„Cea mai mare lucrare a omului este să-şi asume păcatele în faţa Domnului şi să aştepte încercările până la ultima suflare. […] Nimeni neispitit nu va putea intra în Împărăţia cerurilor.” Sfântul Antonie cel Mare
În zilele noastre, Sfânta Taină a Spovedaniei este greşit înţeleasă şi, astfel, bagatelizată. Este plină de posibilităţi inaccesate. Cum ar fi dacă am privi această Sfântă Taină ca pe o întâlnire şi o reconciliere?
Credem că Dumnezeu rămâne pasiv la rugăminţile noastre, la necazurile noastre. Pare indolent când suferim şi ne cere în permanenţă să facem voia Sa, fără a-Şi demonstra Iubirea şi Protecţia într-un mod vădit. Spune că stă la uşă şi bate, iar noi nu deschidem. Când Îl strigăm nu ne aude, dându-ne de înţeles fie că este îmbufnat, fie arogant. Pare că are multe pretenţii fără să ofere prea multe în schimb!
Cam aceasta este percepţia despre Dumnezeu pe care o întâlnesc frecvent la oamenii care nu iau parte la Sfintele Taine ale Spovedaniei şi Împărtăşaniei într-un mod conştient de realitatea şi măreţia acestora.
Mă întristez când observ că oamenii îl percep pe Dumnezeu ca fiind punitiv, indolent, arogant, egoist (ne vrea doar pentru El), gelos, mânios, capricios, etc. Dragilor, Dumnezeu nu este dator să ne îndeplinească toate dorinţele. Să nu mai spun că dacă ar face asta, bine tot nu ar fi. Noi suntem responsabili să ne împlinim dorinţele, iar ele depind de seriozitatea, implicarea şi dedicarea noastră. Sigur că e important să-I cerem ajutorul lui Dumnezeu, însă fiţi convinşi că Dumnezeu este cu voi şi când vă îndepliniţi dorinţele şi când nu reuşiţi să faceţi asta.
Dumnezeu lucrează altfel în viaţa noastră. Nu prin a ne oferi ceea ce-I cerem atunci când vrem noi. Pentru că adesea ne amintim de El doar când vrem să obţinem ceva. Alergăm la Atotputernicia Sa, la Bunătatea Sa, la Iubirea Sa îndeosebi când suntem în nevoi şi avem pretenţia să ne răspundă prompt. Să nu vulgarizăm relaţia cu Domnul! Dumnezeu nu face minuni ca să ne dovedească puterea şi iubirea Sa, ci le săvârşeşte acolo unde găseşte credinţă şi dragoste pentru El. Nu caută să ne convingă de nimic. Este discret, tainic şi răbdător!
Să ne amintim de El şi când suntem împinşi în metrou de un domn impresionant ca statură, care nici n-a simţit că aproape ne-a învineţit. Ce rost ar avea să-şi ceară scuze; nici prin muşchi, pardon, cap, nu-i trece! Atunci să ne amintim de Domnul care ne spune să ne iubim vrăjmaşii. Atenţie, n-a spus să ne fie drag de ei – acest afect este dedicat celor pe care-i alegem în mod conştient pentru a ni-i apropia – ci să-i iubim! Adică să le vrem binele, iar asta ne fereşte pe noi să facem alte păcate.
Este un mare progres în viaţa duhovnicească ca cineva să-şi conştientizeze păcatele şi să meargă în faţa duhovnicului, ales cu grijă, pentru a-I spune lui Dumnezeu cu sinceritate şi curaj: „Uite ce hal de om sunt şi-mi este ruşine. Vreau să devin alt om. Ajută-mă ca un Atotputernic!” Este nevoie de mult bun simţ pentru asta.
Noi am învăţat să ne fie ruşine de oameni mai degrabă, decât de Dumnezeu, şi căutăm slava oamenilor, nu pe a Domnului!
Omul se schimbă când simte şi primeşte dragostea lui Dumnezeu
Problema este cum să simţi iubirea Lui, prezenţa Lui. Cum să-ţi cureţi inima şi să-ţi păzeşti mintea ca să-I simţi prezenţa, şi cum să ajungi la acea siguranţă pe care ţi-o dă credinţa, când nu mai ai nevoie de dovezi. Dumnezeu nu vrea să-ţi cureţe inima fără voia ta. Înnoirea ta stă în posibilitatea de a folosi puterea dumnezeiască, prin care poţi alege să te laşi în voia pornirilor iraţionale sau să te împotriveşti lor, făcând voia lui Dumnezeu.
O cale de a te apropia de Dumnezeu este prin Sfânta Taină a Spovedaniei şi prin ascultarea de duhovnic.
„Avem un asemenea Dumnezeu care nu ne cere nimic după săvârşirea păcatului, dacă am căzut cândva din cauza nepăsării noastre, decât să ne spovedim păcatele şi să ne oprim în acest punct, şi să nu cădem din nou în aceleaşi fapte.” ~ Sf. Ioan Gura de Aur, Comentariu la Facere
Înainte să mergi la Sfânta Taină a Spovedaniei adresează-ţi următoarele întrebări:
- Ce am făcut cu mine? M-am respectat? M-am iubit într-un mod sănătos sau pătimaş?
- Cum mi-am pervertit mintea? Ce gânduri îmi acaparează mintea şi mă pângăresc?
- Cum mi-am pervertit inima? De ce fel de emoţii m-am lăsat cotropit? Ce tip de emoţii şi sentimente mă conduc şi le urmez neputincios?
- Ce am făcut cu trupul meu? Îl sabotez prin diferite mijloace sau îl respect prin dreapta măsură?
- Care este acel ceva din sufletul meu de care îmi este ruşine, de care îmi este lehamite, care este urât?
- Care sunt trăsăturile pe care oamenii le consideră urâte?
- Care sunt lucrurile pe care le consideră drăguţe?
- Care este asemănarea mea cu Dumnezeu? Cât de mult semăn cu ceea ce este frumos în mine?
- Ce este în mine care mă face mai rău decât sunt cu adevărat?
În lucrarea sa „Spovedanie şi Iertare”,Mitropolitul Antonie de Surojne îndeamnă să acordăm atenţie trupului, sufletului, minţii noastre şi mai ales, relaţiei cu aproapele noastru.
„Nimic nu-L face atât de milostiv pe Dumnezeu cât faptul de a-şi mărturisi cineva păcatele Sale.” ~ Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariu la Psalmul 140
Aud oameni spunând că nu pot părăsi păcatul, că pur şi simplu este o luptă pierdută pentru ei. Atunci mă întreb cât de mult i-au cerut ajutorul lui Dumnezeu. Pentru că Însuşi Hristos ne-a spus:
„Îţi este de ajuns Harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.” ~ Epistola a doua către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel
Deci, spune cu tot sufletul tău: „Doamne, vino în neputinţa / lenea / frica / mânia / invidia / răutatea / nerăbdarea mea, vindecă-mă!” Fă din această slăbiciune pe care o ai o întâlnire cu El şi o vindecare, o creştere duhovnicească. Sfinţeşte-te prin acea suferinţă pentru că El este acolo, însă nu intervine până nu-L chemi cu toată râvna ta.
Dumnezeu lucrează atât trăind suferinţa noastră şi purtând-o împreună cu noi, cât şi oferindu-ne întâlniri „deşteptătoare”
Mântuitorul le vorbea oamenilor atât de blând şi iubitor, astfel încât deştepta tot ceea ce avea mai frumos în persoana respectivă. Căutaţi în Evanghelie ceea ce vă inspiră şi încercaţi să trăiţi la acel nivel! Nu vă îndreptaţi spre ceea ce vă învinuieşte, decât dacă simţiţi că asta e calea prin care sporiţi duhovniceşte!
De multe ori ne spovedim fără să ne căim pentru ceea ce am făcut. Spovedania a devenit o relaţie formală, politicoasă, cu Dumnezeu. Însă, dacă nu conştientizezi noroiul în care te bălăceşti, Dumnezeu nu te schimbă fără efortul şi nevoia ta!
Dumnezeu ne primeşte aşa cum suntem, spune Mitropolitul Antonie de Suroj, oricât de fragili am fi şi vrea să fie Prietenul nostru. Această primire poate fi de două feluri:
- Ca un Bun-Păstor care-şi caută oaia pierdută (te văd cum te înfiori la o asemenea comparaţie revoltătoare, tu fiinţă înalt-cugetătoare), Care poartă în braţele Sale sau pe umerii Săi oaia pierdută şi o aduce înapoi în turmă;
- Hristos ne poartă ca şi cum Şi-ar purta crucea şi ne poartă ca şi cruce, crucea fiind cauza răstignirii şi morţii Sale.
„Vocaţia noastră este să devenim slava lui Dumnezeu, adică strălucirea lui Dumnezeu, şi mântuirea aproapelui nostru.” ~ Antonie de Suroj
Avem nevoie de curajul de a ieşi din rândul lumii şi să facem cele ale lui Dumnezeu, să ne închinăm, să ne spovedim, să ne împărtăşim, să nu facem ceea ce ne cere societatea sau moda prin provocările ei zilnice. Să alegem să fim oameni vii, mădulare ale Trupului lui Dumnezeu. Iar asta presupune multă responsabilitate din partea noastră. Ştiu că nu este deloc uşor, însă mai ştiu şi că aceasta este calea spre Bucurie! Şi mai ales, nu eşti singur când vrei să te apropii de Dumnezeu!
Caută-ţi un duhovnic bun şi fă ceea ce-ţi spune. Desigur că ai dreptul să-i pui întrebări ca să te lămureşti de ce îţi spune să faci anumite lucruri şi de ce îţi propune discret să te fereşti de anumite obiceiuri atât de banale în societatea contemporană. E nevoie ca această cale să fie asumată pentru a fi trăită cu bucurie şi pace, altfel se ajunge la frustrări şi tensiuni interioare şi, implicit, exterioare. Ca să poţi să faci saltul de la bucuria psihologică pe care o simţi la început de drum, la cea duhovnicească care devine statornicie în timp.
Ca orice iubire, dacă este bazată doar pe sentimente, relaţia cu Dumnezeu este şubredă. Iubeşti, dar când iubirea îţi este supusă la o probă, cade. Când salivezi după o friptură vinerea, răspunsul tău va fi o măsură a iubirii la care ai ajuns. Eşti în stare să faci voia lui Dumnezeu sau voia pântecelui tău care nu poate aştepta până a doua zi pentru a se înfrupta? Am ales un exemplu minor şi bineînţeles că altele sunt dovezile de iubire pentru Dumnezeu, însă de la aspectele mici începe totul. Nu te poţi abţine de la fripură, cum crezi că te vei putea abţine să faci dragoste cu soţia ta vinerea? Sau cum crezi că vei putea posti o săptămână întreagă, sau trei zile, în funcţie de duhovnicul pe care-l ai, pentru a te împărtăşi cu Sângele şi Trupul Mântuitorului?
De ce ne este greu să iubim? Pentru că întrerupem legătura noastră de har cu Dumnezeu care se restabileşte prin aceste mari Sfinte Taine: Spovedania şi Împărtăşania! Însă dacă mergi ca la teatru, nu se schimbă mare lucru. Să te rogi şi să-i spui lui Dumnezeu dorinţa sau neputinţa ta alergând la duhovnic.
Fiecare are duhovnicul care îi este necesar pentru etapa şi clipa în care se găseşte, iar ascultarea de duhovnic este calea prin care putem ajunge mai aproape de Dumnezeu. Alegerea duhovnicului este bazată pe rezonanţă sufletească, însă şi pe raţiune. Îţi poate plăcea un preot foarte mult ca om, dar ca duhovnic să nu simţi că sporeşti prea mult sub călăuzirea sa. Atenţie însă la motivele îndărătniciei tale! Dacă tu nu faci ce-ţi spune, n-ai cum să sporeşti. Dacă el însă este foarte blând şi nu ridică ştafeta un pic mai sus, este cu totul altul motivul pentru care tu te poticneşti.
Este ca în relaţiile de iubire. Înainte să ne căsătorim, să ne întrebăm dacă partenerul ne ajută să ne mântuim! Mă lipeşte de Dumnezeu? Mă ajută să mă apropii de Dumnezeu? Ca să ai o căsătorie fericită, ai nevoie să te căsătoreşti cu un bărbat anume, nu să te măriţi cu oricine. Aşa e şi cu duhovnicul. Poate la început îţi este de folos blândeţea lui, apoi te poate limita. Însă comunică-i tot ce simţi şi vedeţi ce este de făcut în continuare.
Când suntem în Biserică, nici păcatul nu ne mai desparte de Dumnezeu. Păcatul este un fel de recompensă, un drog pe care îl dai sufletului ca să nu mai simtă durerea, ci plăcerea. Creştinul creşte şi întăreşte legătura cu Dumnezeu prin asceza lui, care înseamnă post, priveghere, rugăciune şi iubirea aproapelui (care presupune a-i vrea binele şi a-i păsa, nu doar a avea sentimente pozitive pentru el şi atât).
Păcatul presupune o acţiune şi poţi acţiona în alt sens. Înlocuieşte slăbiciunea ta cu virtutea opusă ei cerând şi lucrând harul Domnului, prin Sfânta Împărtăşanie!
Caută să trăieşti în armoie cu Dumnezeu şi, când apar devieri, ele pot fi numite „păcate”, iar mai departe ştii spre cine să-ţi îndrepţi paşii. Dumnezeu Cel permanent prezent în viaţa fiecăruia dintre noi nu face niciodată „zgomot”, ci tainic rămâne lângă noi spunând: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva Glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3, 20)
Surse bibliografice:
- Spovedania şi Iertarea, Mitropolitul Antonie de Suroj
- Cuvinte de Aur, Sfântul Ioan Gură de Aur
- Trupul omului potir al trupului Domnului, Monahia Siluana Vlad
