferinţă, în cazul acesta din dragoste, este de fapt incapacitatea de a-ţi controla sentimentele negative. Când vei învăţa să te autocontrolezi şi disciplinezi, frica de durere şi suferinţă va scădea pentru că ştii că te vei descurca indiferent ce apare în viaţa ta. Mulţi preferă să n-o cunoască de teamă să piardă iubirea.

Astăzi se aruncă vina pentru lipsa consecvenţei şi a maturizării emoţionale pe multiplele tentaţii şi disponibilitatea foarte răspândită a ambelor sexe către experienţe şi chiar promiscuitate. Singuri decideţi cum şi ce vreţi să deveniţi! Este simplu să cazi pradă unui bărbat mai inteligent şi mai şarmant decât cel pe care-l ai acasă; este validant să cucereşti o femeie mai frumoasă şi nostimă decât partenera ta, însă acest cerc nu va înceta decât atunci când nu-ţi vor mai permite calităţile de „vânător” sau de „seducătoare” . Va veni un moment când te vei simţi complet singur, trist şi stingher! Îţi vei dori atunci să ai un suflet frumos alături, însă ai preferat să alegi formele fără fond. Desigur, rămân ulterior valabile sufletele second-hand! Adică, acceptarea unui anumit partener în absenţa altuia la care ai visat şi poate că a venit, însă nerecunoscut a plecat! Este nedrept şi faţă de tine, şi faţă de partenerul actual, căruia-i răpeşti şansa de a-şi întâlni omul potrivit.

Găsiţi, dragilor, oameni pe care simţiţi că-i puteţi iubi cu tot sufletul vostru. Altfel nu veţi putea fi fericiţi cu adevărat! Cum ştiţi dacă persoana respectivă este cea căreia merită să vă dăruiţi şi s-o iubiţi cu toată puterea de care sunteţi in stare? Pur si simplu, simţiţi! Nu vă gândiţi o clipă să-i contabilizaţi virtuţiile, calităţile, competenţele. N-o comparaţi. Simţiţi că lângă ea vă cresc aripi (aripile sufletului sunt dragostea şi nădejdea sau încrederea)!

Nu vă iluzionaţi. Nu există dragoste reală fără a vă dezvălui cele mai intime gânduri, fără să fiţi văzuţi în deplinătatea umbrelor voastre. De aceea este vital ca într-o relaţie de iubire partenerii să fie în primul rând prieteni. Să vă puteţi împărtăşi vulnerabilităţile ştiind că sunteţi iubiţi şi acceptaţi în continuare. Dragostea unui om potrivit poate fi suficientă pentru a-ţi integra disperările existenţiale şi aspectele neplăcute ale personalităţii.

La finalul vieţii un singur lucru este important: cât de mult ai iubit şi ai fost iubit! Va fi tot ce contează.

„De aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.”, ne povăţuieşte Sfântul Pavel în Epistola I către Corinteni.

Lumea ca motiv de iubire

by //

Înnoirea anului, înnoirea vieţii noastre sufleteşti

Iată-ne ajunşi la finalul anului 2014. Este momentul să ne întrebăm ce a reprezentat acest an pentru fiecare dintre noi. Ce ne-a adus, ce ne-a luat şi ce ne-a lăsat.

Pentru mine a fost unul dintre cei mai frumoşi ani din viaţă. Mi-a adus un părinte duhovnic nou care a ridicat ştafeta mult mai sus; la Facultatea de Teologie am cunoscut oameni cu adevărat bogaţi, care au ce dărui, atât în spatele catedrei, cât şi în bănci; experienţe prin care m-am descoperit altfel decât mă ştiam şi astfel mă cunosc mai bine şi evoluez într-o direcţie aleasă şi asumată; o colaborare prin care lucrez cu copiii şi părinţii lor, iar echipa este formată din oameni valoroşi; o altă colaborare prin care asist persoanele cu cancer, o dorinţa mai veche care s-a concretizat; clienţi noi şi frumoşi la cabinet; şi nu în ultimul rând: un iubit minunat (nu, nu este teolog!) – îţi mulţumesc că exişti şi că eşti un om atât de frumos, dragul meu!

Anul acesta mi-a luat o bunică pe care n-am avut şansa de a o cunoaşte, însă comunicăm prin rugăciune! Dumnezeu să te mântuiască, mămăiţă! Câteva convingeri deşarte au plecat şi ele. O anumită relaţie importantă s-a distanţat datorită diferenţelor de opinii şi de nevoi atât de divergente.

Mi-au fost lăsaţi oamenii dragi care mi-au fost alături şi până acum. Mi-a fost încurajată capacitatea de a visa de a persevera pentru ceea ce-mi doresc. Visurile nu ştiu nimic despre limite! Să îndrăznim să visăm şi să nu permitem nimănui să ne destabilizeze, demotiveze sau înfrâneze. Oamenii vorbesc din propria lor experienţă, a noastră poate fi cu totul diferită de a lor! Nu renunţaţi la ceea ce vă doriţi, dragii mei, fiecare dintre noi are calea lui în viaţă. Nu există reţete miraculoase şi nici panacee universale. Descoperiţi-le voi pe ale voastre experimentând!

Voi ce lăsaţi în urmă? Ce păstraţi, la ce renunţaţi?

Ce vă doriţi de la anul 2015? Faceţi o listă cu ceea ce v-ar bucura, cu aspiraţiile pe care le aveţi, alături de nevoi şi dorinţe. Apoi gândiţi-vă la strategiile care vă duc spre realizarea planurilor voastre. Obiectivele notate capătă o forţă care vă mobilizează! Nu mai amânaţi să visaţi asumat (adică ţinând cont de realitate şi de posibilităţile voastre) pentru că uitaţi să trăiţi!

Obiectivul meu pentru anul următor este să dăruiesc mai mult şi să fiu şi mai fericită! Ştiu cum pot face asta, deci nu-mi rămâne decât să acţionez! Vă reamintesc câteva principii creştine ale fericirii:

„Mai fericit este a da decât a lua”
„Mai fericit este a iubi decât a fi iubit”
„Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi”
„Fericit este cel ce nu se osândeşte pe sine în ceea ce alege!” (Sf. Pavel)

Hristos a venit şi pentru a ne reaminti că suntem destinaţi fericirii şi dacă n-o atingem suntem vinovaţi! Realizarea adevăratei fericiri este pe măsura asemănării cu Dumnezeu. Cuvântul creator S-a întrupat, după cum ne-o spune Sfântul Maxim Mărturisitorul în Ambigua, ca „să elibereze pe om şi să-l readucă la fericirea dumnezeiască.”

Înconjuraţi-vă de iubire, frumos şi adevăr, iar viaţa voastră va fi aidoma unei stări poetice!

Manifestaţi-vă mai des sentimentele. Îmbrăţişaţi-vă unul pe celălalt, faceţi-vă complimente, surprindeţi-vă şi dăruiţi-vă reciproc. Abandonaţi convingerea că „ i se urcă la cap partenerului” dacă îi arătaţi în mod evident ceea ce simţiţi. Dacă i se urcă la cap, înseamnă că n-avea capul pe umeri dinainte!

Încurajaţi frumosul, iubirea şi armonia între voi. Puteţi face un compliment verbal sau din priviri: „Cât de frumoasă eşti tu, draga mea! Cât de frumoasă!” Însă, atenţie la felul cum o spuneţi pentru că una este a vorbi, alta a spune! A spune este spre însoţire cu a iubi. Deci, nu spuneţi ceva în ce nu credeţi pentru că vătămaţi relaţia. Un „Te iubesc!” spus din adâncul sufletului iubitei este imposibil să nu-l sensibilizeze pe iubit şi astfel aproprierea dintre ei devine şi mai adâncă, iar iubirea se maturizează şi fortifică. Nu este nevoie de declaraţii pompoase, ci de cuvinte izvorâte din sufletele voastre! Apreciaţi şi valorizaţi fiecare clipă alături de oamenii din jurul vostru pentru că nu ştiţi cât timp viaţa vă va ţine în proximitate.

Când sufletele noastre sunt deschise, întreaga lume este un motiv de iubire.

Împrieteniţi-vă şi întovărăşiţi-vă la drum alături de oameni pe care-i consideraţi frumoşi pentru a putea progresa. Oameni care scot la suprafaţă ceea ce aveţi voi mai bun. Aţi observat cum arată un om care iubeşte? Se schimbă la faţă, devine mai luminos şi trăsăturile lui accentuează ceea ce are mai bun în el. Pentru fanii reţetelor, vă spun una: iubiţi, dăruiţi şi faceţi ce vreţi!

În iubire fiecare dintre noi are nevoie de ocrotirea celuilalt pentru a nu se expune reciproc. Partenerul să fie ocrotit mai întâi de tine, de judecăţile tale, de culpabilităţile tale, de mofturile tale, de egoismele tale, de comodităţile tale, de aşteptările tale exacerbate. Ulterior, protejaţi şi respectaţi intimitatea voastră, a fiecăruia şi apoi a cuplului vostru. Suntem responsabili de cei pe care i-am făcut să ne iubească.

Pentru anul următor să ne dorim ca Dumnezeu să ne dăruiască sănătate şi mai ales harul Său care vine asupra noastră ca o pace lăuntrică. Să fim iubitori de pace. Să căutăm să avem pace cu noi înşine pentru că dacă n-ai pace cu tine însuţi, n-ai pace nici cu altul şi nici cu Dumnezeu. Să ne rugăm Bunului Dumnezeu ca trecerea spre Noul An să fie o trecere binecuvântată!

Priveşte viaţa drept în faţă!

by //

Dacă eşti o persoană anxioasă nu citi acest articol, ci doar încheierea.

  • Iubeşti cum n-ai mai făcut-o vreodată. Ai trăit luni în care te simţeai pe oricare altă planetă numai pe Pământ nu păşeai. Simţeai că toată lumea e a ta. După un an, iubita ta împărţea patul vostru cu alt bărbat. Ai fost distrus. Ulterior ai ajuns până la a-ţi pierde identitatea în favoarea relaţiei. Nu mai ştiai cine eşti fără ea aşa că ai ales să rămâi. Te defineai prin ea. Te hrăneai cu ce voia ea să-ţi ofere. O consumai ca pe un aliment vital. O iubeşti încă şi o vrei lângă tine, aşa că ai ajuns să fii tolerant cu „iubirea” ei inepuizabilă pe care o oferă sezonier altor bărbaţi.
  • Sunteţi căsătoriţi de câţiva ani. Aveţi doi copii sănătoşi şi frumoşi. La serviciul soţului tău a fost angajată o femeie frumoasă care ştie să-şi pună în valoare silueta şi, mai ales, farmecul personal. A început să-l placă pe soţul tău, un bărbat chipeş încă, ajuns în pragul crizei de mijloc, cum e numită etatea de 40 de ani, şi îi face avansuri. El rezistă până într-o seară când rămân singuri la birou. Ajunge să se îndrăgostească de colega sa şi tu, după multe nopţi solitare, nedormite şi plânse, te întrebi de ce ţi se întâmplă asta. Te părăseşte. Eşti sfâşiată şi rămâi cu responsabilitatea a doi copii de crescut. Îţi continui viaţa fără încredere în bărbaţi şi dispreţuindu-i.
  • Copiii, deveniţi adolescenţi, nu te mai ascultă şi-ţi reproşează că n-ai ştiut să le păstrezi tatăl alături. Te simţi depăşită şi nu ştii cum să faci faţă situaţiei. Din când în când apelezi la alcool pentru a mai uita de durere, ceea ce-ţi aduce mai multă critică şi respingere din partea copiilor. Te simţi puţin vinovată, însă ce e ruşinea când n-ai de ales? Au început să apară şi bolile, iar sentimentul de neputinţă se accentuează. Nu mai ştii când ai zâmbit ultima dată.
  • Căsătoriţi de 4 ani, apare copilul mult dorit. El face o depresie postnatală. Nu-ţi explici ce este cu el pentru că te-a bătut la cap din primul an al relaţiei să aduceţi un copil pe lume. Tu ai hormonii razna după naştere, iar soţul tău nu se poate mobiliza nici măcar să meargă la serviciu. Copilul plânge chiar şi după ce l-ai schimbat şi hrănit. Încerci să te descurci cu situaţia asta, însă simţi că-ţi pierzi puterile printre treburile casnice şi rolurile din familie. Îţi vine să urli până-l trezeşti pe cel care se prespunea a fi bărbat.
  • Eşti singură de 8 ani. Nu mai ştii cum se simte o îmbrăţişare sau un sărut. Te întrebi ce-i în neregulă cu tine pentru că oglinda îţi arată că ochii, nasul şi buzele sunt la locul lor. Totuşi, niciun bărbat nu se apropie de tine mai mult decât cu o privire cel mult concupiscentă, la limita vulgarităţii. Simţi că-ţi lipseşte încrederea nu numai în propria feminitate, ci în întreaga-ţi persoană. Mergi la serviciu şi te întorci acasă. Te simţi ca o maşină. Intri în funcţiune 8 ore pe zi, timp în care nu faci decât să repeţi ceea ce deja ştii. Ajungi acasă şi porneşti televizorul pentru a-ţi înăbuşi vidul interior.
  • Te-ai îndrăgostit de o femeie căsătorită. Ea a răspuns pozitiv avansurilor tale. O perioadă te-ai bucurat de contacte sexuale pasionale până când ai început să simţi ghimpele geloziei. Îţi este greu să accepţi că a ta iubită este mângâiată şi sărutată de naivul ei soţ. Nu vrei s-o împarţi cu nimeni şi furia ta înregistrează cote alarmante. Încep scenele în care îi imputezi duplicitatea şi îi ceri discret să devină o femeie liberă. După un timp, dorinţa îţi este îndeplinită, însă constaţi că relaţia voastră nu mai este atât de calitativă. Te gândeşti adesea la despărţire, dar nu îndrăzneşti s-o faci.
  • Ai avut o relaţie apropiată cu mama ta de când vă ştiţi. De curând ea nu mai este alături de tine, încheindu-şi lucrarea pe acest pământ. Te simţi singură şi furioasă. Apare şi depresia. Tatăl îţi este alături, însă dintotdeauna a fost distant şi nu-i poţi plânge pe umăr. Iar altcineva n-ar înţelege suferinţa ta aşa cum o simţi, oricât de apropiat ţi-ar fi. Simţi că a rămas un gol imens în sufletul tău care nu va putea fi acoperit vreodată.
  • Copilul tău este grav bolnav. Sufletul soţiei tale este sfâşiat în mii de bucăţi. Tu încerci să-i arăţi că eşti puternic şi că faci faţă descărcărilor sale emoţionale. Când găseşti o clipă în care rămâi faţă-n faţă cu durerea ta, este mult prea copleşitoare şi fugi de ea cum ştii mai bine, negând diagnosticul, crezând că totul nu-i decât o glumă macabră şi îţi spui că însănătoşirea este dincolo de flacoanele cu medicamente ale celui mic. Te afunzi în muncă şi eviţi să petreci timpul cu copilul tău. Respingi imanenţa morţii şi pierzi ultimele clipe alături de fiinţa pe care o iubeşti mai mult ca pe tine însuţi.

Ce vreau să spun prin aceste situaţii este că viaţa nu e perfectă! Şi nici frumoasă nu este întotdeauna. Ea are, însă, propria înţelepciune şi dinamică. Fiecare om trece prin diverse suferinţe pe parcursul vieţii sale şi,de cele mai multe ori, se întâmplă asta fără ca noi să intuim motivaţia. Ce impact vor avea experienţele asupra ta, depinde doar de structura ta de personalitate.

Viaţa vrea doar că te înveţe să iubeşti cu adevărat şi deplin.

Multe persoane au nevoie de bucurii palpabile şi consistente pentru a spune că sunt fericite. Fericire ce durează între câteva ore şi câteva săptămâni, după caz. Şi pentru că ne-am înstrăinat foarte mult de firescul lucrurilor, nu ne mai bucurăm de lucrurile simple cum ar fi frumuseţea fiecărui anotimp, apusul sau răsăritul soarelui, îmbobocirea unei flori, surâsul unui copil, privirea iubitoare a partenerului, strângerea de mână a prietenului. Nu mai facem diferenţa între situaţii cu adevărat dramatice şi experienţe ce pot favoriza evoluţia noastră psihospirituală. Vrem să trunchiem realitatea după bunul plac şi am devenit mult prea sensibili la ceea ce nu putem controla.

Viaţa caută modalităţi de exprimare. Vrea să îţi arate cine eşti de fapt şi te îndeamnă să evoluezi. E adevărat că este un pedagog dur, însă şi catâri sunt destui printre noi. Deciziile pe care le iei în viaţă sunt cele care te duc mai aproape de fericire sau de autoflagelare. Imprevizibilul face parte din farmecul inefabil al vieţii şi dacă nu înveţi să-i faci faţă într-un mod favorabil ţie, lecţiile ei se vor repeta cu o intensitate mai amplă. Destine frânte am întâlnit destule şi asta pentru că oamenii nu tind către evoluţie în mod spontan, alteori nu ştiu ce sens să acorde vieţii lor şi sunt vânători de experienţă. Poţi fugi de viaţă ratând-o sau te poţi alinia cu direcţia mersului ei şi astfel ai câştigat-o!

Experienţele dureroase pot fi resimţite ca fiind tragedii numai dacă omul nu a descoperit sensul său. Vă recomand poezia genialului nostru poet care nu mai are nevoie de niciun elogiu.

Glossă, de Mihai Eminescu

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si nouă toate;
Ce e rău si ce e bine
Tu te-ntreabă si socoate;
Nu spera si nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
In auz ne sună multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta să le asculte?…
Tu asază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpănă-a gândirii
Inspre clipa ce se schimbă
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipă tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se ceartă,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor artă
Ce e rau si ce e bine.

Viitorul si trecutul
Sunt a filei două fete,
Vede-n capăt începutul
Cine stie să le-nvete;
Tot ce-a fost ori o să fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă si socoate.

Căci acelorasi mijloace
Se supun câte există,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i veselă si tristă;
Alte măsti, aceeasi piesă,
Alte guri, aceeasi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera si nu ai teamă.

Nu spera când vezi miseii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăsi
Intre dânsii să se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă stii a lor măsură;
Zică toti ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgesti nimică,
Tu ramâi la toate rece.

Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teamă;
Te întreabă si socoate
Ce e rău si ce e bine;
Toate-s vechi si nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

(1883, decembrie)

Despre altfel de îngeri și demoni

by //

Trageţi aer în piept, pentru că urmează să citiţi lucruri nu prea plăcute despre voi. Mulţi dintre noi şi-au format o părere bună despre ei înşişi, prin negarea laturii indezirabile sau, invers, unele persoane cred că sunt atât de urâte, încât îşi reneagă vreo calitate sau virtute.

Partea inacceptabilă din noi înşine în psihologie poartă numele de „umbră”, termen provenit de la psihanalistul elveţian C. G. Jung. Umbra fiecăruia dintre noi conţine impulsuri, dorinţe, gânduri şi emoţii primitive pe care le negăm pentru că nu sunt în acord cu standardele sociale sau cu personalitatea la care aspirăm. Ascundem umbra atât de ceilalţi, cât şi de noi înşine, adică negăm aspecte de care ne este ruşine sau teamă.

Cu toţii avem o umbră a personalităţii. Doar persoanele care au ajuns la desăvârşire, acţionează desăvârşit şi nu mai posedă umbră. Astfel, sfinţii nu au nici umbră şi nici inconştient. Ştiu, este o informaţie total nouă şi revoluţionară pentru minţile noastre familiarizate doar cu psihologia academică, nu şi cu cea patristică.

omul-umbra-3Umbra se formează încă din copilărie, când unele impulsuri, dorinţe, nevoi, manifestări au fost blamate şi astfel ele au fost reprimate, fiind evaluate ca inacceptabile, indecente şi rele. Conţinuturile reprimate neexprimate şi integrate în comportament rămân într-un stadiu primitiv şi acţionează din umbră, pe ascuns. Persoanele care rămân în umbră stau ascunse, retrase. Ele au mare nevoie de aprobarea şi acceptarea celorlaţi. De aceea apare şi sentimentul de inadecvare, de multe ori neconştientizat, atât de puternic. Nu este însă sanogen să ne ascundem umbra şi nici s-o încurajăm, desigur. De pildă sexualitatea, agresivitatea, furia, lăcomia, egoismul, dacă au fost mult timp blocate în umbră, se vor manifesta într-un mod primitiv.

Ţi s-a întâmplat să te întrebi ce a fost cu tine într-o anumită situaţie în care nu te-ai mai putut cenzura şi te-ai speriat inclusiv tu de reacţiile tale? Tocmai ai avut o întâlnire cu umbra ta misterioasă!

Alteori umbra apare în vis. Dacă eşti blândeţea întruchipată, iar noaptea te visezi acţionând ca Sylvester Stallone sau alt personaj bătăuş, întreabă-te ce respingi în starea de conştienţă. Sau dacă eşti pasionat de filmele de groază, violente ori sadice, această preferinţă conţine tot aspecte din umbra ta.

Observă de asemenea ce condamni la ceilalţi oameni. Nu suporţi prostia celorlalţi? Nu suporţi superficialitatea lor? Poate răutatea? Egoismul, aroganţa? Cu riscul de a-ţi devi brusc antipatică, îţi spun că şi tu conţii aceleaşi trăsături doar că le manifeşti probabil diferit. Atragi în viaţa ta persoane lacome, stupide, incompetente? Intoleranţa faţă de aceşti oameni îţi semnalează ce nu accepţi la tine. Bineînţeles că nu vei fi tolerant cu vulnerabilităţile oamenilor dacă te ascunzi de tine însuţi. Şi, desigur, este mai uşor să blamezi decât să devii conştient de proprii demoni înfiorători.

Nu poţi înţelege ceea ce nu accepţi şi nu poţi accepta ceea ce negi.

Este inutil să te condamni pentru ceea ce eşti. Mai înţelept ar fi să accepţi şi să porneşti pe drumul spinos al schimbării tale. Adică, să foloseşti energia acestor demoni în slujba binelui şi a frumosului, iar asta nu e deloc facil. De aceea psihoterapeuţii ajung adesea cele mai importante persoane din viaţa unor oameni pe termen îndelungat. Indivizii care nu au urmat o cură psihoterapeutică îi cataloghează pe oamenii care au curajul s-o facă drept infantili, imaturi, dependenţi emoţional şi alte asemenea complimente spumoase. De fapt, ei sunt cei mai curajoşi şi puternici oameni. Ei învaţă pe parcurs să nu se mai lase definiţi de alţi oameni, acceptă că pot părea nebuni, indolenţi, proşti, egoişti în momentele în care au ajuns să aibă pace şi armonie în sufletele lor.

Literatura patristică abundă cu exemple în care este confundată adesea înţelepciunea cu nebunia, pacea sufletească cu indiferenţa. În zilele noastre cu atât mai mult e nevoie să fim verticali pentru a ne rămâne loiali nouă şi valorilor pe care le adoptăm, indolenţi (indolenţă sublimată) fiind la criticile şi remarcile lor. Oamenii nu suportă să aibă alături oameni mult diferiţi de ei, mai ales în planul pozitiv şi vor tinde să te niveleze. Sfinţii şi oamenii care au dobândit o linişte sufletească ştiu cel mai bine acest lucru, însă ei abundă de energie şi au o atitudine pozitivă, sunt bucuroşi. Oamenii indiferenţi (indiferenţa ca slăbiciune) sunt posaci, trişti şi vlăguiţi.

Îţi dai seama că ai ajuns la un anumit echilibru între polarităţile personalităţii tale când eşti liber de atracţie sau de respingere.

Sigur că apreciezi anumite trăsături ale oamenilor pe care-i găseşti frumoşi, sau observi înclinaţiile neortodoxe ale concetăţenilor tăi, însă reuşeşti să-ţi păstrezi echilibrul interior în relaţie cu ei, iar afectul este în zona de mijloc a scalei. Fii atent însă la respingerea emoţională pentru că-ţi indică vulnerabilităţile, adică locul în care nu ţi-ai asumat responsabilitatea. Iar neasumarea responsabilităţii este simptom al imaturităţii şi una dintre cauzele principale ale depresiei, alături de dependenţa emoţională şi de autoiluziile construite cu minuţiozitate.

Încetarea conflictelor interne îţi va unifica energiile, vei deveni mai creativ şi mai încrezător.

Ce avem de făcut în acest caz? Cum ajungem să ne integrăm aspectele neplăcute si dificile? În primul rând recunoscându-le şi acceptându-le. Când Eul devine conştient de limitele sale, posibilităţile ca umbra să fie asimilată cresc. Negarea nu este o variantă inteligentă. Proiecţiile sunt utile doar în măsura în care te fac conştient de ceea ce conţii şi nu vrei să accepţi sau accepţi, dar n-ai integrat încă. De exemplu, poţi admira o persoană curajoasă, puternică, inteligentă. Fii sigur că şi tu conţii aceste trăsături, însă nu le manifeşti deocamdată. Sarcina ta este să găseşti modalităţile cele mai optime de exprimare şi dezvoltare a acestor calităţi dezirabile. Deci, fii atent şi la proiecţiile pozitive, nu numai la cele de respingere. Ai observat cum te simţi în prezenţa unui om într-adevăr conştient de el însuşi? Ai o trăire intensă de genul „este cu mine acum total”.

Până ajungi să sublimezi umbra este cale lungă. De aceea psihoterapiile durează timp îndelungat. Nu este simplu să găseşti strategiile potrivite pentru tine pentru a sublima conţinutul întunecat al personalităţii tale. Însă energia pe care o conţin aceste energii este mare şi pusă în slujba onorabilă, ea este aidoma unui diamant care se slefuieşte în timp. Persoanele care au o încărcătură sexuală debordantă îşi aleg ca profesii psihosexologia sau ginecologia. Este o modalitate înţeleaptă de a-şi sublima şi rafina impulsurile sexuale. Oamenii care conţin o furie considerabilă aleg să devină boxeori, luptători sumo sau alte indeletniciri asemenea. Important este să descoperi ce ţi se potriveşte şi apoi să te hotărăşti ce vrei să faci cu tot materialul pe care-l conţii. Pasivitatea şi teama îţi blochează energia vitală, iar când faci o alegere asumată, faci un pas în viaţă.

Descoperă ce se ascunde în umbra personalităţii tale şi începe cu încredere, curaj, răbdare şi determinare transformarea indiferenţei, prostiei, furiei, invidiei, geloziei, neputinţei, urii, răutăţii, laşităţii, tristeţii, clevetirii şi a altor diamante neşlefuite în polul lor opus. De asemenea, poţi descoperi că fiecare dintre ele e util dacă ştii cum şi când să le întrebuinţezi!

Distracțiile omului frumos

by //

Observ în jurul meu că aşteptările de la oamenii credincioşi sunt foarte mari şi conduc către o percepţie aspră a vieţii lor. Oamenii care nu participă la rânduielile bisericii se aşteaptă ca persoanele creştin-practicante să fie înfrânate excesiv, având o mimică predominant serioasă, să nu se distreze şi să fie constrânse la acţiuni conforme legii evanghelice.

În acest articol vă împărtăşesc opinia mea despre distracţiile din viaţa unui creştin.

distractie 1

Pentru început vreau să lămurim ce presupune credinţa. Ea este un mod de viaţă consecvent, o urmare a lui Dumnezeu, a faptelor şi trăirilor Sale. Credinţa fiecăruia dintre noi transpare în viaţa noastră, mai exact în faptele şi prezenţa noastră. Cum anume poate fi identificat un creştin practicant faţă de o persoană morală? Criteriul principal este dragostea cu care persoanele religioase respectă dogmele creştine şi se implică în ajutorarea semenilor. Ele nu se simt constrânse de lege, ci o împlinesc pentru că au înţeles-o şi aceasta a devenit parte integrală a fiinţei lor. Sunt, de asemenea, foarte multe persoane morale, altruiste, „bune”, care se implică activ în săvârşirea actelor filantropice,  însă creştinul se presupune a fi o revelaţie a lui Dumnezeu. Deci, sunt mai multe niveluri de bunătate.

În privinţa distracţiilor, tuturor oamenilor ne sunt îngăduite “toate”, însă unii dintre noi cunosc că nu toate folosesc, aşa cum ne povăţuieşte Sfântul Apostol Pavel. Creştinul devine din ce în ce mai mult o albină iscusită în a alege binele şi frumosul, fără însă a-i blama sau judecata pe oamenii care n-au ajuns încă la o disciplină interioară determinată de voinţa de a urma calea dreaptă dătătoare de viaţă. Viaţa creştinului include bucuria şi dragostea. Presupune însă şi suferinţă. Nu te poţi bucura în rândul oamenilor suferinzi. Eşti acolo pentru a întinde mâna, pentru a privi, pentru a rosti cuvinte tămăduitoare şi încurajatoare, pentru a asculta şi a simţi durerea aproapelui. Eşti, de asemenea, prezent şi printre oamenii veseli şi sănătoşi alături de care te bucuri.

O inepţie frecvent auzită se referă la faptul că nu ai voie să râzi dacă eşti un creştin autentic. Nu te vei arăta vesel, ci mai degrabă îngândurat sau contemplativ. Argumentul ar fi că Hristos nu a râs vreodată. Dragilor, Hristos nu a râs pentru că a stat în mijlocul oamenilor suferinzi! A venit pentru mântuirea păcătoşilor, s-a adresat bolnavilor, desfrânaţilor, avarilor, vameşilor, decedaţilor. Cum putea râde în astfel de împrejurări? Deci, atenţie la întregul context atunci când facem aserţiuni cu o asemenea însemnătate.

Pe de altă parte, am observat că oamenii bisericii (credincioşii) îi judecă pe tinerii care dansează, cântă sau merg în locuri pe care ei le consideră interzise. Aici este o problemă delicată. Nu toţi oamenii care dansează, cântă sau merg în locuri „păcătoase” făptuiesc un păcat. Atunci când dansezi importantă este intenţia. Dansezi pentru a epata, pentru a seduce sau o faci pentru a te bucura de mişcările armonioase ale corpului tău? Sunt dansuri lascive pe care le poţi exersa acasă cu soţia fără a te vedea cineva. Este acesta un păcat sau un semn de libertate? Atunci când practici un sport, ce te motivează? Când mergi în anumite locuri, pentru ce o faci? Poţi să alegi să-ţi însoţeşti prietenul într-un loc preferat de el fiind determinată de dragostea ce i-o porţi. Dacă însă simţi că prezenţa ta în acel loc îţi vatămă ori întristează sufletul, e nevoie ca el să înţeleagă şi să accepte refuzul tău justificat de experienţă sau trăire, nu de prejudecată. Dacă însă refuzul tău vine imediat, automat, gândeşte-te la ceea ce îl alimentează. Este o respingere de teama păcatului (seducerea altor bărbaţi, observarea comportamentelor indecente, participarea la muzica şi dansurile profane), de presiunea de a te comporta într-un anumit fel necaracteristic sau de voinţa de a alege doar locuri decente pentru distracţii în care să te poţi gândi fără culpabilitate că eşti văzută de Dumnezeu?

Vă amintesc exemplul Sfântului Simeon cel nebun pentru Hristos care, la o vârstă înaintată, a mers într-un bordel pentru a mântui prostituatele. Evident că oamenii care l-au observat intrând într-un asemenenea loc l-au denigrat imediat, însă intenţia lui care a fost?!

E uşor să-i judecăm pe ceilalţi oameni în acord cu propriile prejudecăţi şi preocupări, însă nu ţinem cont de faptul că fiecare om este liber să aleagă cum vrea să-şi conducă viaţa şi nu-i este de niciun folos atitudinea noastră ostilă.

Refuzând să depunem un efort să înţelegem şi să iubim omul, independent de acţiunile sale profane, de fapt ratăm realitatea vieţii şi a oamenilor din jurul nostru. Ne autoproclamăm măsura lucrurilor şi neglijăm faptul că nu ne comparăm cu cine trebuie. Măsura tuturor lucrurilor este Hristos, însă fiecare are propria cale, propriul ritm şi libertatea de a alege dacă vrea să-i urmeze lui Hristos ori ba.

Să înţelegem că oricât de mult ne-am dori şi strădui să-i schimbăm pe oamenii din jurul nostru, efortul este în van. Tot ce putem face este să ne construim pe noi în mod conştient şi să nu ne lăsăm schimbaţi de oameni. O scuză freceventă a oamenilor care au trecut prin anumite mezaventuri este că acestea i-au format aşa. Să nu ne amăgim! Eşecul, suferinţa, la fel ca succesul şi bucuria doar îţi arată cine eşti de fapt, ce demoni sau îngeri conţii. Desigur, ambele creaturi se regăsesc în tine. Cu cât accepţi acest lucru mai curând, cu atât mai folositor este pentru tine deoarece ai şansa să transformi demonii în lucrători ai binelui şi frumosului. Nu dezvolt acest subiect aici pentru că urmează un articol pe această temă.

O altă dispută în contextul creştin este referitoare la spectacolele de teatru. Se spune că teatrul este rău, la fel ca şi muzica rock ( nu consider nocive pentru suflet baladele rock si  rock-ul alternativ), dansul pasional sau lasciv şi anumite sporturi. Părerea mea este previzibilă: depinde de context şi de oamenii cărora li se adresează! Cuiva poate să-i facă rău o piesă de teatru, în timp ce alte persoane pot pleca imbogatite in urma unei piese de teatru  “profană”! Teatrul este o şansă pentru oamenii care nu vin la biserică pentru că problematizează aspecte morale şi existenţiale. Depinde foarte mult de aşezarea şi maturizarea duhovnicească şi psihologică a persoanelor care asistă la piesa respectivă de teatru. Fiecare îşi extrage anumite teme la care să reflecteze sau alege doar să petreacă timpul într-un mod relaxant fără să problematizeze mesajul piesei de teatru. La fel se întâmplă şi în cazul filmelor. Acum, dacă o persoană este mai vulnerabilă la anumite slăbiciuni, este indicat să stea departe de ele până acestea se mai integrează, astfel încât să poată fi controlate şi ulterior sublimate.

Fiecare activitate din cele menţionate poate fi o mărturisire a credinţei. Piesele de teatru, muzica, filmele, unele dansuri, pictura, scumptura, arta în general poate fi o recunoştinţă adresată iubirii lui Dumnezeu pentru darurile date, pentru harismele şi talentul cultivat ulterior cu ajutorul Său, iar acestea alimentează bucuria vieţii.

Omul creştin trebuie să fie o revelaţie a lui Dumnezeu, nu un judecător! Să cultivăm compasiunea şi acceptarea între noi, nu blamarea doar pentru că avem stiluri de viaţă diferite şi, probabil, păcătuim diferit.

Bucuria se dobândește prin acțiune responsabilă

by //
„Sufletul bucuriei stă în facere”, afirma William Shakespeare. Sau cum ar spune Părintele Teofil Părăian, „Ceea ce faci, te şi face”.

Dacă vrei să fii bucuros, acţionează! Nu te lăsa prins în mrejele ademenitoare ale trecutului, nici în frumuseţea utopică şi dezirabilă a viitorului. Viaţa se contruieşte pas cu pas. Nu există nimic predeterminat; eşti un om liber şi doar propriile conflicte psihologice te limitează şi sabotează. Desigur, ceea ce este cu adevărat valoros nu se obţine chiar uşor, deci ai nevoie să-ţi fortifici voinţa şi perseverenţa.

Am întâlnit persoane care după un prim „eşec” abandonează propriile visuri şi îşi spun că nu le este scris să fie fericite sau să-şi împlinească aspiraţiile. Se consideră mai puţin înzestrate ca alţi oameni sau blamează familia, contextul istoric, societatea sau soarta. Este mai comod să găseşti o justificare pentru propria lene sau slăbiciune a voinţei decât să-ţi mobilizezi resursele interioare pentru schimbarea ta. Forţele inconştietului vor să menţină ceea ce cunosc deja ca tipar de comportament, ele nu agreează schimbarea. Însă tu eşti o persoană înzestrată, alături de emoţii şi sentimente, cu raţiune şi voinţă. Dacă am fi conştienţi de ceea ce avem în noi înşine am afla şi câtă forţă avem de fapt.

În practica mea urmăresc o devirusare mentală şi emoţională. O redefinire a conceptelor de sens existenţial, împlinire personală, realizare, dragoste, bunătate, generozitate, blândeţe şi fericire.

Drumul meu personal m-a purtat, şi o face în continuare, prin majoritatea iluziilor şi deziluziilor umanului. Am trecut prin perioade de pasivitate, neîndrăzneală, neîncredere în mine sau în realizarea visurilor mele, perioade de profundă dezamăgire (iar amăgirile îmi aparţineau!), momente când persoanele iubite m-au rănit, iar toate acestea contribuie la maturizarea mea.

Nu este simplu să devii propriul creator al vieţii tale. Vei avea momente când vei obosi să lupţi să fii inteligent, puternic, vioi, responsabil şi atunci vei deveni trist. Dacă îţi vei canaliza energia psihică pentru a te lupta cu tristeţea care te învăluie, vei aluneca uşor şi sigur către depresie. Acceptă-ţi însă stările emoţionale, fără să te agăţi de ele şi fără să le permiţi să te definească! Consumă-le atunci când ele se impun şi lasă-le să plece. Suferinţa poate pregăti schimbarea şi maturizarea personalităţii tale dacă este trăită în mod asumat. Cu toţii traversăm dileme şi probleme de identitate care ne fac să ieşim din noi înşine, să pierdem legătura cu ceea ce credeam că suntem. Momentele acestea sunt prielnice pentru a deveni într-adevăr femeie sau bărbat.

Nu te agăţa nici de stările pozitive, ci hrăneşte-ţi buna-dispoziţie cu activităţi care să-ţi dea o stare de linişte, pace şi bucurie. Ascultă muzică, practică un sport, alimentează-te corect, citeşte cărţi, intră mai des în contact cu natura, construieşte o relaţie frumoasă cu Dumnezeu, întâlneşte-te cu oameni pozitivi de la care ai ce învăţa şi renunţă la obiceiurile care nu au o finalitate benefică pentru corpul, mintea şi sufletul tău! Implică-te în activităţi care să conteze cu adevărat pentru tine, în care să uiţi de existenţa timpului! Învaţă să dăruieşti tot mai des! Permite-ţi să fii o fiinţă întreagă, cu propriile slăbiciuni, vulnerabilităţi şi defecte! Nu mai concura pe pista perfecţiunii, ci alege doar să fii aşa cum poţi în prezent! Mâine poate că vei mai adăuga ceva la devenirea ta.

Transformarea personală începe cu efortul conştient de a gândi corect şi a acţiona asumat

1

Urmăresc în pacienţii mei eliberarea de regrete, de ignoranţă, de culpabilităţi imaginare, de speranţe utopice pentru a se vedea pe sine în tot sublimul şi ridicolul interacţiunilor de nevoi primare şi secundare, de asumare a efortului conştient pentru crearea împlinirii personale.

Intuiţia, imaginaţia şi voinţa de a efectua un antrenament susţinut sunt chei ale mobilizării propriilor resurse de vindecare, ca şi de învăţare, de dezvoltare şi de perfecţionare a anumitor însuşiri. Cultivarea virtuţii te face fericit.

În strădania mea de a-mi ajuta pacienţii să se dezvolte, am descoperit că inamicul principal este lenea lor. Iar o formă majoră de lene este frica. Frica de respingere, de abandon, de umilinţă, de trădare, de dezamăgire, de ridicol, de eşec etc. Însă, dacă nu ajungi să învingi frica ce te stăpâneşte, nu vei ajunge să obţii ceea ce îţi doreşti. Şi dacă îţi combaţi frica e posibil să nu obţii ceea ce îţi doreşti, însă rămâi cu mulţumirea că ai acţionat şi nu s-a putut, nu rămâi cu sentimentul de vinovăţie marcat de laşitate.

Conţinutul a ceea ce suntem e dat, în bună măsură, de modul în care înţelegem să fim în situaţii concrete, în raport cu noi înşine şi cu semenii.

Un „Te iubesc” spus în Kairos

by //

teiubesc_kairos

La o săptămână distanţă de experienţa Doamna şi Bătrânica, mi s-a întâmplat din nou ceva deosebit în subteranele Capitalei, doar că, acum, cea vizată am fost eu.

Eram aşezată pe unul dintre ultime locuri ale şirului de scaune, lângă bară. La prima staţie a urcat un băieţel împreună cu tatăl lui. Băiatul s-a aşezat lângă mine, tatăl vizavi, în oglindă cu fiul său. După câteva secunde, băiatul (să fi avut vreo 7 ani) s-a ridicat şi a început să testeze rezistenţa barei de lângă mine, făcând nenumărate acrobaţii. De câteva ori m-a privit, eu la fel, însă niciunul dintre noi nu a îndrăznit să zâmbească. Ne zâmbeam însă cu ochii şi era suficient.

Ar fi fost inoportune scuzele după ce mă atingea, în timpul exercițiilor, cu o intensitate care-mi solicita prezenţa deplină. După o acrobaţie spectaculoasă, i-am zâmbit. Mi-a susţinut privirea fără să-mi întoarcă zâmbetul, apoi s-a apropiat şi m-a îmbrăţişat şoptindu-mi: „Te iubesc!”. Am crezut că nu aud bine şi, cum sceptică mă simt uneori, am silabisit „Poftim?!”. Răspunsul a venit clar şi răspicat: „TE IUBESC!”. Am amuţit! Apoi, s-a retras din îmbrăţişare, m-a privit ferm şi duios, abandonându-mă temporar pentru a reveni la acrobaţiile sale.

Tatăl băiatului asista pasiv şi curios la scena noastră, alături de ceilalţi pasageri, care luau acum o pauză de la tot mai nelipsitele jocuri pe tablete şi telefoane, pe care le mânuiesc cu drag şi spor. Băiatul nu mă slăbea din ochi şi n-a trecut mult până a revenit să mă îmbrăţişeze şi să-mi repete cele două cuvinte. A intuit că e nevoie de insistenţă şi perseverenţă în cazul meu… Mai puţin înmărmurită ca prima dată, am primit mesajul, fără a fi însă la fel de surprinsă, ci doar taciturnă.

Flexibilitatea lui corporală se impunea chiar şi în faţa unui atlet. Când a aterizat aproape de mine, i-am spus că este un băiat frumos şi puternic. „Ştiu!”, a replicat nonşalant, apoi şi-a întors privirea spre scaunul alăturat, odinioară al lui, acum ocupat de o femeie. I-am făcut loc între cele două locuri. Nu încăpea prea bine şi l-am întrebat dacă doreşte să se aşeze pe genunchii mei. A aceptat imediat şi a trecut la acţiune. Din această poziţie, a început să vorbească cu tatăl său şi să-i comunice aprecieri la adresa mea pe un ton adult, cu exprimare şi cuvinte mature. *Privirea mâţei când se uită în calendar vă este familiară? Mie a început să-mi devină.* Tatăl îi confirma părerile cu discreţie.

După acest episod, băiatul s-a ridicat pentru a se mai bucura de bară (care devenise de acum alibiul său), neîncetând să mă privească de câte ori postura corporală din timpul acrobaţiilor îi permitea. L-am susţinut, încurajându-l, iar el a venit spre mine şi, aşezându-mi-se în braţe, mi-a luat degetele lungi în mâinile-i delicate. Pentru un moment, mâinile noastre au vorbit, iar noi le-am ascultat.

Uitasem cu desăvârşire de timp, şi am trecut de staţia la care trebuia să cobor. Când am realizat că timpul Kairos se scursese, m-am întors în Cronos pentru a-mi continua călătoria. M-am ridicat pentru a coborî, dar băiatul m-a prins ferm de mână şi mi-a zis că vrea să mă însoţească. Tatăl l-a oprit, explicându-i că mai au de mers câteva staţii. Deja mă îndepărtam când i-am simţit privirea însoţindu-mă pe peron. Nu m-am întors. Drumul meu mă aştepta în faţă, cu promisiunea unor bucurii duhovniceşti în incinta bisericii spre care mă îndreptam. Dar amintirea băiatului mi-a rămas vie mărturie a exemplului de putere, fermitate, decizie asumată, libertate şi spontaneitate.

Locurile de lângă barele din metrou au istoriile lor ce se vor scrise şi îşi aleg personajele la momentul potrivit.

Dai într-unul, lăcrimează doi

by //

Eram în metrou. În dreapta mea, o doamnă fină si graţioasă, îmbrăcată decent, cu o atitudine maiestuoasă. Vizavi, în faţa doamnei de lângă mine, o bătrânică senină o contempla, dintr-un unghi mult mai bun ca al meu pentru a o putea observa atent. Cu siguranţă şi eu aş fi fost fermecată de ceea ce transmitea doamna de lângă mine, însă bătrânica a fost personajul principal al acestei întâlniri de destine. Le voi numi în continuare Doamna şi Bătrânica.

Doamna nu purta verighetă, nici vreo altă podoabă inutilă, era nefardată, îmbrăcată simplu, cu bun gust, iar părul era strâns într-un coc, aproape neglijent făcut, ce-i dădea un farmec misterios, elegant (paradoxul, ştiu) şi natural.

Bătrânica nu a mai rezistat să rămână la locul ei şi a venit lângă Doamna, rămânând în picioare şi sprijinindu-se delicat de bară. A început conversaţia scuzându-se că ar putea deranja. După ce i-a admirat verbal bluza, care era într-adevăr deosebită, a întrebat-o despre provenienţa ei. Doamna i-a răspuns cu simplitate că are bluza de 10 ani, a fost cumpărată din Italia, dar provine din India. În timpul scurtei conversaţii, cele două femei s-au privit cu sens, comunicând la un alt nivel. Discuţia purtată în jurul bluzei fusese doar un pretext pentru a-şi transmite subliminal un mesaj profund.

Sub privirile Bătrânicii, Doamnei i-au dat lacrimile. Bătrânica îi comunica aspecte esenţiale numai prin privirea limpede, iubitoare, fermă şi încurajatoare deopotrivă. Când am întâlnit privirea plină de sens a Bătrânicii, ochii mei au fost instantaneu inundaţi de mesajul binefăcător al acestei femei, care nu părea din lumea noastră. Nu avea nimic spectaculos, era de o naturaleţe sublimă şi se comporta nespus de firesc.

Doamna îşi ştergea lacrimile cristaline, în timp ce Bătrânica s-a retras la locul său, lângă fiul atent şi protector care o aştepta, continuând s-o privească cu subînţeles pe Doamnă. Privirea sa nu avea nimic intruziv sau apăsător. Dimpotrivă, simţeai cum tămăduieşte răni. Când s-a retras, urmând să coboare din vagon, a susţinut-o cu privirea-i blândă pe Doamna, până când scările rulante au întrerupt comunicarea, lăsând loc vindecării.

Bătrânica ne-a lăsat pe amândouă cu ochii în lacrimi. Motivele însă diferă. Intuiţia mea spune că Doamna a fost încurajată să depăşească o suferinţă provocată cu ani în urmă, survenită datorită unei experienţe care avea legătură cu o persoană prezentă în viaţa ei în acea perioadă.

Lacrimile mele comunicau uimirea faţă de întâlnirile spontane, în care îngerii iau chipuri umane pentru a ne semnala problemele. Da, cred că unii oameni sunt îngeri.

Paștele, sărbătoarea bucuriei

by //

Sfintele Paşti reprezintă cea mai importantă sărbătoare din viaţa creştinilor, esenţa ei fiind Invierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi trecerea fiecăruia dintre noi de la moarte (sufletul împovărat de păcate) la viaţă (sufletul eliberat din robia patimilor). Paştele este trăirea harului Mântuitorului în sufletul curăţit.

Săptămâna aceasta s-a numit „Săptămâna Patimilor” sau „Săptămâna Mare” deoarece se pomenesc în cadrul Sfintelor slujbe suferinţele Mântuitorului şi evenimentele premergătoare acestor suferinţe. În săptămâna aceasta suntem îndemnaţi mai mult ca oricând să reflectăm asupra vieţii noastre şi asupra lucrării pe care o are fiecare dintre noi pe acest pământ. Slujbele sunt mai profunde şi determină o angajare suplimentară din partea noastră pentru a ne manifesta recunoştinţa şi iubirea faţă de Mântuitorul nostru Iisus Hristos.

Să ne oprim puţin asupra terminologiei „Paşte”-lui, cuvânt care provine din limba ebraică. Evreii vorbesc despre „Pascha” (pesah) căruia îi acordă sensul de „trecere”. Această semnificaţie provine din Vechiul Testament, din pasajul cu eliberarea evreilor prin trecerea pe Marea Roşie din robia Egiptului (Ieşire XII:27), indicând astfel sărbătoarea anuală a azimelor. Termenul „Paşti” este preluat de creştini, însă pentru ei semnificaţia este trecerea de la moarte la viaţă. În această ultimă trecere se împlineşte scopul creării lumii de către Dumnezeu.

Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că Paştele este trecerea Cuvântului în mintea omenească. Această învăţătură ne fereşte de sărbătorirea Paştelui într-un mod consumerist, formal, ci este dezirabil ca preocuparea noastră în această perioadă să fie curăţirea inimii şi înnoirea minţii pentru a-L putea primi pe Iisus Hristos în sufletul nostru. Curăţirea inimii se referă la despătimire, purificare, iluminare şi desăvârşire prin unirea cu Dumnezeu, iar înnoirea minţii presupune cultivarea gândurilor bune, curate şi rostirea rugăciunilor cât se poate de frecvent.

Învierea Mântuitorului deschide orizontul eternităţii sufletelor noastre, înlătură moartea ca destinaţie finală a sufletului omenesc.

Când sufletul simte învierea lui din moartea cauzată de păcate şi începe să experieze libertatea spirituală, atunci este trăit cu adevărat Paştele, care a fost precedat de fapte bune şi contemplaţie. Acest lucru implică un curaj sufletesc care va creşte nivelul duhovnicesc al omului.

În primele zile ale Săptămânii Sfintelor Pătimiri ale Domnului nostru Iisus este rânduit să se menţioneze în Sfânta Biserică acest text liturgic: „Cămaşa Ta Mântuitorule o văd împodobită şi îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează-mi haina sufletului meu, Dătătorule de lumină, şi mă miluieşte.” Cămaşa Mântuitorului simbolizează lumina virtuţiilor Sale, iar noi nu avem îmbrăcămintea necesară intrării într-un astfel de locaş, adică îmbrăcămintea virtuţiilor. Virtuţile sunt de două tipuri: teologice şi morale. Virtuţile teologice sunt credinţa fermă, nădejdea şi dragostea, iar virtuţile morale sunt înţelepciunea, dreptatea, cumpătarea şi curajul. Ambele tipuri de virtuţi culminează cu săvârşirea faptelor bune. „Dătătorule de lumină” se referă la dăruirea vieţii („Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”, spune Iisus în Evanghelia după Ioan 14:6), iar „a milui” implică cererea iertării păcatelor şi solicitarea ajutorului de la Domnul. A cere de la Dumnezeu „miluire”, adică milă (mântuire), înseamnă a cere Împărăţia Lui. Iar dacă sufletul imploră pentru Împărăţia cerurilor, toate celelalte i se vor adăuga lui, cum ne-a făgăduit Mântuitorul.

În Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului fiecare zi este investită cu una sau mai multe învăţături profunde, revelate în timpul slujbelor.

Luni s-a menţionat istoria Patriarhului Iosif, care îl preînchipuie pe Hristos. Iosif implinea poruncile, era curat sufleteşte şi făcea Voia Domnului. El s-a comportat cu bunătate şi înţelepciune inclusiv cu fraţii săi care l-au vândut determinaţi fiind de invidie. În această zi s-a rostit şi pilda smochinului neroditor. Mântuitorul a blestemat smochinul care era plin de frunze, deci părea că va avea roade, însă fructe nu deţinea. L-a blestemat spunându-i: ”De acum înainte, rod din tine nimeni în veac să nu mănânce” şi acesta s-a uscat.

Din această pildă deducem că Dumnezeu vrea ca fiecare dintre noi să rodească, să oferim virtuţile noastre pentru El sau pentru ceilalţi semeni ai noştri. Dacă rodim cu adevărat pentru cineva, acel rod va fi şi pentru Iisus. Această pildă ne atrage atenţia şi asupra iertării, care nu este infinită, pentru că ar încuraja păcatul. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi nu presupune o iertare perpetuă a păcatelor repetitive. Iisus vorbeşte despre importanţa iertării în pilda mercantililor din tempul rugăciunii, care presupune înlăturarea răului. Ar fi stupid să credem că în ortodoxie Dumnezeu ne iartă la infinit păcatele, fără să ne îndreptăm.

Marţi s-a amintit pilda celor zece fecioare. Cinci fecioare erau înţelepte, cinci nu aveau minte.  Fecioarele înţelepte au luat untdelemn pentru candele în vase, iar celelalte aveau doar untdelemnul din candele, care s-a terminat. În aşteptarea Mirelui Hristos, fecioarele au adormit, iar la miezul nopţii s-a strigat: “Iată, mirele vine! Ieșiți în întâmpinarea lui!” Fecioarele s-au deşteptat şi şi-au pregătit candelele. Cele cinci fecioare cărora li se stingeau candelele, le-au cerut celorlalte untdelemn, însă fecioarele înţelepte le-au răspuns: ”Nu, ca nu cumva să nu ne mai ajungă nici nouă și nici vouă. Mai bine mergeți la cei ce vând și cumpărați pentru voi”. În timp ce fecioarele mergeau să cumpere untdelemn, mirele a venit, “cele prezente au intrat şi uşa s-a închis”. Când s-au reîntors, fecioarele neînţelepte au spus: “”Doamne, Doamne, deschide-ne şi nouă”, însă El a spus: ”Nu vă cunosc pe voi”.

Această parabolă este despre răbdare, însă nu despre răbdarea pasivă, ci de cea acompaniată de credinţă şi fapte roditoare. Andrei Pleşu menţionează chintesenţa acestei pilde: ”Cel aşteptat vine pe neaşteptate”, deci să priveghem, cum ne înseamnă şi Evanghelistul Matei: ”De aceea, privegheați că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.”

Sfântul Ioan Gură de Aur pune întrebarea decisivă: cât mai valorează virtutea virginității, pentru fecioarele care nu au putut fi prezente când a venit mirele din pricina lipsei untdelemnului? A fi la locul Întâlnirii, la timpul Întâlnirii, pregătiţi cu fapte bune pentru întâmpinarea Mirelui ceresc, să ne îndeplinim datoriile noastre şi să aşteptăm cu inima iubitoare, iată ceea ce este important.

Miercuri s-au citit pilda femeii păcătoase care l-a uns cu mir pe Hristos şi episodul vinderii pentru 30 de arginţi a Mântuitorului de către Iuda fariseilor.

Mântuitorul a acceptat să fie uns cu mir de o femeie păcătoasă care a adus mirul cel mai de preţ pe care îl avea. Acesta valora preţul a 300 de zile de lucru. Denia de astăzi pune accentul pe iertarea semenului nostru şi pe nejudecarea lui “Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura” (Matei 7, 1-2).

Joia Mare ne prezintă 4 evenimente esenţiale pentru creştinism: sfânta spălare a picioarelor Apostolilor de către Mântuitorul, Cina cea de Taină prin care Hristos a prefigurat jertfa sa prin frângerea pâinii şi oferirea vinului (Sfânta Euharistie), rugăciunea din Grădina Ghetsimani şi prinderea Domnului de către soldaţi. În această zi se citeşte Denia celor 12 Evanghelii în care sunt menţionate Patimile lui Hristos.

Referitor la spălarea picioarelor Apostolilor, Iisus spune: “”Voi mă numiţi pe mine Învăţătorul şi Domnul şi bine ziceţi căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul v-am spălat vouă picioarele voastre, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora, pildă v-am dat vouă ca şi voi să faceţi la fel” (In. 13, 14) Prin aceasta, Domnul ne îndeamnă la jertă, smerenie şi iubire a aproapelui.

Cina cea de taina este ultima cină pe care a avut-o Domnul Hristos împreună cu ucenicii săi înainte de Sfintele Sale Patimiri, când a rânduit ca cele ce le-a facut El atunci, acolo, să se facă în continuare spre pomenirea Lui, căci luând pâine în mâinile sale a sfinţit, a binecuvântat, a frânt şi le-a dat ucenicilor săi, zicând: “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Asemenea şi paharul dupa cină zicând: Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu al legii celei noi care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26, 26-27). Mântuitorul le mai spune Apostolilor: ”Nu vă voi lăsa orfani”( Ioan 14:18). Deci, Raiul nu este atât de departe precum credem, el este înăuntrul nostru.

În Grădina Ghetsimani Domnul Hristos L-a rugat pe Tatăl ceresc să treacă paharul suferinţelor de la El dacă este cu putinţă şi a precizat că vrea să împlinească voia Părintelui ceresc, pentru că a spus: “Nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească” (Mt. 26, 39). Este rugăciunea de care pomenesc Sfinţii Evanghelişti şi pe care o pomenim şi noi în Joia cea Mare, şi la care e bine sa ne gândim şi noi.

Mai pomenim şi prinderea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, arestarea lui în grădina Ghetsimani, când Iuda l-a sărutat şi i-a zis” “Bucură-te, Învăţătorule” (Matei 26:49), şi când cei care au venit împreuna cu el l-au prins pe Domnul Hristos, l-au dus la judecata lor şi l-au dus să-l chinuiască. În faţa Sfântului Potir cu dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile şi de viaţă făcătoarele Taine ale lui Hristos, noi spunem Mântuitorului: “Nu-ţi voi da sărutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrăjmaşilor Tăi; ci, ca talharul mărturisindu-mă, strig Tie: Pomeneşte-mă, Doamne, întru Împărăţia Ta“.

Vineri  Iisus a fost biciuit, batjocorit de soldaţii romani şi hulit de oameni, fiind obligat să-şi poarte crucea pe drumul spre Golgota. Este ziua în care a fost răstignit pe cruce, între doi tâlhari şi a murit. În Vinerea Mare se slujeşte doar Prohodul, nu se mai slujeşte Sfânta Liturghie. La sfârşitul acestei slujbe biserica se înconjoară cu Sfântul Aer, pe sub care trec apoi toţi credincioşii. Numit şi Epitaf, Sfântul Aer este o pânză de in sau de mătase pe care se află imprimată icoana înmormântării Domnului. Epitaful simbolizează trupul mort a lui Hristos.

Ultimele cuvinte ale lui Iisus au fost:

”Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.” (Luca, 23:34), de aici învăţăm să-i iertăm pe vrăjmaşii nostrii,

”Adevărat grăiesc ție, astăzi vei fi cu Mine în rai.” (Luca, 23:43). Învăţăm de la Domnul nostru Iisus despre măreţia pocăinţei,

”Femeie, iată fiul tău!” și ”Iată mama ta!”(Ioan, 19:26-27). În acest moment, Iisus ne-a făcut pe toţi fraţi ai aceleiaşi mame,

”Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?” (Marcu, 15:34),

”Mi-e sete!” (Ioan, 19:28). Aceste cuvinte reflectă nevoile fiziologice ale omului din Iisus,

”Săvîrșitu-s-a.” (Ioan, 19:30). De aici învăţăm să împlinim toate lucrurile până la deplinatatea lor, şi

”Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu.” (Luca, 23:46). Invăţăm de la Domnul Hristos să ne încredinţăm în mâinile lui Dumnezeu. Repet ce am precizat într-un articol anterior, acest lucru nu înseamnă ca noi să nu acţionăm, ci să avem credinţă puternică în Domnul.

Remarcăm deci că aceste cuvinte nu reflectă nicidecum un sfârşit, ci dimpotrivă, un început. După ce Hristos şi-a dat duhul pe cruce, totul a renăscut. Părintele Dumitru Stăniloae a menţionat faptul că Iisus a ales să învingă moartea trecând prin ea, nu evitând-o.

Sâmbăta prăznuim îngroparea Mântuitorului şi pogorârea la iad prin care omenirea a fost chemată spre viaţa veşnică. La miezul nopţii începe slujba Învierii Domnului.

Sfântul Ioan Gruă de Aur ne îndeamnă ca în noaptea de Paşti: “Nimeni să nu plângă pentru sărăcie, că s-a arătat Împărăţia pentru toţi. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că iertare din mormânt a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a eliberat pe noi moartea Mântuitorului.”

Săptămâna Mare este precum o scară cu şase trepte, pe care urcăm spre Înviere. Să facem cât mai multe fapte plăcute Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să-i dăruim acte jertfelnice cu bucurie în perioada aceasta. Să renunţăm la anumite lucruri pentru El. De exemplu, putem înăspri postul, putem să reducem sau să eliminăm (depinde de voinţa fiecăruia) ţigările, cafeaua, dulciurile (chiar dacă sunt de post), internetul, femeile pot renunţa la farduri, bijuterii, haine provocatoare. Să citim lecturi creştine, să ne rugăm mai des şi mai profund, să mergem la Sfintele Slujbe renuntând la alte activităţi plăcute şi să iubim mai mult!

Să ne bucurăm împreună în Domnul!

Alegerea – libertatea supremă

by //

Ani întregi ne petrecem viaţa vrând să-i mulţumim pe ceilalţi, fie ei părinţi, şefi, parteneri de viaţă, prieteni şi, într-o clipă, ne dăm seama că totul a fost în zadar. Că presiunea pe care ei au pus-o pe umerii noştri nu era atât de importantă nici măcar pentru ei şi totul s-a anulat în urma verdictului nostru implacabil de a nu ne mai supune expectanţelor din afara noastră şi de a trăi cum ne dorim noi. Din nefericire, unele persoane aleg să trăiască aşa cum îşi doresc când aproape este prea târziu.

Am câştiga mai mult dacă ne-am lăsa văzuţi aşa cum suntem, decât să părem ceea ce nu suntem.

Când încetezi să te mai laşi definit de ceilalţi, cu aşteptările lor cu tot, descoperi că viaţa are o mulţime de posibilităţi şi că lucrurile vor să fie aranjate şi ordonate pentru a deveni creaţii.  Pentru a putea fi capabil să creezi, e nevoie să laşi în urmă rănile tale şi să începi să trăieşti. Ai fost atâţia ani spectator al vieţii tale, e momentul să devii şi creatorul ei. Nu eşti responsabil pentru felul în care te percep ceilalţi.

N-are rost să te consideri mai mult decât eşti, însă nici mai puţin, bagatelizându-ţi abilităţile şi competenţele. Încetează să te mai compari cu ceilalţi! Ceea ce vezi în ceilalţi de multe ori este doar o aparenţă bine camuflată. Dacă i-ai cunoaşte mai bine, ai descoperi că nu sunt atât de competenţi şi nici perfecţi, precum par. Există oameni care au stime de sine înalte şi par în societate foarte bine pregătiţi datorită încrederii pe care o au în ei şi există persoane care par propriile lor sclave din cauza încrederii foarte scăzute în forţele proprii. Alimentează-ţi stima de sine concentrându-te pe resursele tale interioare şi focalizează-te asupra experienţelor pozitive din trecutul tău.

Investeşte în dezvoltarea abilităţilor tale, nu-ţi consuma energia admirând pe altcineva! Ai răbdare cu tine şi progresează câte puţin în fiecare zi. Construieşte-ţi un viitor mai luminos astăzi, nu mâine, nu ieri!

Când ai nevoie de sprijin, nu ezita să-l ceri. Tăcerea nu este întotdeauna de aur. Alege o persoană din anturajul tău în care ai încredere şi comunică-i experienţa ta actuală. Astfel, vei ajunge să te înţelegi mai bine şi să te iubeşti. Lipsa iubirii şi a respectului de sine duce la întreţinerea multor autoacuzaţii.

În ziua în care vei decide să înveţi să te iubeşti vei observa că persoanele din jurul tău te vor trata cu mai multă consideraţie şi nu vei mai avea nevoie de confirmările lor. Vei începe să dăruieşti înainte de a cere.

Când te vei respecta, vei acţiona pentru progresul tău pentru că eşti preocupat de evoluţia ta, nu vei mai amâna la nesfârşit proiectele pe care le ai de mult timp în minte. Renunţă să te tot critici, lamentezi şi disculpi, şi începe să actionezi lăsând deoparte regretele trecutului şi himerele viitorului! Ai un plan, urmăreşte-l pas cu pas şi bucură-te de prezentul tău. Pentru ca fericirea ta să fie veritabilă, leag-o de un scop anume, nu de o persoană sau de un lucru.

Fiecare alegere pe care o faci îţi creionează viaţa. Tu eşti responsabil de (ne)fericirea ta!

Înțelege-ți corpul pentru a-l însănătoși

by //

Trăim într-un timp în care medicina modernă se dezvoltă tot mai mult, ajungând până la limita miracolelor. Tot mai mare devine numărul acelora care acordă mai multă încredere metodelor parţial foarte vechi, parţial moderne ale terapiei naturiste, sau ale medicinii homeopate, decât metodelor medicinii universitare.

Dacă se reunesc toate strădaniile şi metodele extrauniversitare, se ajunge să se vorbească cu drag despre o medicină holistică, articulând în felul acesta strădania ca pe lângă deschiderea faţă de multiplicitatea metodelor să nu se pierdă în primul rând din vedere omul întreg, ca unitate corp-minte.

Boala este o stare a omului care indică faptul că omul nu mai este în ordine, respectiv în armonie în conştienţa sa. Această pierdere a echilibrului interior se manifestă în corp ca simptom. Deci, simptomul este semnal şi purtător de informaţie, căci el întrerupe prin apariţia sa decurgerea de până acum a vieţii noastre, obligându-ne să-i dăm atenţie. Simptomul ne informează despre faptul că ceva ne lipseşte. Simptomele au multe lucruri importante să ne comunice pentru că ele ne cunosc cu adevărat.

Boala are un singur ţel: acela de a ne face sănătoşi

Boala nu este o dereglare ignorabilă şi neîndrăgită, ci boala însăşi este calea pe care omul se îndreaptă spre sănătate. Scopul nu ar trebui să se îndrepte către combaterea bolii, ci către acela de a o folosi cu înţelepciune, de a-i descifra mesajul pentru a se putea vindeca atât trupul, cât şi sufletul.

Uneori este dificil să înţelegem relaţia dintre corp şi suflet, iar semnificaţia durerilor corpului e necesară prin referirea la rănile sufletului.

Te-ai fi gândit vreodată că hipotensiunea ta arterială îţi transmite că ai nevoie să accepţi şi integrezi în viaţa ta slăbiciunea, să dăruieşti mai mult fără să aştepţi ceva în schimb, să exersezi mai mult modestia, smerenia şi să renunţi să îi controlezi pe ceilalţi (partener, copii, subalterni, prieteni, colegi)? Prin dăruire şi atitudinea modestă, amabilă, creşte cu timpul puterea, pe care o vei manifesta într-un mod sănătos, crescându-ţi ulterior şi tensiunea, până la limita normală.

Te dor din ce în ce mai des genunchii? Acest disconfort îţi transmite că relaţia ta cu lumea nu a fost acceptată, a fost refuzată datorită unei emoţii, unui sentiment sau a unei idei. Întâmpini dificultăţi în a te adapta şi accepta o experienţă, poate, dureroasă.

Căderea firelor de păr (în urma unei boli sau al unui şoc) indică sentimentul de singurătate şi de neputinţă. Energia vitală îşi pierde puterea. Oare ce ai impresia că vei pierde din viaţa ta? Calviţia este asociată şi persoanelor care îşi folosesc mai mult facultăţile intelectuale decât pe cele emoţionale.

Căderea genelor are legătură cu ochii şi cu privirea. În acest caz, îţi este frică să priveşti ceea ce ţi se întâmplă, să faci faţă situaţiei prezente din viaţa ta. Sau te simţi incompatibil cu o situaţie sau cu o persoană semnificativă pentru tine.

Eşti nevoit/ă să faci faţă tot mai frecvent migrenelor? Ele îţi comunică despre rezistenţa ta în faţa sarcinilor care ţi s-au cerut. Vrei să te opui, însă nu te-ar avantaja o asemenea situaţie. Presiunea poate proveni şi din dorinţa ta de a fi hiper-responsabil şi/sau performant, mai ales în muncă. Când migrena este localizată la nivelul frunţii, ea îţi semnalează faptul că te simţi neputincios, diminuat.  Trebuie să înţelegi că atunci când ai o migrenă, ai o conştientizare de făcut, e nevoie să schimbi anumite lucruri şi să acţionezi conform deciziilor luate.

Balonarea devine tot mai supărătoare? Ea are legătură cu o frustrare afectivă, cu sentimentul de insatisfacţie, pe plan afectiv.

Problemele de circulaţie ale sângelui îţi creează un disconfort la temperaturi puţin mai scăzute decât normale? Toţi din jurul tău se simt bine, numai ţie îţi este frig? Acest lucru indică lipsa sau insuficienta bucurie de a trăi. Te simţi amorţit/ă, iar ideile tale sunt încâlcite, nu ştii ce decizii să iei. Ai impresia că trebuie să te lupţi pentru viaţa ta. Sângele tău este afectat atunci când trăieşti mai mult la nivelul gândurilor decât al sentimentelor.

Anemia are legătură cu lipsa de bucurie, de forţă şi de profunzime a iubirii pe care le simţi pentru tine şi pentru ceilalţi sau cu neîncrederea în capacitatea ta de a iubi cu adevărat, cu o descurajare şi un refuz al vieţii sau cu impresia de a fi lipsit de valoare.

Răul de autoturism se referă adesea la sentimentul de a te simţi prins, sufocat, încolţit. Dacă ai dificultatea de a conduce, întreabă-te în ce manieră îţi conduci propria viaţă – eşti tu cel care o conduce sau te laşi condus de alţii întrucât îţi este teamă de autoritate şi de responsabilitate? Dacă nu îţi place să conducă altcineva, poate că nu ai încredere în persoana respectivă şi ai tendinţa să controlezi prea mult situaţiile din viaţa ta, astfel menţinând un sentiment de siguranţă.

Durere menstruală, poate fi legată de faptul că îţi refuzi condiţia de femeie. Eşti perfecţionistă şi te aştepţi ca ceilalţi să fie la fel. Viaţa ta afectivă este instabilă şi îţi este teamă pentru viitor tău. Dacă eşti o persoană care îşi doreşte un copil, durerea apare în urma unei dezamăgiri că nu ai rămas însărcinată. Dificultăţile tale legate de mentruaţie îşi găsesc originea în rezistenţa pe care o ai în faţa puterii tale sexuale, în faţa potenţialului matern sau al creativităţii tale. Cu cât eşti mai tristă, cu atât mentruaţia ta va fi mai abundentă.

Constipaţia îţi semnalează nevoia ta de a controla situaţiile din viaţa ta pentru că te simţi nesigură şi ai nevoie de aprobarea celorlalţi. Îţi este teamă de necunoscut. Controlezi de multe ori dacă „totul este sub control”. Te agăţi de vechile tale idei şi de bunurile tale. Sau poate vrei să reţii pe cineva sau ceva în viaţa ta. Ceea ce ştii deja îţi permite să deţii un anumit control şi îţi conferă iluzia siguranţei. Nu te simţi pregătit suficient, te simţi neputincios să schimbi anumite situaţii din viaţa ta şi acest lucru te determină să fii constipat.

Învaţă să ai mai multă grijă de nevoile tale afective, iar simptomele vor întârzia să apară.

Fiarele sălbatice ale patimilor

by //

Sfântul Ioan Gură de Aur  a surprins şi precizat într-una dintre predicile sale, ce aveau loc în jurul anului 400 d.Hr., tendinţa oamenilor de a ascunde murdăria din sufletele lor şi de a se îngriji de buna aparenţă a trupurilor. Prin preţioasa învăţătură pe care ne-a lăsat-o ca moştenire, Sfântul Ioan pare contemporan cu noi. În continuare veţi lectura un fragment din predica “Fiarele sălbatice ale patimilor”.

Cât de îngust la minte este omul acela care, văzând cum casa lui stă gata să se prăbuşească, în loc s-o repare şi să-i pună proptele, face curăţenie prin curte! Cât de nechibzuit este acela care are trupul bolnav şi, în loc să se îngrijească de vindecarea lui, stă şi ţese veşminte scumpe ca să-l împodobească!

În chip asemănător facem şi noi cu sufletul nostru. În vreme ce a fost cuprins de patimi, în vreme ce este chinuit de mânie, slavă deşartă, dorinţe ruşinoase şi atâtea alte răutăţi, nu ne îngrijim de tămăduirea lui. Dar pentru ce ne îngrijim? Pentru traiul bun şi pentru împodobirea trupului.

ispitirea

Dacă un urs scapă de la grădina zoologică şi umblă liber prin oraş, ne vom închide în casele noastre , ca să nu ne întâlnim cu această fiară, care ne va sfâşia cu ghearele ei. Iar acum, când sufletul nostru este sfâşiat nu doar de o fiară, ci de multe, nici nu ne interesează.

Fiarele, pentru siguranţa cetăţenilor, le închidem în cuşti de fier şi le păzim în locuri mărginaşe, departe de Senat, Tribunal sau de Palat. În sufletul nostru, unde există un alt senat, un alt tribunal şi un alt palat, lăsăm fiarele închipuite ale patimilor noastre să urce până la tronul împărătesc, adică mintea, şi s-o tulbure cu urletele lor.

Patimile sunt cauzele tulburării lumii noastre lăuntrice. Patimile fac ca sufletele noastre să semene cu nişte cetăţi care înfruntă asediile barbarilor. Patimile aduc în mintea şi în cugetele noastre tulburare, cum se întâmplă atunci când un şarpe intră într-un cuib plin cu puişori şi aceştia ţopăie dintr-un colţ în altul ciripind cu groază.

De aceea, rogu-vă, să legăm fiarele, sau să le înăbuşim, să le înjughiem, să le omorâm. Să nimicim orice patimă care se află înlăuntrul nostru cu sabia Duhului.

Fiarele, când sunt bine hrănite şi puternice, nu pot fi învinse. Însă când sunt înfometate şi slăbite, sălbăticia lor se micşorează şi puterea lor scade. Atunci se poate cineva lupta cu ele şi le poate nimici lesne. La fel se întâmplă şi cu patimile. Cel care le slăbeşte, le spune cugetului. Şi dimpotrivă, cel care le hrăneşte bine, greu se poate lupta cu ele. În felul acesta ajunge să fie biruit de ele şi să devină rob al lor.

Din robia patimilor, omul se eliberează prin voia şi nevoinţa sa, şi apoi cu ajutorul lui Dumnezeu. 

Căsătoria: curaj, inconștiență sau iubire imensă

by //

În avalanşa relaţiilor diversificate şi fragile, oficializarea unei relaţii pare sinonimă cu inconştienţa  sau devine un ritual bagatelizat. Totuşi, există şi persoane care aleg să se căsătorească, motivate fiind de valorile moral-creştine, încredere, iubire şi responsabilitate.

Alegerea partenerului pentru căsătorie este un moment cu implicaţii deosebite pentru evoluţia ulterioară a cuplului. E indicat să se cunoască faptul că odată devenită legitimă, relaţia presupune un angajament stabil  luat de către cei doi parteneri, dincolo de legile nescrise ale relaţiei intime, de valori, mentalităţi şi etica iubirii.

Căsătoriile sunt rânduite de la începutul omului pe pământ de Dumnezeu.  “De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup”. (Facerea 2,24.) Cu alte cuvinte, omul lărgeste punctul său de vedere asupra vieţii şi priveşte lumea şi cu ochii soţiei. Intereselor sale se adaugă şi cele ale soţiei. La fel, bucuriilor şi tristeţilor sale se adaugă şi cele ale persoanei iubite. În vechime se spunea că o bucurie împărtăşită este o bucurie dublă, iar necazul împărtăşit este o jumătate de necaz. Căsătoria cuprinde un cod al drepturilor şi îndatoririlor. Că femeile şi-au însuşit mai degrabă îndatoririle, iar bărbaţii, mai mult drepturile, aceasta reprezenta o problemă în trecut, însă acum lucrurile s-au schimbat.

Aşteptările de la căsătorie în trecut erau: stabilitate relaţională şi materială, aşezare,, rutină, naşterea copiilor şi conformismul social, astăzi căsătoria este consecinţa iubirii, a noilor valori ale individualismului familial sau are scopul atingerii anumitor poziţii sociale sau financiare.

Societatea contemporană a înlocuit siguranţa şi stabilitatea familiei tradiţionale cu pasiunea şi iubirea din familia modernă.

wedding-ideas-on-a-budget

“Cunoasterea este antidotul temerii”, spunea Emerson. Înainte să vă căsătoriţi acordaţi-vă posibilitatea să vă cunoaşteţi bine, să vorbiţi despre valorile după care vă ghidaţi viaţa, despre aşteptările pe care le aveţi de la relaţia de cuplu şi despre stilul de viaţă pe care vi-l doriţi. Numai o bună cunoaştere reciprocă, poate curma îndoielile şi temerile pe care le aveţi.

Construirea unei căsătorii fericite

Înainte să fie un mariaj fericit e nevoie să fie o relaţie conjugală reuşită. Condiţia constă ca fundamentul relaţiei să fie bazat pe încredere, respect, iubire, angajament, responsabilitate, fidelitate, comunicare, acceptare reciprocă, libertate, intimitate şi dorinţa de a evolua împreună.

Încrederea apare în urmatoarele sectoare ale vieţii în doi: administrarea bugetului comun, petrecerea timpului liber departe de partener, posibilitatea ascensiunii profesionale şi dezvăluirii personale.

Respectul şi aprecierea reciproce sunt elementele vitale ale unei relaţii. Respectul faţă de persoana iubită înseamnă să o tratezi astfel încât să se simtă cel puţin la fel de egală cu tine.

Iubirea în cadrul cuplului este dată de nivelul de intimitate, pasiune şi angajament.

Angajamentul se referă la implicarea activă a partenerilor în bunul mers al relaţiei.

Responsabilitatea se referă la asumarea angajamentelor în activităţi, în comunicare şi faţă de evoluţia cuplului.

Fidelitatea.  Fiziologic vorbind, omul nu are tendinţa spre monogamie. Fidelitatea sexuală nu are un caracter ereditar, se dobândeşte prin educatie, poate fi impusă de coduri morale şi religioase. În spatele fidelităţii stau respectul faţă de partener, teama de a răni partenerul, teama de a fi prins, teama de respingere sau abandon, iubirea faţă de partener, frica de boli venerice, principii religioase şi sistemul personal de valori.

Comunicarea presupune dezvoltarea unor metode şi abilităti de transmitere eficientă a mesajelor şi învăţarea ascultării active a partenerului.

Acceptare reciprocă. Partenerii să îşi cunoască reciproc atât calităţile, cât şi defectele şi să aleagă să se accepte şi respecte, în pofida punctelor slabe.

Libertate este un drept indispensabil într-un cuplu matur şi solid care se respectă. Respectarea spaţiului interior şi exterior, libertate în exprimare şi în alegeri. Libertatea nu poate exista fără încredere şi fără compromis. Pentru cei care se tem că-si vor pierde libertatea într-o relaţie, cel mai bun exercitiu este vizualizarea limitelor libertăţii partenerului. Dacă îi acorzi aceleaşi drepturi pe care le ceri şi tu, aveţi o relaţie perfectă! Pentru a putea acorda cu adevarat libertate partenerului, trebuie cultivată încrederea. Abia după o fundaţie de respect reciproc şi încredere, libertatea poate exista în cuplu fără să pună în pericol relaţia.

Intimitatea este sustinută de sentimente de apropiere, conexiune şi legatură emoţională puternică. Senzaţia de a împărtăşi bune şi rele, a avea ţeluri comune şi dorinţa de a petrece timpul împreună chiar şi tăcând, sunt moduri de a construi legături emoţionale puternice.

Stedhal afirmă în cartea sa “Despre iubire” : “Cu cât un caracter e mai puternic, cu atât e mai puţin supus nestatorniciei”.

Să fiţi deci focalizaţi pe dobândirea unui echilibru interior, a unei stabilităţi şi maturităţi emoţionale, trăsături pe care să le urmăriţi şi stimulaţi la partenerul alături de care aţi decis că vă veţi petrece viaţa.

poză căsătorie

Cu cat atasamentul se manifestă mai amplu într-o legătură, cu atât el se consolidează mai mult. Ca relaţia să rămână vie termen îndelungat e bine să nu uitaţi micile gesturi pe care le făceaţi în perioada de îndrăgostire şi să le practicaţi, diversificându-le. De asemenea, relaţia de cuplu se construieste în timp, este o sarcina pentru doi. Femeia trebuie curtată, susţinută şi complimentată periodic pentru a se simţi apreciată şi iubită de către soţul ei, iar bărbatul are nevoie de încrederea, încurajarea şi disponibilitatea  emoţională şi sexuală a soţiei iubite.

Partenerii căsătoriei să ştie că deţin reciproc un loc în inima celuilalt, unde nimeni altcineva nu are acces. Să fiţi iubiţi, prieteni şi soţi. Să crească gradul de intimitate în cadrul relaţiei prin comunicare şi ascultare reciprocă şi să nu se permită ca o relaţie exterioară cuplului să aibă o intimitate egală sau mai mare ca a acestuia.

Odată cu trecerea timpului petrecut împreună e posibil să vă obişnuiţi unul cu celalalt şi să apară rutina. Nu uitaţi să aveţi grijă de dezvoltarea voastră personală, spirituală, socială, profesională şi să vă surprindeţi reciproc. Oricum, schimbarea este inerenta pentru fiecare dintre voi, manifestati-vă interesul devenind curioşi să-l redescoperiţi iar şi iar pe cel cu care v-aţi căsătorit. Reîndrăgostiţi-vă periodic acceptând noul şi varietatea în viaţa voastră! Folosiţi rutina într-un mod constructiv pentru relaţie, creându-vă propriile voastre obiceiuri care vă fac plăcere.

Concentraţi-vă asupra trăsăturilor pe care le iubiţi la soţul/soţia dumneavoastră, având o viziune întreagă asupra partenerului, fără să încercaţi să vă schimbaţi reciproc, ci doar să vă stimulaţi creşterea şi dezvoltarea personală şi conjugală.

Surprindeţi-vă reciproc făcându-vă surprize şi provocaţi-vă! Organizaţi excursii şi vacante împreună. Unele destinaţii să fie pentru a petrece timpul în doi, iar altele însoţiti de grupul de prieteni.

Acceptaţi-vă reciproc  şi să nu confundaţi siguranţa relaţiei cu fericirea voastră! Iubirea este întreţinută de ceea ce i-a dat naştere. G. Ibraileanu  afirmă: “Dragostea e temelia neclintită pe care se poate clădi o căsnicie morală fericită.” Iubirea se estompează până dispare dacă nu e întreţinută.

Apreciez persoanele care aleg în mod conştient şi responsabil să oficializeze relaţia lor de iubire, în zilele noastre, când căsătoria pare demodată şi adresată persoanelor conformiste sau când ascunde interese mercantile.

Alege să iubeşti, nu să ai dreptate! Dăruieşte şi vei primi! Iartă şi fii fericit/ă!

« Older posts
Newer posts »