Adolescența, o vârstă eternă?

“Omul nu este nimic altceva decât propriul său proiect şi el nu există decât în măsura în care se realizează.” ~ Jean Paul Sartre

Adolescenţa este o perioadă dificilă pentru fiecare dintre noi pentru că apar nevoi si dorinţe inedite.

Energia eliberată de pubertate îşi caută o direcţie. Nevoia psihologică de a deveni independent şi de a se defini pe sine este tot mai mare generând conflicte cu părinţii, dorinţa de a fi acceptat şi stimat de grupul social este presantă, aşteptările sociale de a performa nu sunt nici ele de neglijat, iar nevoia de a avea o relaţie de cuplu este şi ea printre cele care primează. Am putea spune că adolescentul trăieşte într-o presiune imensă în timp ce încearcă să-şi găsească propriul drum într-o lume plină de tentaţii şi pretenţii.

Descoperind frământările adolescentului am constatat că sprijinul, afecţiunea necondiţionată şi fermitatea părinţilor sunt esenţiale în această etapă de dezvoltare a viitorilor adulţi.

Adolescenţii au toane, sunt recalcitranţi, rebeli, agresivi, critici, aroganţi, energici, nemulţumiţi, alteori obedienţi şi submisivi. Au momente când nu ştiu ce li se întâmplă, simţindu-se neînţeleşi şi neacceptaţi. Ei caută să se definească în opoziţie cu părintele. Puţini adolescenţi spun că vor să fie precum părinţii lor.

Adolescenţa este perioada când aspectul fizic reprezintă principala preocupare, dacă nu cumva se refugiază în lectură. Îşi vopsesc părul în culori frapante, îşi pun cercei în diverse zone ale corpului, se tatuează, se îmbracă după standardele impuse de modă sau adoptă un stil extravagant. Ei vorbesc de fapt despre îndepărtare, despre nevoia de diferenţiere de nucleul familial. Sunt şi adolescenţi care se rad în cap sau îşi fac semne pe corp, transmiţând, atunci când nu este vorba despre un trend actual, că există o suferinţă pe care încearcă să o stăpânească, că a avut loc o ruptură în sufletul lui. Alţii se ascund în spatele glugii, al părului şi al hainelor largi. Ei nu vor să fie observaţi.

Frecvent, adolescenţii caută adrenalina, se pun în pericol pentru a simţi că există. Sportul, activitatea mentală şi fizică stimulatoare sunt moduri eficiente şi hrănitoare de a satisface această nevoie de necunoscut, de aventură, de testare şi depăşire a limitelor personale.

Adolescentul îşi caută propriile limite şi le încearcă pe cele ale părinţilor. Are nevoie să îi fie respectată demnitatea, din care ulterior se dezvoltă stima de sine. Nu e simplu să-l ajuţi pe adolescent să înţeleagă faptul că uneori lumea este dură şi nemiloasă, iar de multe ori va fi nevoie să lupte pentru a putea fi el însuşi. Să nu adopte valorile şi preocupările mediatizate ale lumii contemporane se transformă într-o preocupare zilnică a părintelui, uneori depăşit de situaţie şi de responsabilităţi.

Sugestii pentru părinţi:

    • Câştigaţi încrederea adolescenţilor dacă recunoaşteţi că nu deţineţi răspunsurile la toate întrebările şi dilemele lor, că aveţi şi voi frici. Vă încurajez să vă recunoaşteţi limitele şi să vă asumaţi inadecvările, transformând această recunoaştere într-o dovadă de onestitate.
    • Încurajaţi-l pe adolescent să vă împărtăşească temerile sale şi asiguraţi-vă că nu se va simţi criticat, neînţeles sau ridiculizat.
    • Arătaţi-i că-l înţelegeţi şi că-l ascultaţi atent, negăsindu-i scuze şi nici acceptând tot ce intenţionează să facă.
    • Aşteptaţi ca adolescentul să vă ceară sfaturi, nu-i spuneţi imediat soluţiile la problemele cu care se confruntă. Uneori el are nevoie doar să fie ascultat şi înţeles.
    • Aşteptaţi-vă ca adolescentul vostru să nu respecte sfatul pe care i l-aţi dat. Are nevoie să experimenteze şi să treacă prin anumite lecţii de viaţă pentru a se maturiza şi a-şi forma şi dezvolta discernământul.
    • Respectaţi înţelegerile făcute, adolescenţii au nevoie de relaţii sensibile şi flexibile cu adulţii din jurul lor. Nu vor să le fie impuse activităţi sau atitudini, ci vor să li se explice raţionamentele.
    • Adolescenţii voştri nu sunt doar produsul educaţiei primite, ci sunt persoane cu personalitate proprie al căror destin este să se diferenţieze şi să părăsească, la momentul oportun, căminul familial. Ştiu că vă este greu să acceptaţi, însă nu le îngreunaţi şi mai mult această sarcină prin presiuni, şantaje emoţionale sau manipulări.

Există persoane adulte care nu au depăşit stadiul adolescenţei, de aceea amintesc că rolul esenţial al părinţilor în această perioadă a copilului lor este să-l încurajeze să se definească, să se diferenţieze şi să devină autonom, pregătindu-se, treptat şi natural, să plece de acasă. Dobândind aceasta pregătire interioară, dragi părinţi, nu înseamnă că vă resping sau că vă iubesc mai puţin, ci doar că au înţeles ce le solicită viaţa. Nu faceţi din relaţia cu adolescentul vostru, principala sursă de afecţiune, apreciere sau sens în viaţă. Fiţi întotdeauna prezenţi şi disponibili când are nevoie de voi, însă nu-l acaparaţi cerându-i să amâne cât mai mult posibil dezlipirea de “cuib”.

O altă sarcină sensibilă a părinţilor este să le transmită adolescenţilor ceea ce Sfântul Apostol Pavel spune în Epistola întâi către Corinteni, cap 6, versetul 12: „Toate îmi sunt permise, dar nu toate îmi sunt de folos.” „Permise” având în acest context sensul de „la îndemână”.

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.