Între vocea societății care îndeamnă la „trăiește-ți viața” într-un mod concupiscent și vocea credinței care încurajează o atitudine stoică în fața problemelor conjugale, reconcilierea nu se bucură de prea mare popularitate, mai ales în cazul persoanelor până-n 35 de ani.
Constatările de tipul: „Nu mai simt că-l iubesc, mă scoate din sărite, se joacă prea des pe calculator, nu mă ajută la treburile casei, nu se zbate să cîștige mai mulți bani, țipă la copii, nu mă înțelege” sau „Nu gătește ca mama, nu e prea gospodină, s-a îngrășat, bârfește cu prietenele zilnic la telefon, nu se mai aranjează să mă seducă, e prea comodă”, creează emoții pe care puțini dintre noi le-am putea stăpâni și mai adesea ne vom lăsa prinși în mrejele îndreptățirii. Frustrarea în cuplu este inevitabilă și nu este responsabilitatea partenerului să răspundă constant nevoilor sau dorințelor noastre, iar dacă prin minune asta ar fi posibil, am rămâne neadaptați și infantili.
Uităm că suntem ființe eminamente morale, că acțiunile noastre au consecințe asupra noastră și a celuilalt, că suntem chemați să devenim dumnezei după har. Îmi displace profund ceea ce se întâmplă cu și în noi înșine, mai ales când observ cum ne aliniem unor standarde extrem de superficiale. Ne vindem gratuit demnitatea, verticalitatea și șansa de a trăi frumos.
Am scris în urmă cu un an un articol despre divorț pentru o revistă care promovează antreprenorii români. Menționam în el două mari tendințe: persoanele care se sacrifică pentru familia lor, abdicând de la posibilitatea unei împliniri sentimentale, și persoanele care renunță mult prea repede la căsnicie, neavând o structură psihică rezistentă. Iar în cazul antreprenorilor rata divorțurilor este sensibil mai ridicată, din motive pe care nu le voi dezbate aici.
Iubirea sănătoasă, matură, te stimulează să te regăsești, să te reinventezi și să fii un om fundamental mai bun!
Persoanele care se sacrifică de dragul copiilor sau al familiei crezând că-și arată în acest mod devotamentul sau puterea interioară, nu sunt încă pregătite să spună NU sau STOP fărădelegilor celuilalt și astfel contribuie la perpetuarea mediului nociv în care toți membrii familiei au de suferit. Încurajez căsătoria, care pentru mine este o taină, însă nu sunt de acord cu viețuirea îndelungată lângă un partener care perseverează în greșeli sau păcate față de soț/soție, afectând și copiii, dacă există. Când unul dintre parteneri atrage atenția unor comportamente distructive și celălalt perseverează în ele, se va distruge iubirea și se va degrada relația. Nu (mai) sunt demult idealistă. În orice relație sunt acțiuni care pot îngenunchia și este vital pentru salvarea armoniei să ne cerem iertare și să nu mai repetăm acea faptă.
Nu am știut că pot exista limbaje ale scuzelor, precum cele ale iubirii, până să descopăr o altă carte a lui Gary Chapman, care a adus multă claritate în mintea și metoda mea terapeutică. Conform cercetărilor sale, 75% dintre cupluri au modalități diferite prin care își cer scuze de la partener, ceea ce îngreunează mult apropierea lor. Există 5 limbaje ale iertării pe care le voi enunța pe scurt. Nu le voi detalia pentru că puteți citi cartea.
-
exprimarea regretului (îmi pare rău!). Regretul se concentrează pe ce ați făcut sau nu și pe felul în care asta îl afectează pe celălalt.
-
acceptarea responsabilității (am greșit!). A-ți cere scuze înseamnă să accepți responsabilitatea pentru propriile acțiuni. La baza acceptării responsabilitătii pentru propriul comportament stă disponibilitatea de a admite că “nu am avut dreptate”. A învăța să spui “am greșit” reprezintă un pas extrem de important în procesul de a deveni un adult responsabil.
-
îndreptarea greșelii (cum pot repara/îndrepta lucrurile?).
-
angajamentul sincer (îmi doresc să mă schimb). Când ne cerem iertare e bine să ne exprimăm și dorința de a ne schimba.
-
solicitarea iertării (te rog să mă ierți).
Dr. Chapman menționează importanța îmbrățisării după împăcare. Cunoaștem mirajul îmbrățișărilor care fac sufletele să se contopească și într-adevăr nu cred că există alt gest care le-ar putea înlocui păstrând beneficiile organice și sufletești.
Auzim frecvent „Comunicarea e cheia într-o relație, mai ales de cuplu.” Este un truism greu de aplicat. Mi-a plăcut enorm analogia scuzelor cu taina spovedaniei, pe care Dr. Chapman o folosește în cartea sa. Dumnezeu nu ne iartă păcatele dacă nu mergem să le spovedim, ca apoi să ne ofere în dar iertarea Sa, adică să nu ne mai amintească de păcatul nostru. Sigur, consecințele păcatului rămân și este responsabilitatea noastră să reparăm ceea ce am vătămat în sufletul nostru, dar Dumnezeu a iertat. Numai cine face o spovedanie vie, trăită, simte ușurătatea sufletului eliberat. Asta se întâmplă și în relația de cuplu. Nu ne putem ierta partenerul, dacă el nu vrea să fie iertat. Dacă nu conștientizează ceea ce a provocat sau dacă nu-i pasă de sentimentele noastre, nu avem cum să-l iertăm, ceea ce va provoca distanțare în cuplu odată cu trecerea timpului. Iar dacă și-a cerut iertare și noi i-am oferit-o, nu mai avem dreptul să amintim de fapta respectivă. Iertarea nu este ușoară pentru că presupune un efort mare din partea celui care o oferă, deci fiți conștienți de ceea ce cereți când vreți să fiți iertați. Oferiți și voi ceva în schimb ca partenerul să simtă reciprocitate.
Ne-am obișnuit să ne îndreptățim și astfel refuzăm să conștientizăm nevoia de scuze în relațiile noastre. Relațiile se destramă predominant din cauza orgoliului, egoismului, ignoranței sau a absenței iubirii și mai puțin a nepotrivirii. Dacă partenerul care a rănit consideră că celălalt nu are motive să sufere poate produce o ruptură și mai adâncă în relație. Un gest de iubire major este empatia, să poți simți și accepta că-l rănești pe celalalt cu ceva ce tu consideri că este minor și să-ți pară sincer rău că i-ai provocat durere persoanei iubite. Trebuie să ai un nivel crescut de inteligență emoțională, iar dacă nu-l ai să te străduiești să-l obții, pentru a-ți exprima emoțiile și gândurile fără să-ți ataci, condamni sau rănești partenerul, păstrând potențialul de împăcare la finalul discuției.
Este mai la îndemână să schimbăm partenerul, decât să trecem prin travaliile necesare unei relații armonizate cu sudoare. În prezent, valoros a devenit să ai cât mai multe femei în palmares și să conduci o afacere, ca bărbat, crezând că astfel ești puternic și capabil, că ai reușit în viață. Să expui opera chirurgilor plasticieni sau să arăți oricui, ostentativ, efortul depus la sală, fiind un produs impecabil ambalat prezentat bărbaților, devine interesul femeilor.
Iubirea NU este un bun consumabil, până la saturație. A iubi este despre evoluție personală și conjugală, despre responsabilitate, efort și bucurii comune!
Extrem de rar întâlnesc persoane care percep dificultățile cu care se confruntă în cuplu ca fiind șanse pentru a se redescoperi exersându-și capacitatea de a iubi și de a deveni smeriți, ceea ce presupune un bun contact cu sine și nicidecum slăbiciune. Când căsnicia sau relația voastră de cuplu nu mai este un izvor de grijă, siguranță și iubire, v-ați întrebat care este contribuția voastră asupra stadiului relației? Dacă v-ați îndreptăți mai puțin, multe lucruri s-ar îmbunătăți. Chiar dacă partenerul a greșit față de tine, ești responsabil pentru propriul comportament, nu poți spune „tu m-ai provocat”. Dacă alegi să întorci o faptă vătămătoare printr-un gest răutăcios sau dureros pentru partener, te vei răni și pe tine perturbând totodată relația.
Dorința de dreptate să-i cedeze întâietatea dorinței de împăcare!
Sau cum spune Părintele Arsenie Papacioc: Pacea e de patru ori mai mare ca dreptatea!
Când nu știm cum putem îmbunătăți relația cu partenerul, să nu uităm că nu suntem singuri. Putem să-i cerem ajutorul lui Dumnezeu, iar dacă investim timp, grijă, atenție, devotament și iubire în relația cu El, va înflori și relația cu partenerul, dacă nu-l abandonăm pentru relația cu Domnul, greșeală pe care o fac în special femeile. Își neglijează soțul pentru Dumnezeu sau pentru copil și uită că iubirea pentru Dumnezeu trece prin iubirea față de aproapele nostru. Bărbații preferă alte refugii: alcool, amante, carieră, jocuri de noroc sau video. Nu ne putem amăgi că-L iubim pe Dumnezeu, dar nu ne înțelegem cu oamenii din preajma noastră. Să avem conștiința că Dumnezeu a avut un cuvânt de spus atunci când ne-am ales soțul/soția și că avem o responsabilitate față de acesta, așa cum avem și față de noi înșine. Gândește-te: către ce îl stimulezi pe soțul tău, cum îl inspiri? Ce cultivi în soția ta?
Atunci când există dragoste, partenerii se schimbă, devin mai buni, mai maturi și orientați către valori mai elevate și mai relevante, pentru că așa cum ne spune Apostolul Pavel în epistola adresată corintenilor, dragostea zidește, nu se trufește și nu caută binele propriu, ci pe al persoanei iubite.
Egoismul, imaturitatea, vanitatea, comoditatea sunt impedimentele serioase ale relației de cuplu mature și sănătoase. Pentru a avea parte de un cuplu solid, stabil și matur e necesar să-ți vindeci rănile din trecut și să-ți dezvolți abilitățile de comunicare. Asta presupune un travaliu dureros și dificil, dar cu rezultat asupra întregii tale vieți. Nu poți primi maturitate și sănătate emoțională fără un travaliu personal în care să descoperi cine ești, ce nevoi ai, ce limite, temeri și vulnerabilități. Iubirea nu vine de la sine, nu ni se cuvine și nici nu o putem pretinde. Nicolae Steinhardt ne propune o cale spre fericire: „Dăruind vei dobândi”. Probabil cunoașteți sentimentul de secătuire, de goliciune atunci când nu iubiți, chiar dacă nevoile și dorințele vă sunt acoperite. Precum sper că vă este familiar și sentimentul de plinătate a inimii atunci când iubiți, deși nu aveți banii necesari, scopuri definite în viață și nu puteți merge în vacanțe exotice împreună.
Să dăruim fără temeri și fără să ne așteptăm la reciprocitate, fără să contabilizăm cât primim și cât oferim, iar pacea se va așterne în sufletele noastre.
Să nu uităm că emoțiile sunt trecătoare, iar atitudinile schimbătoare. Relațiile nu sunt statice și depind de contribuția fiecărui partener pentru a fi armonioase. Manifestați-vă dragostea față de partener și bucuria vă va inunda sufletul. Uneori e de ajuns o privire iubitoare, o îmbrățișare călduroasă, un compliment sau pur și simplu o mâncare gustoasă, ceea ce nu e simplu de oferit oricând, mai ales dacă dăruim ceea ce ne scoate din zona de confort în acel moment, însă astfel vom crește și va evolua relația noastră. Dacă ești furioasă pe el, prepară-i mâncarea preferată. Dacă te simți respins sexual, dăruiește-i flori a doua zi și poate se va răzgândi la noapte. Atitudinea și acțiunile trebuie să preceadă emoțiile pozitive. Nu aștepta să simți căldură și dragoste pentru a-ți exprima prețuirea față de partener, nu vă lăsați stăpâniți de emoțiile voastre, nu le mai luați atât de mult în serios și relația voastră va înflori.
În lipsa modestiei, solidarității, asumării greșelilor, a reciprocității, a onestității, a încrederii și a empatiei nu poți consolida o relație matură. Un moment de răbdare când ești furios și înțelegere a partenerului poate salva sistemul imunitar de o nouă avalanșă tumultoasă.
Poartă-te cum se cuvine, dacă vrei să fii iubit! Nu extrem de politicos, atent și grijuliu, ca și cum ai avea o relație cu un om de cristal, însă comportamentul tău să fie dominat de iubire și respect. Atunci partenerul tău te va sprijini în procesul de vindecare, iar tu îl vei încuraja pe el în a-și tămădui rănile.
Încrederea în relație se construiește sau se dărâmă zilnic, prin gesturi mici, de aceea fiți îngăduitori cu neputințele voastre, dar nu delăsători.
Comunicați-vă aspectele care necesită schimbare sau îmbunătățire și aveți încredere în potențialul vostru de a vă armoniza. Dacă sunteți căsătoriți amintiți-vă de binecuvântarea pe care ați primit-o în taina cununiei și permiteți-i să intervină pentru a aspira spinii și a sădi flori și copăcei în grădina voastră intimă.
Majoritatea dintre noi avem traume de iubire, iar dacă primim afecțiune de la partener atunci când merităm cel mai puțin, fără să încurajăm nesăbuințele, ne vom vindeca.