Declari pace sau război propriilor complexe?

by //

Eşti într-un război cu tine însuţi pentru că eşti prea departe de idealul de sine. Decepţia faţă de alte persoane îţi alimentează, de asemenea, decepţia de sine. Îţi spui că nu ai primit ce îţi doreşti pentru că nu meriţi, pentru că ceva este în neregulă cu tine. Mai mult, simţi că nimeni nu-ţi oferă ce ai nevoie: afecţiune, înţelegere profundă, apreciere, sprijin, stimulare intelectuală sau spirituală. Ulterior devii agresiv (direct sau subtil) cu tine însuţi sau cu cei apropiaţi. Recurgi la autoflagelare dorindu-ţi de fapt să te schimbi, însă pedepsirea de sine te învaţă cel mult să eviţi pedeapsa, ea nu creează ambianţa şi determinarea schimbării personale.

Nu-ţi spun o noutate că persoanele care vor să mă cunoască nu sunt exaltate de gradul de fericire existent în viaţa lor. Astfel am avut posibilitatea în ultimii opt ani să întâlnesc în cabinet suferinţe de toate felurile şi am constat că:

1) Suferinţa nu te face să progresezi.
2) Timpul nu vindecă rănile, cel mult le astupă mai bine, metamorfozându-le.

Ceea ce te ajută să progresezi este înţelegerea cauzelor profunde ale suferinţelor tale (nu doar că te-ai simţit abandonat, respins, umilit, trădat, nedreptăţit, neiubit) şi identificarea soluţiilor care te vor sprijini să depăşeşti această suferinţă.

Persoanele care m-au întâlnit ştiu că le încurajez să fie blânde şi ferme cu ele însele, în niciun caz agresive sau punitive. Violenţa şi agresivitatea, am mai spus-o şi-n alte articole, trădează slăbiciunea şi imaturitatea ta, în niciun caz nu sunt tărie de caracter, iar blândeţea (faţă de ceilalţi, dar şi faţă de sine) este cea care înnobilează caracterul şi creează apropierea necesară întâlnirii a două sau mai multor suflete. Blândeţea nu presupune lipsa fermităţii, ci dimpotrivă, poţi (şi este dezirabil) să fii blând şi ferm cu tine însuţi.

Este normal să te mai îndoieşti de tine însuţi şi să nu fii mulţumit de ansamblul caracteristicilor tale (fizice, intelectuale, spirituale, morale, sociale, emoţionale). Însă dacă stadiul insatisfacţiei devine tot mai mare şi dureros înseamnă că te confrunţi cu tensiunea interioară a unui complex.

Complexele sunt tulburări emoţionale care apar în urma aprecierii calităţilor noastre prin comparaţie cu cele ale semenilor. Când un om este complexat el tinde să domine pentru a nu fi dominat. Însă niciodată nu-ţi asiguri propria libertate dominând.

Complexele pot avea forme variate şi afectează calitatea relaţiilor pe care le ai, mai ales cu persoanele apropiate. Uneori viaţa alături de persoanele complexate se transformă într-un coşmar. Determinat de propriile insuficienţe, partenerul/partenera (sau persoana cu care convieţuieşti) se poartă ca un tiran considerând că puterea lui constă în controlarea şi manipularea ta, care pot lua forme de neimaginat. Apoi îşi exprimă tot mai multe pretenţii pe care ajunge să le impună pentru a se securiza emoţional. După ce te conformezi acestora, durează puţin până o veţi lua de la capăt, iar menirea ta în viaţă se va concentra asupra evitării punctelor lui vulnerabile. Dacă îţi este soţ, te previn că vei avea multe de îndurat pentru că va trebui să-i fii de toate: mamă, tată, cel mai bun prieten şi confident, soră, frate şi terapeut. Vei ajunge la epuizare încercând să-l înţelegi şi o vei lua periodic de la capăt pentru că nimic nu funcţionează pe termen lung. Sigur că sunt dezirabile feedback-urile tale pozitive, iubirea ta, aprecierea, respectul şi afecţiunea pe care i le porţi şi le manifeşti în relaţie, însă până când nu va învăţa să-şi confrunte singur propriile complexe este o muncă epuizantă pentru tine şi te poate distruge.

Îl poţi ajuta încurajându-l să se desfăşoare în loc să se supravegheze şi fiind alături de el indiferent de rezultatul acţiunilor sale.

Când complexele sunt acompaniate de sentimente de superioritate (pare paradoxal, nu?), este mult mai greu de intervenit pentru a-i fi alături (emoţional sau psihoterapeutic) persoanei apropiate. Ai cunoscut persoane care, deşi sunt capabile, nu lucrează de foarte mult timp pentru că nu găsesc un loc de muncă “potrivit” pregătirii lor şi cred că s-ar înjosi dacă ar accepta un post inferior pregătirii lor? Persoane care, deşi sunt atractive, nu se implică în nici o relaţie de cuplu pentru că nu găsesc partenerul potrivit? Ei sunt “complexaţii superiori”. Complexaţii cu sentimente de inferioritate nu caută locuri de muncă pentru că au convingerea că nu vor fi acceptaţi şi noul refuz le-ar zdruncina şi mai mult stima de sine. Ei nu au relaţii de cuplu pentru că nu simt că au ceva de oferit. Nu iniţiază relaţii sociale pentru că se tem de respingere.

Persoanele complexate se simt dezgustate de viaţă pentru că nu şi-o pot realiza. În cazul acesta, sprijinul persoanelor apropiate poate avea un efect minor, însă imperios. Îţi poţi ajuta persoana iubită prin a-i reflecta faptul că se reduce la defectele sale (reale sau imaginare); a-i valida calităţile; a o încuraja să vorbească despre ce o îngrijorează şi orientând-o să observe alte persoane care aleg să trăiască liber, având aceleaşi slăbiciuni; reamintindu-i părerile exterioare pozitive.

Încetează să te mai raportezi la criteriile de valoare şi perfecţiune ale societăţii. Renunţă la speranţele şi grijile deşarte, stabileşte-ţi şi îndeplineşte-ţi scopuri şi, mai ales, orientează-te către un sens în viaţă. Nu te mai zbuciuma sau încorda, ci fii conştient(ă) că unicitatea şi individualitatea fiecărei persoane este o mai bună măsură de apreciere a valorii personale decât ralierea la anumite standarde impuse de o societate nevrotică.

Spre culme sau abis prin anturaj

by //

În Epistola către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel atrage atenţia asupra faptului că „tovărăşiile rele strică obiceiurile bune”. Anturajul nu are o influenţă inofensivă asupra alegerilor noastre de moment, iar dacă am depăşit deja vârsta adolescenţei şi încă nu ştim ce vrem de la viaţă, anturajul poate avea un răspuns în locul nostru.

Nu rare au fost situaţiile în care mi s-au împărtăşit destrămarea unor relaţii şi pierderea unor cariere din cauza întovărăşirii cu oameni nepotriviţi. Când nevoi de-ale prietenilor tăi râvnitori de senzaţional, noutate şi intensitate ajung la urechile tale, de obicei nu rămân fără impact, dacă nu eşti predominant o persoană conservatoare sau suficient de puternică pentru a ştii ce este benefic pentru tine pe termen lung. Obiceiurile prietenilor tăi au o forţă considerabilă de a corupe, iar rezultatele nu vor întârzia să apară: oboseală; dependenţă; ambivalenţă în privinţa alegerilor, urmată de un disconfort în relaţia cu sinele propriu pe care-l alungi prin întreţinerea plăcerilor de moment; regrete, dacă eşti suficient de sincer cu tine încât să-ţi permiţi să le simţi.

Proverbul românesc: „Spune-mi cu cine te împrieteneşti ca să-ţi spun cine eşti” are o aplicabilitate validată în privinţa cunoaşterii de sine. Chiar dacă îţi spui despre tine că eşti un om bun, responsabil, matur şi competent, priveşte-ţi atent prietenii pe care i-ai ales şi dacă aceste trăsături se regăsesc şi în ei, atunci da, pot să cred că acele trăsături se regăsesc şi-n tine. Altfel, ceea ce observi la prietenii tăi cam deţii şi tu. Nu ai putea să rămâi în preajma lor dacă realitatea ar fi alta în ceea ce te priveşte.

Există şi prietenii în care anturajul îţi este superior şi atunci te poţi simţi binecuvântat că ai fost acceptat pentru că te vor stimula să creşti şi tu în direcţia respectivă. Nu e uşor să rămâi lângă oameni mai inteligenţi, morali sau mai spirituali decât tine pentru că-ţi vor reflecta propriile lipsuri şi va depinde doar de tine dacă te vei lăsa stimulat de nivelul lor sau vei alege să te înstrăinezi alegând anturajul confortabil în care te simţi ca „peştele-n apă.”

Valorile persoanelor din proximitatea ta te vor influenţa mai mult decât accepţi să recunoşti. Şi vei tinde să te conformezi dacă nu eşti o persoană suficient de puternică, ci doar ambiţioasă.

Studiile din psihologie au demonstrat că băieţii/bărbaţii sunt mai influenţaţi de anturaj pentru că au un spirit mai libertin ca femeile. Dacă alegi să construieşti relaţii de prietenie cu persoane pe care le poţi aprecia sau admira, nu doar care îţi întreţin înclinaţiile prin acceptarea şi încurajarea lor, atunci tovărăşiile pot fi frumoase şi ziditoare. Prieteniile „de distracţii” te fac să simţi că trăieşti intens şi când revii lângă partenera ta, simţi că te plictiseşti sau limitezi, când de fapt omul pustiu eşti tu şi-ţi găseşti scăparea în intensitatea trăirilor şi a emoţiilor. Înainte să distrugi ceea ce ai construit probabil în ani de zile alături de persoana cu care te-ai căsătorit, comunică cu partenerul tău despre ceea ce simţi. Nu permite ca stilul de viaţă intens şi palpitant al prietenei tale să stimuleze nemulţumirea faţă de viaţă şi partenerul tău. Mai bine întreabă-te ce anume îţi lipseşte cu adevărat, nu-ţi acuza partenerul că nu vine în întâmpinarea nevoilor tale.

Dacă nu ai avut suficient de multă voinţă să nu muşti din momeală, cu atât mai puţină vei avea să te eliberezi din ea.

Omul matur psihologic va evita anturajul cu năravuri nu tocmai ortodoxe. El ştie că se poate abţine de la anumite activităţi propuse sau încurajate de prietenii săi libertini până… le va gusta. Şi s-ar putea ca tare mult să-i placă, ori nu. Însă stimularea simţurilor de foarte multe ori atrage şi trebuie să fii cam înţelept să te sustragi când totul ţi se oferă adulmecător. Există şi persoane care spun că încearcă să vadă ce au de oferit acele tentaţii, spunând că vor înceta când vor dori. Nu vă amăgiţi, uitaţi-vă în jurul vostru să vedeţi dacă este atât de simplu să te opreşti din ceva ce-ţi face plăcere, dar ştii că este distructiv pe termen lung. Ajungi să-ţi spui „O viaţă are omul şi trebuie trăită.” Pe scurt, ţi-ai pierdut libertatea alegerii şi argumentezi în favoarea patimilor.

Mântuitorul Hristos ne îndeamnă să ne întovărăşim cu persoane care ne sprijină în procesul de a deveni cea mai bună variantă a noastră şi promite că în acest context se va alătura şi El. Şi Sfântul Apostol Pavel a înţeles cât de puternică poate fi influenţa anturajului şi i-a avertizat astfel pe creştinii din Roma: „Nu lăsaţi lumea din jur să vă modeleze în tiparul ei.”

Prietenul meu ( 🙂 ), filosoful-împărat Marcus Aurelius afirmă în Gânduri către sine însuşi: „Dacă bătrâneţea a fost bine pregătită printr-o îndelungată practică a sinelui, îi oferă omului prilejul să aibă cu sine însuşi un raport împlinit şi complet de stăpânire şi totodată de satisfacţie.” Acest filosof pe care-l apreciez încuraja aceleaşi principii pe care le-am descoperit în ortodoxie: cunoaşterea sinelui (prin exerciţiile preocupării de sine sau ale trezviei), înfrânare şi cumpătare, dezvoltarea voinţei în direcţia princiipilor morale, interesul pentru binele neamului omenesc, curăţirea de patimi şi întoarcerea la puritate şi simplitate, dezvoltarea maturităţii psihologice şi libertatea. Şi pentru a avea o bătrâneţe senină, încă din tinereţe trebuie s-o pregătim pentru că nu ştim dacă vom avea timp să trecem prin etapele premergătoare bucuriei şi împlinirii adevărate, iar atunci,  în loc să ne bucurăm de roade, vom avea de luptat cu „păcatele tinereţii”.

Consumismul duhovnicesc – expansiune deşartă

by //

Venim cu bagajul personal şi în relaţia cu Dumnezeu. Metehnele nu dispar când ne apropiem de sfinţenie şi nu rare sunt situaţiile în care vrem să sărim paşi esenţiali ai urcuşului duhovnicesc, care necesită efort consistent din partea noastră, pentru a deveni asemenea persoanelor plăcute lui Dumnezeu. Trăim într-o societate care glorifică drumul uşor bazat pe relaţii şi pe iscusinţa de a te descurca prin mijloace care se abat de la conştiinţa moralei, iar răbdarea şi sârguinţa de a paşi treaptă cu treaptă pe scara duhovnicească (sau profesională) nu mai prezintă un deziderat frecvent întâlnit.

Mulţi credincioşi sunt consumatori de duhovnicie, iar mania aceasta este semn de necredinţă.

Alergi din biserică-n biserică, din mănăstire-n mănăstire, cerând sfat duhovnicesc de la numeroşi preoţi duhovnici sau stareţi, însă în interiorul tău nu se schimbă ceva fundamental. Aştepţi să vină ziua în care viaţa ta se va transforma, şi aştepţi… minunea. Părintele Arsenie Boca spunea ca Dumnezeu ascultă de om atât cât ascultă şi omul de Dumnezeu. Cine să înceapă primul să asculte? Dumnezeu desigur, doar El le poate face pe toate fără efort, nu?

Te întrebi de ce nu se schimbă viaţa ta după ce ai făcut tot ce ţi-a stat în putinţă pentru a-ţi fi viaţa mai uşoară. Permite-mi să mă îndoiesc de efortul tău strădalnic. În viaţa aceasta am descoperit două certitudini:

1) Niciunul dintre noi nu vom scăpa de moarte, oricât de mult ne-am agăţa de viaţă,
2) Dumnezeu nu rămâne dator şi nu dezamăgeşte vreodată!

Având în vedere cea de a doua certitudine, întreabă-te ce faci cu adevărat pentru Dumnezeu (din iubire, nu pentru a primi vreo răsplată). La ce ai reuşit să renunţi pentru El? Cât de mult se regăseşte Cuvântul Său viu în viaţa ta?

Să mergi să „consumi” sfintele slujbe şi sfaturi duhovniceşti este folositor, însă nu este suficient. Ele au menirea de a deveni vii în inima şi mintea ta, apoi transpuse în stilul tău de viaţă. Hristos al nostru vrea să devenim oameni noi, după har, nu rigorişti, oameni ai legii. Ne cere transformare, iar schimbarea este posibilă numai prin jertfă de sine, prin efort şi prin cultivarea iubirii pentru El, pentru semeni şi pentru noi înşine prin valori care conduc la formarea unui bun caracter.

Monitorizează-ţi zilnic (o perioadă de tine stabilită) gândurile, emoţiile şi acţiunile să observi cu câte dintre ele te poţi prezenta în faţa Domnului fără să cauţi împrejur vreo masă înaltă sau vreun colţ acoperit de umbră. Apoi putem vorbi despre rezistenţa vieţii tale la schimbare!

Consumismul duhovnicesc va fi însoţit de o blazare care-ţi va stimula setea de duhovnicie şi nu vei mai putea fi saturat sau impresionat, le vei cunoaşte pe toate, însă practica ta religioasă va fi fără vlagă. Transformarea trebuie să înceapă din interior, având repere în exterior, nu invers. Trăieşte în prezent şi scapă de griji uitându-te în sus! Pune în lucrare cuvintele duhovniceşti pe care le asculţi, îndemnurile înalte ale părinţilor înduhovniciţi şi este foarte posibil ca transformarea să se petreacă firesc, fără sârguinţă epuizantă. Dezvoltă ceea ce este fiinţial în tine, nu în afara ta (reputaţie, statut, avere, etc): puritatea, impozanţa, rezistenţa la durere, măsura în ceea ce priveşte plăcerile, credinţa şi dragostea de Dumnezeu, împăcarea cu propria-ţi viaţă, cumpătarea, bunăvoinţa, libertatea, simplitatea, seriozitatea, măreţia suflească, curiozitatea intelectuală şi spirituală.

Persoanele care se străduiesc să devină plăcute lui Dumnezeu şi merg să ceară sfaturi duhovniceşti sau măcar să problematizeze dilemele pe care le au, progresează holistic.

Nu este greşit să-ţi doreşti un stil de viaţă mai bun, însă nu aceasta să fie prioritatea ta. Dacă alergi după avere sperând că vei fi fericit când o vei dobândi, te amăgeşti. Sufletul tău are nevoie de iubire, de armonie, de relaţii benefice şi de legătura cu Dumnezeu. Nu poţi fi fericit trăind două vieţi: duminica la Sfânta Liturghie şi toată săptămâna departe de Dumnezeu. Cele două vieţi trebuie să conveargă una către cealaltă la un moment dat. Dacă momentul va fi curând, vei petrece această viaţă de mână cu Hristos care oferă fericire perenă. Nu înţelege că va fi simplu şi uşor, însă va fi frumos şi provocator. Mântuitorul te ajută să obţii ceea ce îţi doreşti dacă îţi este folositor şi vrea să facă din tine un erou, nu să te încurajeze în rolul de copil. Are o Împărăţie de oferit şi vrea să te învrednicească să fii demn de ea prin cultivarea virtuţiilor.

Mergi la întâlnirea cu Hristos aşa cum eşti tu şi nu mijloci aceasta relaţie pentru obţinerea unui scop pentru că-L vei rata! Mergi să te uneşti cu Hristos din iubire, nu te raporta la relaţia cu El ca fiind o îndatorire sau un obicei şi vei experia bucuria duhului, chiar şi-n suferinţă, iar Hristos te va învăţa cum să trăieşti dacă-L laşi să te călăuzească. Vei simţi că El este cu tine în orice clipă şi tot ce trebuie să faci este să înveţi să trăieşti duhovniceşte, ceea ce implică responsabilitate, iubire şi multă acţiune. Dumnezeu nu ne vrea leneşi, infantili, blazaţi şi autosuficienţi. Întotdeauna există un nivel superior în orice virtute!

„Vremea a lucra a Domnului este” – cuvintele cu care începe Dumnezeiasca Liturghie să devină o pildă zilnică a vieţii tale!

Să avem ţeluri curate!

by //
„Creștinismul nu propune rețete, ci indică direcții. Creștinismul declară că nu poți funcționa în această lume după regulile ei, ci după regulile Celui care a creat-o.” ~ Andrei Pleșu

Provocările sunt multiple şi în mediile spiritualizate. Vrei să demonstrezi că eşti capabil, competent sau bun în ceea ce faci. Dacă reuşeşti să demonstrezi acest lucru, mândria te învăluie în seva ei dulceagă şi harul dumnezeiesc se îndepărtează de tine. Demonstraţiile sunt însoţite de pierderea harului, în timp ce manifestarea  unei anumite competenţe este dovadă de iubire sau dăruire. Lupta împotriva evidenţelor este cu atât mai acerbă în mediul religios.

Când ajungeam la Facultatea de Teologie simţeam o dulceaţă, o mângâiere inexplicabilă şi participam la informaţiile pe care părinţii profesori (ne adresam astfel pentru că majoritatea cadrelor didactice sunt preoţi) urmau să ni le ofere şi eram de multe ori uimită cum reuşesc să transmită informaţii atât de preţioase pentru sufletul şi duhul omului, fără să fie sau să pară pedanţi. Însă în sala de curs erau şi persoane care voiau să-şi etaleze ansamblul de cunoştinţe, reducând tot Adevărul la propriile convingeri. Sunt recunoscătoare profesorilor care ne-au încurajat să dezvoltăm ceea ce teologul ortodox român  Andrei Scrima numeşte “centralitate deschisă.”

„Provocarea cea mai mare este să ne menţinem în stadiul centralităţii deschise, ci nu în conservarea valorilor.” ~ Andrei Scrima

Să ştim în Cine credem şi de ce fără a deveni exclusivişti refuzând contactul cu oamenii care nu sunt „ca noi”, gata instalaţi în convingeri (adesea vecine cu obtuzitatea), este o dovadă de bun simţ.

Studiul teologiei m-a învăţat că centrul valorilor perene trebuie mereu actualizat prin cultivarea sufletului, iar ameninţarea uneori imperceptibilă constă în înrobirea acestuia de dragul efectului şi al utilităţii imediate. Dorinţele şi înclinaţiile noastre ajung să ne înjosească făcându-ne să credem în intensitate, senzaţional şi noutate. În scurt timp devenim ahtiaţi după satisfacţii, neputând fi vreodată satisfăcuţi pe termen îndelungat.

Cunoaşterea şi experierea duhovnicească trebuie să te transforme, să te apropie de versiunea cea mai bună a firii tale şi conştientizezi nivelul la care te afli în funcţie de dorinţele tale şi de felul în care te porţi cu semenii tăi.

Investim atât de prost entuziasmul, mânia, revolta, uneori şi compasiunea, iertarea şi acceptarea. Mânia deşi pare masculină, ea este nebărbătească şi este opusul tăriei şi al curajului. Entuziasmul poate ascunde naivitatea şi imaturitatea, când nu este bucurie adevărată. Revolta trebuie direcţionată către înclinaţiile care ne înrobesc sufletul. Compasiunea e menită să-l ajute pe semenul nostru, nu să-l adâncească în neputinţă. Iertarea să fie chip al bunătăţii şi libertăţii, nu lipsă de caracter şi toleranţă (auto)distrugătoare. A ierta înseamnă a pune bunătatea inimii şi iubirea mai presus de normativitatea mecanică a raţiunii. Acceptarea realităţii şi nu negarea ei este semn de sănătate mintală.

În procesul înţelegerii iconomiei dumnezeieşti se naşte posibilitatea respectului şi iubirii de sine sănătoase!

Fiind conştienţi de raţiunea pentru care am fost creaţi, facem alegeri cu mai multă precauţie privind viaţa noastră şi atunci se va instala pacea care înseamnă stabilitate, echilibru stabil. Însă pentru a putea să alegi conştient este necesară libertatea lăuntrică, iar acesta este terenul de luptă al omului cu el însuşi. Nu este suficient să te aliniezi pe calea dreaptă fiind motivat de îmboldirile vieţii tale, deşi este dezirabil decât să rătăceşti bezmetic pe meleaguri străine ei, însă ceea ce te schimbă şi te atrage cu adevărat să trăieşti creştineşte sunt valorile pe care le găseşti în ortodoxie, dacă desigur, rezonezi cu ele. Aceste valori îţi vor reda libertatea şi vei ajunge să te comporţi etic nu pentru a avea conştiinţa liniştită (deci pentru un scop egoist), ci pentru că te raportezi la o persoană pe care o iubeşti şi în care crezi. Trebuie să te aliniezi păstrându-ţi intact discernământul (dacă l-ai dobândit). Chiar şi când alegi ce consideri că îţi este benefic, separă atent accesoriul de esenţial, aparenţele de realitate şi profunzime.

În măsura în care te depărtezi de decadenţă şi  înaintezi spre faţetele mai înalte ale vieţii omeneşti se revelează libertatea şi iubirea ta – deci măreţia firii umane – însă şi posibilităţile sau înclinaţiile de decădere ale firii umane stau la pândă pentru a te atrage în mrejele instinctelor tale primare. Aşezarea lăuntrică este facilitată de statornicie şi determinare asumate. Clarifică-ţi cine eşti şi ceea ce vrei de la viaţă şi stabileşte-te pe un drum propriu firii tale prin care te poţi apropia de Dumnezeu dacă vrei să fii cu adevărat viu şi nu doar să exişti. Se tinde adesea către o „teologie particulară” şi sunt numeroşi oamenii care apelează la adevărul Bisericii sau la argumentul existenţei lui Dumnezeu pentru a-şi  deservi anumite necesităţi psihologice inconştiente. Onestitatea faţă de sine se deprinde în timp, dacă te apropii cu adevărat de Dumnezeu ca Persoană şi nu-L percepi ca pe un concept abstract.

Hristos a Înviat!

by //
“Iisus Hristos nu a venit doar ca să ne cheme. A venit şi să ne înveţe să ne lăsăm chemaţi! Ortodoxia este o chemare la împrietenirea cu Dumnezeu!”, afirmă Părintele Constantin Necula.

anastasis-1

Chiar dacă nu am ţinut post, chiar dacă nu am făcut fapte vrednice de apropierea de Hristos, El ne cheamă pe fiecare dintre noi şi aşteaptă răspunsul nostru. În seara aceasta, să mergem cât mai mulţi la întâlnirea cu Mirele şi să înviem odată cu El. Dacă printre noi sunt si persoane care se pot împărtăşi cu Trupul şi Sângele Lui în această noapte, cu binecuvântarea părintelui duhovnic, sunt sigură că l-am bucura pe Domnul nostru pentru că jertfa Sa supremă pentru noi a fost făcută. Să nu-L lăsăm singur, dragii mei!

Părintele Savatie Baştovoi ne transmite gândurile sale despre marea sărbătoare care se apropie:

“Paștele înseamnă trecere și de la Moise la Hristos s-a referit concret la trecerea poporului evreu prin Marea Roșie, care a presupus întreaga suferință a drumului de la robia egipteană la eliberare. Suferința poporului evreu, cu morțile aferente, cu zbuciumul traversării pustiului, au preînchipuit suferința lui Hristos, patimile Sale și moartea pe Cruce care au culminat în învierea Sa. ”Paștile Domnului”, așa cum cîntăm în Canonul Învierii, este trecerea ”din moarte la viață și de pe pămînt la cer”. Este de la sine înțeles că ”trecerea” prin patimă și moarte nu poate fi fericită, ci numai Învierea este prilej de bucurie.

În accepțiunea creștină fericirea este o stare de grație, condiția sfinților, încununarea virtuților, răsplata veșnică, creșterea întru asemănarea cu Hristos. Formula ”sărbători fericite”, ”paște fericit” este o noutate a lumii care consideră că fericirea este o masă bogată, un drum spre picnic fără ambuteiaje, o revedere a neamurilor. Nu veți găsi această urare nicăieri în tradiția de două mii de ani a creștinismului.

De la Hristos încoace creștinii își spun ”Hristos a înviat” – aceasta este vestea care a schimbat lumea, care a cutremurat iadul și a deschis cerurile. A spune ”Hristos a înviat!” și a răspunde ”Adevărat a înviat!” este adevărata mărturisire de credință, însumarea Evangheliei în două cuvinte, îndeplinirea poruncii propovăduirii.

Înlocuirea lui ”Hristos a înviat” cu ”Paște fericit” este cea mai mare lovitură primită vreodată de lumea creștină. Urmările ei nu se vor lăsa mult așteptate.

Nu vă temeți și nu vă rușinați să vă spuneți ”Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”. Desigur, dacă aveți această convingere.

Hristos a înviat! Fiți fericiți…”

Poţi fi responsabil fără să fii matur?

by //

Mulţi dintre pacienţii şi clienţii mei afirmă că se percep ca fiind imaturi. Un semn îmbucurător, îmi spun. Nu vin să-mi ceară (subliminal) doar să fiu de acord cu ei, deci am cu cine construi o relaţie terapeutică. Apoi, îi îndemn să spună mai multe despre această imaturitate şi constat cât de confunzi sunt în privinţa propriei persoane. Fără multă introspecţie, ei conştientizează că nu întâmplător vor cu ardoare să fie într-o relaţie de parteneriat. Astfel, se întâlnesc pe ei prin celălalt. Sunt și persoane care simt că nu se pot implica într-o relație pentru că s-ar pierde pe ele însele.

Nu sunt rare nici cazurile în care îmi spun în timpul primelor întâlniri cât de maturi sunt ei şi toţi ceilalţi au carenţe ireconciliabile şi abominabile. Iar a fi matur de multe ori se confundă cu a fi serios, impozant, respectat şi admirat. Şi pe alocuri, plicticos, dacă reuşesc să fie sinceri cu ei până la capăt.

Maturitatea nu presupune doar să ai un serviciu stabil în care să-ţi faci treaba cu responsabilitate; o relaţie de lungă durată; pe cineva de care să ai grijă; deşi toate acestea fac parte din maturitatea psihologică a unei persoane.

Maturitatea constă şi în alegerea conduitelor adecvate diverselor contexte în care te afli, fără a juca un rol sau a-ţi pune o mască.

Uneori dai dovadă de maturitate şi când nu te manifeşti în toată splendoarea autenticităţii tale. Când eşti furios, matur din partea ta este să înveţi să-ţi controlezi emoţiile (nu chiar atunci, preferabil pentru celălalt), nu să te manifeşti autentic. De asemenea, când îţi îndeplineşti responsabilităţile nefiind supravegheat sau constrâns, când nu cheltuieşti toţi banii pe care îi ai, când nu vrei să demonstrezi tot timpul ce muşhi tonifiaţi (posibili intelectuali) deţii, când felul tău de a fi primează în faţa unor mezaventuri în care ai fi putut da dovadă de răutate, egoism, răzbunare, sarcasm – sunt teste cu notă de promovabilitate pentru tine, sper! 🙂

O persoană matură reflectează la experienţele prin care a trecut şi integrează ceea ce a trăit, acceptându-şi limitele încercând totodată să devină mai bună ca în trecut.

Unele persoane nu-şi pot asuma responsabilităţile maturităţii şi rămân „copii umflaţi de vârstă”, cum îi numeşte una dintre scriitoarele mele preferate, Simone de Beauvoir. Așadar, maturitatea nu e direct proporțională cu vârsta cronologică.

De cele mai multe ori intrarea cu adevărat în maturitate începe când ne moare cineva drag, când devenim părinţi sau când viaţa cuiva depinde de noi financiar sau emoţional.

Autocunoaşterea înseamnă să ştii unde te situezi mai ales din punct de vedere psihologic. Vă ofer acum câteva repere care vă pot ajuta să găsiţi un răspuns referitor la gradul de maturitate pe care îl aveţi.

  • Te consideri responsabil fără să ai sentimente de culpabilitate faţă de cineva?
  • Ştii să te asumi în totalitatea nevoilor, limitelor şi reuşitelor tale?
  • Rămâi demn când eşti provocat intens să „loveşti” şi ai toate mijloacele necesare?
  • Reuşeşti să faci faţă durerii mari din viaţa ta?
  • Găseşti un sens vieţii?
  • Îţi recunoşti greşelile depunând efortul necesar corijării lor şi dezvoltării tale?
  • Ai acceptat că nu poţi fi apreciat/iubit/acceptat de toată lumea?
  • Îţi asiguri autonomia financiară?
  • Reuşeşti de cele mai multe ori să fii stăpân pe emoţiile tale?
  • Spui „Nu” şi „Da” hotărât, asumându-ți consecințele?
  • Îţi doreşti mai mult să oferi decât să primeşti?
  • Ai propriile opinii despre viaţă şi oameni?
  • Te consideri o persoană liberă (nu libertină)?

Datoriile omului față de el însuși

by //

Datoriile omului față de el însuși se pot încadra în două categorii: naturale și morale.

Datoriile naturale ale omului faţă de el însuşi privesc menţinerea vieţii trupului său prin grija faţă de acesta. Omul este dator să evite orice îi poate vătăma trupul incluzând mâncarea şi alcoolul în exces, fumatul, provocările care i-ar putea periclita viaţa şi expunerea la situaţii cu potenţial violent. Evitând aceste situaţii ne manifestăm grija şi faţă de natura noastră sufletească, trupul nefiind altceva decât slujitorul sufletului şi al minţii.

În măsura în care duhul omului este în comuniune cu Duhul Sfânt, trupul devine slujitor şi al voinţei dumnezeieşti.

Am auzit mulţi oameni spunând că-şi “fac toate poftele”, de orice natură ar fie ele, tocmai pentru că-şi iubesc trupul sau că “se iubesc pe ei înşişi”. În mintea mea se derulează într-un mod automat întrebările din rolul de terapeut, “Şi dacă nu ţi-ai iubi atât de mult trupul l-ai îmbuiba mai puţin cu mâncare? Ai face aceleaşi alegeri din punct de vedere sexual dacă ţi-ai respecta mai puţin corpul? Ai fi la fel de sedentar dacă ai avea un respect mai mare pentru corpul tău?” Ca mască pentru egoism, neputinţe şi dependenţe stă de multe ori “iubirea de sine”. Însă despre acest subiect voi scrie într-un alt articol.

„Viaţa este cel mai înalt dintre bunurile naturale dăruite omului de Dumnezeu, de aceea trebuie să i se acorde valoarea cuvenită şi omul să nu o jertfească pentru bunuri naturale.” ~ Sfântul Nectarie de la Eghina

Îmi place că morala creștină solicită o grijă rațională față de trup, eliberată de preocuparea irațională faţă de acesta, izvorâtă din teama de moarte, şi propune ca mijloace pentru o dezvoltare și îngrijire normale ale trupului, munca și disciplina. Prin muncă se întăresc puterile trupului, iar prin disciplină se dezvoltă normal puterile trupești, trupul devenind capabil de împlinirea cerințelor duhului. În toate însă se cere o dreaptă măsură, în care stă ascunsă virtutea.

Aristotel spune în Etica Nicomahică: “Disciplina peste măsură și lipsa ei strică sufletul”.

Viața duhovnicească se manifestă, se dezvoltă și merge spre desăvârșire, către care sufletul se sârguiește să ajungă, prin firea sensibilă. Iar în acest plan artiştii sunt avantajaţi. Că nu sunt ei cei mai duhovniceşti oameni, este o altă poveste 🙂

Viața sensibilă este considerată cel mai mare dar făcut de Dumnezeu omului cu scopul ca acesta să devină părtaș al propriei bunătăți și fericiri ale Lui.

Dezvoltarea puterilor duhovnicești şi desăvârșirea morală a omului, fiind plăsmuit după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, sunt alte responsabilităţi ale omului.

Omul este dator să se asemene lui Dumnezeu, dezvoltându-se duhovnicește și desăvârșindu-se moral.

Firea duhovnicească a omului constă în partea inteligibilă a puterilor sale duhovnicești.

„Omul îşi menţine, dezvoltă şi desăvârşeşte puterile lui duhovniceşti prin încercarea de a se cunoaşte pe sine însuşi, prin recunoaşterea relaţiei lui cu făptura creată şi prin relaţia lui cu Făcătorul ei. Prin cunoaşterea de sine omul află ceea ce caută, este adus treptat de la particular la general şi astfel, progresând, se dezvoltă şi se desăvârşeşte.” ~ Sfântul Nectarie de la Eghina

Dezvoltarea normală a puterilor duhovnicești ale omului funcționează optim numai dacă mintea este canalizată corect, fiind liniştită şi activă. Acest lucru presupune înfrânare de la desfătări, beţii, activităţi care înjosesc firea umană, şi putinţa de a elimina patimile.

Am întâlnit persoane care au dezvoltat o dependenţă de părintele duhovnicesc nemaiputând acţiona deloc şi după propria judecată. Nu mă înţelegeţi greşit, îi încurajez pe toţi oamenii care vor să se apropie de Dumnezeu să aibă o constanţă în mărturisire, însă Sfânta Taină a Spovedaniei nu exclude liberul arbitru şi discernământul personal. Bineînţeles, e necesar şi benefic din toate punctele de vedere să ascultăm sfatul părintelui duhovnic, însă vă propun să faceţi asta într-un mod activ, nu pasiv. Să căutaţi să aflaţi pe propria experienţă adevărul conţinut în învăţătura pe care o primiţi şi să acţionaţi liber, fiind conştienţi de repercusiuni, dar şi de etapa duhovnicească în care vă aflaţi.

Credinţa este prima treaptă a urcuşului duhovnicesc: „Dacă nu veți crede, nici nu veți înțelege”, spune Sfânta Scriptură. Fără să am pretenţia că ştiu ce vrea Dumnezeu, am o bănuială că nu ne vrea „neinformaţi”, dimpotrivă, ne îndeamnă să cercetăm pentru a afla, credinţa fiind doar combustibilul motivaţiei. În învăţătură, credinţa este prima treaptă care duce la aflarea adevărului: “Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţa vesnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine.”

Dumnezeu a lăsat în noi această sete de cunoastere tocmai ca să cercetăm, să cautăm până găsim răspunsuri la întrebările esenţiale, să aflăm mai multe despre tot ceea ce ne înconjoară, să ştim de unde venim şi încotro ne îndreaptăm. Apoi să ne cizelăm şi să devenim cultivaţi, însă nu în cunoştinte fără folos, ci pentru a spori în credinţă şi dragoste.

“Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide, că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui ce bate i se va deschide.” (Ev. Matei 7:7-8)

“Mintea este lumina din noi, iar dacă această lumină devine întuneric, atunci întunericul ne este călăuzitor. De aceea, omul trebuie să se îngrijească de puterea lui duhovnicească, adică mintea.” ~ Sfântul Nectarie de la Eghina

O datorie morală a omului faţă de el însuşi este şi să-și îndreptare voința spre binele moral şi duhovnicesc.

„Omul se poate înşela în conţinutul voinţei sale şi de aceea e bine să cerceteze dacă voinţa sa este în acord cu legea morală. Conţinutul fals al dorinţei este produsul păcatului care întunecă mintea noastră şi slăbeşte voinţa. Pentru întărirea voinţei şi pentru săvârşirea binelui se cere răbdare, iar răbdarea este puterea voinţei care se adapă din mintea luminată şi din legea morală. Prin răbdare voinţa se arată statornică şi neclintită şi covârşeşte păcatul care luptă în noi. Caracterul unei voinţe puternice după raţiune şi care are un conţinut adevărat este bărbăţia, curajul, îndrăznirea, nobleţea minţii şi toate virtuţiile care însoţesc bărbăţia. Semnele unei voinţe întărite sunt identificarea ei cu voia dumnezeiască şi concepţia morală. Penru o asemenea întărire a voinţei, omul trebuie să lupte împotriva falsei voinţe care sălăşluieşte în el, dar se întăreşte în luptă, dacă îşi păzeşte mintea luminată și dacă împlineşte legea morală.” ~ Sfântul Nectarie de la Eghina

O altă responsabilitate morală a omului faţă de el însuşi constă în protejarea părții sale sensibile, a inimii, deoarece simţirea sa, partea sa sufletească, va urma traseul voinţei. Dacă voinţa este îndreptată spre cultivarea înţelepciunii şi a celorlalte virtuţi, se va afla la adăpost 🙂

„Consecinţa armoniei simţirii şi a legii dumnezeieşti este bucuria lăuntrică a inimii, liniştea duhului şi convingerea lăuntrică a sufletului cu privire la viitoarea desfătare de cel mai înalt bine cu care simte că se află deja în comunicare tainică.” ~ Sfântul Nectarie de la Eghina

Din dezvoltarea armonioasă a tuturor puterilor duhovnicești ale omului poate să fie obținută liniştea sufletului, pacea minţii şi desăvârșirea duhului.

Să râdem cu Pleșu și Liiceanu (2)

by //

Relatarea unui banc extras din cartea Dialoguri de duminică pe care filosoful Gabriel Liiceanu i l-a făcut prietenului său, Andrei Pleșu, în ziua în care urmau să plece împreună cu Mihai Tatulici, pentru o zi, în Muntele Athos. Mihai Tatulici îl ia de acasă întâi pe Andrei Pleșu, apoi pornesc împreună spre casa filosofului care-i aștepta nerăbdător.

„În timp ce-i aștept – sacul de mână e pregătit lângă ușă – ies pe terasa închisă, să mă uit de-a lungul aleii. Ochii-mi cad….pe valiza mare de voiaj, depozitată, cuminte, într-un colț al terasei. Tocmai în acel moment văd și mașina apropiindu-se. Cei doi coboară din mașină. Deschid geamul, le fac semn și-i rog să se apropie de balcon. „Andrei, dragule, îi spun cu un ton rugător și puțin jenat. Fii drăguț și ia-mi tu valiza, ca să n-o mai car pe scări. Ți-o dau peste balcon.” Ridic valiza supradimensionată, mimând opinteala, și o trec cu greu prin geamul deschis, peste balustradă. Andrei se repede să mă ajute, apucând să arunce un „Ce dracu’ ți-ai luat cu tine, doar stăm o singură zi” – „Haide, răspund eu, în timp ce gâfâi. Știi că sunt cochet. Diverse aparate și alte chestii. Ești gata? Pot să-i dau drumul? Hai, că nu mai pot s-o țin.” Tatulici privește cu gura căscată și îngaimă și el: “Dar ce v-a’i luat acolo?”, răstimp în care Andrei, cu picioarele bine înfipte în pământ, mai apucă să arunce către Tatulici: „E nebun, am uitat să vă spun.” După care, deja congestionat de efortul pe care se pregătește să-l facă, strigă: „Gata!” Și prinde între brațele întinse deasupra capului…valiza goală. Tatulici sare și el să-l ajute, sunt acum, amândoi, cu valiza goală în brațe, se uită o clipă unul la altul, apoi la mine, care sunt pe punctul să leșn de râs, aplecat peste balustradă. Andrei fierbe: „Ce banc tâmpit! Am uitat să vă spun, domnule Tatulici. Știți, Gabriel face bancuri de care râde singur.” Apoi, o bună parte din timpul călătoriei, îi povestește lui Tatulici toate bancurile tâmpite pe care i le-am făcut de-a lungul vieții. Îl corectez, din când în când, ne certăm uneori pe câte un detaliu, și trecem granița de la Giurgiu, râzând cu lacrimi.”

Sper că v-ați amuzat la fel de mult ca mine citind cele două experiențe ale cuplului Pleșu-Liiceanu 🙂

Să râdem cu Pleşu şi Liiceanu

by //

Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au fost „cununaţi” de filosoful Constantin Noica în urmă cu aproape jumătate de secol. De atunci au rămas împreună şi nu de puţine ori râd copios unul de celălalt.

Andrei Pleşu relatează în cartea Dialoguri de duminică următoarea experienţă hazlie a bunului său prieten, Liiceanu.

„Invitat la o masă de un profesor din Kyoto, specialist în zen, Gabriel Liiceanu a înţeles repede că are de trecut o probă grea. Trebuia să stea cuminte, cu picioarele sub el, şi să mănânce din boluri misterioase, oferite de o oficiantă care aluneca între comeseni pe genunchi. După scurt timp, filosoful român, a simţit că pierde controlul membrelor sale inferioare. Amorţite, străbătute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atenţie, şi aşa hărţuită de insolitul bucatelor şi de discursul sibilinic al interlocutorului. Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept un extract de cârpe şi se obişnuieşte greu cu ideea că fasolea bătută se poate freca cu zahăr pentru a deveni desert. Trebuia, fireşte, făcut ceva. Trebuia schimbată poziţia, păstrând totuşi acceaşi stilistică, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotărât, prin urmare, să-şi adune picioarele în aşa fel încât să-şi poată sprijini şezutul pe călcâie. După chinuitorul lotus dinainte, noua postură părea mântuirea însăşi, dar numai pentru câteva minute. Călcâiele un sunt nici ele antrenate să suporte întreaga pagodă a corpului. În plus, o apăsare disproporţionată suprasolicita  în această poziţie degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere şi de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperată de a ieşi la liman, o nouă atitudine, de o riscantă radicalitate. S-a aşezat, pur şi simplu, în genunchi. Cu trunchiul drept, dominând, fără autoritate, figurile gracile ale celorlalţi, pentru care lotusul nu părea să creeze dificultăţi. Scena avea, probabil, în ochii celor de faţă, ceva patetic. Liiceanu trebuie să fi arătat ca un ţăran de Octav Băncilă, exploatat, obidit, flămând, căzut în genunchi după o răscoală ratată. Dar cât poţi rezista în genunchi, dacă n-ai practica zilnică a penitenţei? Mai rămăsese o singură variantă, neortodoxă, greu integrabilă tabietului nipon, dar parcă mai confortabilă: aş numi-o poziţia Lorelei. Te laşi binişor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajişte. Japonezii au contemplat, cu discreţie, tot acest program gimnastic, la capătul căruia victima a ieşit din joc, lichidată. Şi cotul amorţeşte. „Un scaun, un regat pentru un scaun!” striga mut fiecare mădular al filosofului. Nu există altă soluţie decât abandonul. „Vai, ce grădină frumoasă aveţi!”, a gemut Gabriel, iluminat, şi, ridicându-se, a pornit tam-nesam s-o viziteze, lăsându-şi amfitrionii cu lingura la gură, între două îmbucături.”

Urmează o experienţă comică, pusă la cale de Liiceanu, avându-l ca personaj principal pe Andrei Pleşu 🙂

Faţetele infidelităţii

by //

Puţine cupluri pot afirma că nu au cunoscut o criză de infidelitate, chiar şi una mai puţin evidentă, cum ar fi cea în care îţi doreşti sau îţi imaginezi că te afli alături de altă persoană decât cea pe care o ai în faţa ochilor.

Toți vrem să experimentăm stări de paradis, încă pe acest pământ fiind. Aceste stări se simt de cele mai multe ori la începutul unei relaţii de cuplu. Şi după ce ne retragem proiecţiile şi-l cunoaştem mai bine pe cel investit cu atâta admiraţie, ne putem juli zdravăn în căderea vertiginoasă, dacă nu ne-am pregătit în prealabil o saltea pufoasă pentru aterizare. Din dorinţa de a nu renunţa la relaţie, dar nici la propriile proiecţii, îi pretinzi celuilalt să fie cum îţi doreşti pentru a-ţi fi mai confortabil să-l iubeşti. Îţi aminteşti că făcea gesturi impresionante în primele luni de relaţie, iar acum nu-l mai recunoşti pe indolentul ăsta de lângă tine.

Cum mai regăsești interesul după ce dezvrăjirea a intervenit?

Asta-i o adevărată provocare. Dacă îţi aminteşti ce te-a atras la partener, poate fi o soluţie, în măsura în care acesta nu s-a schimbat între timp sau dacă ce ai descoperit ulterior nu este mult mai contrastant cu ceea ce te făcea să-l apreciezi. Dacă alegi să comunici deschis şi vă aliniaţi în dorinţa de a construi relaţia, poate fi altă soluţie salvatoare. Poţi alege, de asemenea, să investeşti şi să dăruieşti cât de mult poţi, fără să ceri ceva, şi-n măsura în care partenerul nu a devenit infirm emoţional brusc, poate fi sensibilizat şi îşi conştientizează şi el responsabilitatea în relaţie.

Amintirile emoționale pot fi călăuzite greșit în prezent controlându-ţi aşteptările şi nevoile.

Este momentul când apar fisuri în cuplu. Şi fiecare partener face faţă cum poate, în funcţie de maturitatea sa psihologică şi de sistemul său de valori. Nu de puţine ori, este introdusă o altă persoană în acest moment critic, dacă nu se renunţă deja la relaţie.

Sentimentele noastre cele mai profunde, pasiunile sau lucrurile după care tânjim cu ardoare sunt călăuze esențiale care ne învaţă să iubim şi cum să iubim. Iar pentru a ştii cum să iubeşti ai nevoie de repere, de cultură, de bunăvoinţă şi de perseverenţă! Însă dacă eforturile de a empatiza cu partenerul sunt mari şi unilaterale, ele duc la erodarea cuplului în timp şi cel care simte că nu primeşte suficient poate să caute alinare în alte braţe, mai afectuoase.

Infidelitatea poate avea multe forme. De exemplu, când îi comunicăm altei persoane un aspect intim despre partenerul nostru sau despre relaţia noastră de cuplu, străin persoanei cu care s-ar presupune că împărţim binele şi greul, în acel moment suntem infideli. Când ne gândim sau ne dorim intens să fim alături de altă persoană, ci nu lângă cel care este cam plicticos sau banal, îi suntem infideli. De asemenea, când ai un succes şi partenerul tău este ultimul care află, ai comis un act de infidelitate, pentru care, desigur, ai motive personale. Iar dacă se ajunge şi la relaţii trupeşti în afara cuplului conjugal, infidelitatea este evidentă, cu neputinţă de a fi infirmată.

Am auzit de multe ori argumentele: “Eram neglijat.”, “Lucra prea mult.”, “Era căsătorită cu cariera ei, nu cu mine.”, “Nu mă mai aprecia”. În acel moment îl întreb cum îi arăta el iubitei sale că o iubeşte. Pentru a nu se mai victimiza şi a se responsabiliza nemaiascunzându-se în spatele nefericirii. Desigur, şi-n cazul femeilor procedez la fel.

Dacă fiecare ajunge să conştientizeze cum a contribuit la situaţia actuală, şansa unei comunicări creşte şi se poate lua o decizie matură, pe care ei o aleg. Şi dacă decid să rămână împreună, încrederea persoanei înşelate este afectată şi trebuie redobândită cu răbdare, delicateţe din partea partenerului infidel, şi prin manifestarea iubirii acestuia. Învaţă s-o asculţi, dar şi să taci alături de iubita ta. O tăcere cultă şi cultivată vă poate apropia mai mult decât o mie de declaraţii şi asigurări ale sentimentelor.

Unele dintre femeile care înşală este puţin probabil să mai rămână în relaţie pentru mult timp deoarece ele ajung să fie infidele după ce s-au cam înstrăinat emoţional de partener. Mai există posibilitatea ca ele să fie infidele ca răspuns la infidelitatea partenerului, simţindu-se ulterior foarte vinovate şi regretând intens decizia luată. În schimb, unii dintre bărbaţi ajung să înşele din curiozitate, ataşându-se ulterior (sau nu!) de noua parteneră.

Sunt şi situaţii în care infidela se comportă impecabil pentru a scăpa de culpabilitatea din mintea sa, însă îşi critică tacit destul de frecevent partenerul accentuându-i slăbiciunile şi carenţele.

Cu cât un sentiment este mai intens, cu atât mintea devine mai emoțională.

În iubire, oricât ar fi de greu, totul se face cu inima deschisă, fără să încerci să scapi de durere. Chiar şi după ce trăieşti o suferinţă mare, dacă alegi să-ţi dezgoleşti sufletul în faţa partenerului (nu e deloc simplu, ştiu!) trăieşti o stare de puritate care va rămâne etern a voastră, indiferent de parcursul ulterior al relaţiei. Bineînţeles, starea de puritate poate fi atinsă doar în anumite condiţii (nefiind prestabilite, ci doar simţite) şi nu cu oricare dintre parteneri (decât dacă eşti “inspirată” de fiecare dată când îi alegi).

Când există admiraţie reciprocă în relaţia de iubire, şansele să se ajungă la infidelitate sunt reduse, partenerii fiind puţin vulnerabili la diversitate.

Cunosc femei cu o capacitate de iubire până la jertfa supremă (şi-ar da viaţa pentru bărbatul pe care-l iubesc) şi bărbaţi a căror iubire nu are graniţă, venerându-şi iubitele după mulţi ani de la căsătorie! Deci, se poate! 🙂

Unii oameni în această viață caută bunăstarea, alții culturalizarea, iar alții tânjesc după emoții și sentimente profunde. Pe lângă exaltările de prost gust şi imprudenţele decizionale, trăim de câteva ori și sentimentul plenar de iubire. Să-l înnobilăm cum se cuvine protejându-l de animozităţile şi trivialităţile acestei lumi!

Rămâi în barcă!

by //

Relativ recent companionul meu mi-a spus că suntem toți într-o barcă. Astăzi cuplul Hinshaw ne-a împărtășit la finalul întâlnirii a celor 3 zile, care au avut ca temă asistența medicală, psihologică și spirituală a pacientului incurabil, că Părintele de origine română Roman Braga i-a lăsat multe învățături în inimi, dintre care mai pregnantă este aceasta: “Rămâi în barcă!”, barca fiind biserica. Companionul meu (același care m-a întrebat cum păcătuiesc în rugăciune) nu avea în vedere biserica referindu-se la barcă, însă tot la discuții teologice am ajuns.

Am ales ca în acest articol să vă transmit gândurile mele despre întâlnirile miraculoase.

O întâlnire miraculoasă pentru mine s-a extins pe parcursul ultimelor 3 zile în compania soților Hinshaw, Prof. Dr. Pavel Chirilă, a altor colegi psihologi, psihiatri și teologi. Am fost înconjurată de profesionalism, atitudine modestă, altruistă, uneori chiar smerită, iubire și multă capacitate de dăruire, (re)uniți fiind de scopul nostru comun: să-i ajutăm cum putem pe semenii noștri aflați în suferință și de a încreștina medicina, psihologia și psihiatria.

Prof. Dr. Daniel Hinshaw și Dr. Jane Hinshaw sunt medici americani (Daniel-chirurg, Jane-psihiatru) convertiți la ortodoxie. Dr. Daniel l-a însoțit până-n ultima clipă pe Părintele Braga, oferindu-i asistență medicală împreună cu soția sa, având “binecuvântarea” (cum declară cu smerenie) de a-i fi alături când Părintele a părăsit lumea aceasta pentru Împărăție.

În timp ce Dr. Jane ne împărtășea experiența soțului său alături de Părintele Braga (ea fiind martor, de cele mai multe ori), am observat cum Dr. Daniel s-a retras discret în rugăciune (m-ai putea întreba de unde știu că nu se gândea la următoarea destinație turistică planificată. Am simțit și este de ajuns! Unele lucruri se simt dacă știi unde să privești și cum să auzi!). Apoi Prof. Dr. Pavel Chirilă ne-a relatat experiența sa în compania Părintelui Braga și am simțit prezența vie a Părintelui invocat prin dragostea ce a lăsat-o moștenire sufletelor pe care le-a întâlnit.

Ce au învățat cele 3 persoane menționate de la Părintele Braga? În primul rând dragostea pentru oameni accentuată de suferința pe care a îndurat-o în această viață, apoi smerenia și veselia care erau nelipsite din atitudinea Părintelui chiar și-n timpul unor dureri cumplite. Apoi Dr. Daniel a adăugat că duhovnicul său, Părintele Braga, l-a învățat și lecția răbdării, preluată de la duhovnicul acestuia, Părintele Cleopa Ilie. Iar ultima destăinuire îi aparține Doctoriței Jane care a spus că nu se împărtășește fără să spună aceste cuvinte (ca rugaciune): „Lord, I don’t deserve You, but I can’t live without you!”, așa cum a învățat-o Părintele Braga.

În tot acest timp cât s-a vorbit despre Părintele Braga, ni s-au arătat imagini cu Părintele și mulți dintre noi aveam lacrimi în ochi. Cea mai emoționantă fotografie îl arăta pe Părintele în scaun cu rotile, aplecat ușor spre Dr. Daniel care-l privea cu dragoste, îngenunchiat.

Finalul celor 3 zile miraculoase pentru mine (și cred că nu sunt singura care le-a perceput astfel), a fost conchis cu următoarea afirmație a d-nului doctor Chirilă: „Jane, Daniel, suferința Părintelui Braga v-a născut pe voi!” Apoi, d-nul doctor a venit spre mine, m-a sărutat pe frunte și am știut că acel moment va deveni parte a temeliei mele. Este unul dintre momentele vieții mele la care mă voi întoarce de câte ori vreau și de fiecare dată voi avea lacrimi în ochi sau zâmbet pe chip!

În vacarmul atâtor neîntâlniri, am conștientizat că suntem suma întâlnirilor noastre și ador să fiu înconjurată de oameni care mă împing (foarte discret de cele mai multe ori) către limitele superioare ale existenței mele. Oamenii condensați (cum îmi place să-i numesc) sunt cei care te sprijină să devii ceea ce ești, te duc către tine, te determină să te vezi așa cum ești, nu cum vrei să fii sau cum crezi că ești. Te împing către întâlnirea adevărată cu tine!

Poți ajunge la constatarea faptului că ții în brațe o viață seacă. Pentru a te proteja de această situație călătorește cu întrebările esențiale pentru fiecare dintre noi: Cine sunt eu? Ce vreau să fac cu viața mea? Ce caut sau cine-mi lipsește? Ce mă împlinește? Fără să-ți pui întrebări nu afli răspunsuri și trăiești oarecum anesteziat. Vezi și auzi, dar nu înțelegi; atingi, miroși și guști, dar nu simți!

Despre câte întâlniri poți spune că au dat contur vieții tale?

Pot enumera cu recunoștință câteva persoane care vor dăinui în sufletul meu prin ceea ce m-au ajutat să devin, însă pentru a le proteja identitatea îi voi împărți în categorii: părinții mei, părintele meu duhovnic și alți preoți, profesori, pacienți, prieteni și un bărbat condensat! Cel din urmă mi-a reamintit importanța cuvintelor și răspunderea darului de a fi ființe cuvântătoare. De asemenea, mi-a educat auzul și văzul. Eforul meu de a-mi mobiliza gândirea în timpul conversațiilor noastre lungi și zilnice, din care lipsea orice urmă de flecăreală m-a ajutat să fiu și mai sensibilă la nuanțele cuvintelor pe care le folosesc.

Așadar, reușim să rămânem întregi (nealterați) doar dacă păstrăm vie amintirea întâlnirilor noastre reușite, onorându-le prin verticalitatea stilului nostru de viață!

Vă las acum în compania ultimului gând al doctorului Daniel Hinshaw: Perfecțiunea vieții constă în construirea unei relații de prietenie cu Dumnezeu!

Scris pe suflet

by //

Sunt momente în viaţă când îl rugăm pe Dumnezeu să ne ia la El pentru că nu mai putem îndura durerea. Depăşind-o, uităm intensitatea ei şi într-un fel sau altul ajungem din nou să ne facem rău. Apoi aflăm că printr-un rău aparent se poate elibera un bine permanent!

Mă doare când constat că oamenii pe care îi iubesc s-au schimbat atât de mult încât nu-i mai pot recunoaşte. Nu-i mai regăsesc pe ei sau pe mine lângă ei! Când ne întâlnim parcă-şi aduc şi ei aminte cine erau şi scot la suprafaţă doze consistente din delicateţea, bunătatea, vioiciunea, inocenţa şi inteligenţa cuminte(ştiu că te încrunţi când  citeşti acest cuvânt stupid: „cuminte”). Prin intermediul acestor întâlniri binefăcătoare, binevoitoare şi eliberatoare constat cât de mult m-am schimbat şi eu.

Când cineva se raportează la tine aşa cum te-a păstrat în mintea şi-n inima sa, conştientizezi că ai alte nevoi, dorinţe, preferinţe şi mai ales că te împlinesc alte lucruri decât cele predictibile pentru cealaltă persoană, oricât de apropiaţi aţi fost în trecut. În acel moment apare conflictul intern. Vrei să rămâi lângă persoana pe care o iubeşti  însă nu mai poţi. Nu mai poţi şi pentru că altcineva sau altceva şi-a lăsat amprenta pe sufletul şi trupul tău, contribuind la dezvoltarea şi maturizarea personalităţii tale.

Începi să te simţi gol şi fără puls. Te laşi trăit, nu trăieşti. Ajungi să faci tâmpenii care te ajută şi mai mult să nu te mai recunoşti şi de undeva, adânc de tot, începe să-ţi fie ruşine de tine. Aceea e clipa în care pare să se dărâme totul. Este perioada ruinelor. Atunci însă începe transformarea. Dacă te predai şi eşti  consecvent în noile alegeri, lăsând tot trecutul în urma ta, după ce te-ai ascultat aşa cum o faci când te întâlneşti cu cel mai bun camarad al tău, începi să te regăseşti.  Trecând prin suferinţă însă. Acesta este preţul regăsirii. Apoi simţi un dor imens de frumos şi de bun, aproape că doare fizic. Şi acest dor ia forma lacrimilor de har dacă ştii spre cine să te îndrepţi.

Adevărata dragoste este o energie cuprinzătoare, hrănitoare, nu cunoaşte şi oricum n-ar impune limite. Nu răneşte, ci vindecă generând în tine multă poftă de viaţă. Însă dacă inima ta este rănită te poate duce către ataşamente nesănătoase faţă de oameni, sex, dependenţe, euforie sau exces de emoţionalitate. Iar emoţiile, rănile şi suferinţele te fac să-ţi oferi condiţionat iubirea.

Tu ce faci când îţi simţi sufletul zdrobit de propriile neputinţe sau greşeli? Te culpabilizezi, învinovăţeşti, te autoflagelezi, devii agresiv sau te victimizezi spunându-ţi că soarta e prea crudă cu tine?

Când simt că sufletul meu plânge, deschid fereastra şi uitându-mă la cer, încep să zbor.

Dintotdeauna mi-au plăcut ferestrele. Ele sunt poarta mea spre lumea de dincolo unde ştiu că oamenii sunt buni și frumoși.

Ce bine este când ochii ţi se umplu de lacrimi de frumos. În jurul oamenilor frumoşi,  aerul se schimbă, iar liniştea unei regăsiri aduce cu sine un stop de timp şi de spaţiu. Începi atunci să nu mai percepi lumea cu mintea, ci cu inima. În sfârşit îţi poţi permite să fii tu, transparent, cu toate ale tale, iar celălalt se bucură de el prin tine şi de tine prin el.

Aşadar, suferinţa te poate închide în tine sau te poate deschide către lume. Concentrându-te asupra durerii, capacitatea ta de a trăi creativ seacă. Dacă te întrebi însă ce să faci tu singur cu durerea ta în braţe, îţi recomand să uiţi de tine o vreme şi să-L cauţi pe Dumnezeu. Apoi, toate aspectele vieţii tale se vor aşeza astfel încât să te bucuri că eşti!

Stai de vorbă cu tine la un ceai şi observă ce vezi cel mai pregnant la tine. Ce te defineşte cel mai mult? Nevoile, tiparele de gândire sau de comportament, stările pe care le ai, dorinţele, pasiunile, relaţiile tale, cariera, familia?

Intimitatea fizică în relația conjugală

by //

Într-o societate în care promiscuitatea este comună și frecventă, voi aborda în acest articol relația sexuală dintre soț și soție.

Mi se relatează frecvent în ultima perioadă cum femeile își pedepsesc soții invocând motive religioase pentru a le refuza inițiativa sexuală. Nici bărbații ”dogmatici” nu sunt receptivi la nevoile fizice firești ale soțiilor pentru că este post și nu este permis actul sexual în perioada aceasta. Între a nu fi permis și a nu fi încurajat este o nuanță mult prea ignorată! Citiți cu mai multă atenție Sfânta Scriptură și cărțile duhovnicești (recunosc, unele sunt sever ”dogmatice”, dar știți obiceiul albinei favorite a Sfântului Pavel! 🙂 ).

Biserica ne spune că Iisus vrea de la noi ”milă (citește iubire!), și nu jertfă”, și i-a certat pe oamenii care respectau legea (fariseii), dar iubirea nu se regăsea în sufletele lor. Sigur, e important să ai bun simț în privința frecvenței contactului sexual în perioada postului, însă nu-l supune pe partener la abstinență dacă decizia nu a fost luată împreună cu el. Și chiar dacă ați convenit să vă abțineți, iar soțul tău te dorește în perioada ”interzisă”, nu știu dacă te vei mântui mai sigur după normele legii decât conform celor ale iubirii.

Dorința sexuală este stimulată de comportamentul reciproc al soților și este consecința calității relației conjugale!

Cuvintele înțeleptului Solomon: „Gustă viața cu nevasta pe care o iubești, în tot timpul vieții tale pe care ți-a dat-o Dumnezeu sub soare, în această vreme trecătoare; căci aceasta îți este partea în viață, în mijlocul trudei cu care te ostenești sub soare” – ne atrag atenția asupra faptului că, în forma sa curată, sexualitatea nu este nicidecum o rușine sau o vină, ci un privilegiu, una dintre bucuriile vieții, liantul vieții și fericirii în căminul conjugal.

Sexualitatea nu constă doar în actul sexual nud, ci este un proces, o simfonie, în care sunt implicate toate dimensiunile celor doi soți, întreaga lor ființă, care devine ”una”. Astfel, dincolo de biologic, organic, sexualitatea are dimensiuni complexe care se regăsesc în plan psihologic, social, cultural, moral și spiritual. Prin sexualitate se stabilește o relație profundă între cei doi parteneri, fără ca aceștia să devină obsedați de ea.

Sexualitatea nu se reduce la actul sexual în sine, ci este o bucurie care conține, pe lângă plăcerea fizică – deloc de neglijat – fericirea pe care ți-o dă dragostea autentică, puritatea, onestitatea, încrederea, sentimentul apartenenței, siguranței și aprobării lui Dumnezeu.

Asist de multe ori neputincioasă la o efeminizare a bărbaților și la masculinizarea femeii. Să ne reamintim care sunt trăsăturile definitorii ale ambelor sexe și dacă am fi mai conștienți de armonia care a existat în cuplurile care au păstrat aceste însușiri nealterate (însă flexibile), poate ne întoarcem la vechile obiceiuri care sunt în natura noastră.

Puterea bărbatului constă în cunoaștere și în capacitatea de a fi cap al familiei, deci responsabilul și protectorul ei. Puterea femeii e gingășia și capacitatea de a-l face pe soțul ei să se simtă apreciat, dorit, respectat și iubit. Femeia care iubește îi arată iubitului ei o deplină încredere, îi împărtășește sentimentele, dorințele, bucuriile și temerile sale. Bărbatul care iubește îi împărtășește grijile și amărăciunile sale și se sfătuiește cu consoarta sa în luarea deciziilor.

Însușirile frumuseții feminine: bunătate, cumpătare, responsabilitate, sinceritate, empatie, răbdare, calmitate, expresivitate, intuiție, creativitate, senzualitate și capacitate mare de a iubi.

Însușirile frumuseții masculine: putere, dinamism, responsabilitate, rațiune, impulsivitate, capacitate mare de analiză, sexualitate, hotărâre, ambiție.

O dragoste este curată numai prin responsabilitate și libertate

Așadar, relațiile conjugale s-ar potența mai mult spre armonizare dacă bărbatul ar reînvăța să-și manifeste masculinitatea, iar femeia ar fi feminină în relație cu el, nu concurenta lui în lupta spre succes.

Sfântul Apostol Pavel arată în Epistola către Efeseni că multe dintre problemele căsniciei pot fi rezolvate dacă bărbatul își iubește într-adevăr femeia, și femeia își respectă bărbatul!

Înțelept este acela care nu reproșează, nu ispitește, nu-și amintește momentele neplăcute, ci cel care iartă și este în stare să-și amintească propriile greșeli.

Adesea considerat un subiect tabu, problemele sau tulburările de natură sexuală sunt primele care conduc la dezacord marital. Primul care apare este conflictul, ceea ce generează mânie, dezamăgire, resentimente, teamă, tensiune, condiții în care satisfacția sexuală sau relația sexuală reciproc satisfăcătoare nu mai are loc. Indiferent care apar mai întâi, problemele sexuale sau maritale, este clar că sexualitatea și mariajul se condiționează reciproc.

Biserica creștină promovează, în conformitate cu voința lui Dumnezeu, castitatea premaritală și fidelitatea conjugală.

O condiție și un criteriu care promovează și favorizează o sexualitate fericită este monogamia: virginitatea psihică, morală și spirituală. Principiul monogamiei nu este o restricție, ci un secret al fericirii și plăcerii autentice. Am întâlnit multe persoane care regretă enorm că au avut mulți parteneri sexuali, că s-au uitat la filme deochiate și că au experimentat multe practici sexuale. Se simt întinate și va trece mult timp până când vor scăpa de urmările acestor experiențe. Am cunoscut însă și persoane în viața cărora soțul/soția a fost singurul partener sexual, această alegere fiind ulterior regretată. Experiența restrânsă în legătură cu satisfacerea nevoilor sexuale ale corpului îi este imputată persoanei iubite, neglijându-se că, în atingerea plăcerii, implicarea ar trebui să fie reciprocă. Altminteri distanța emoțională afectează uneori iremediabil relația dintre cei doi soți.

Obstacolele sexualității normale: ignoranța, rușinea, teama, vinovăția, suferințe organice, lipsa iubirii, infidelitatea, egoismul, impotența și frigiditatea, timiditatea excesivă, vulgaritatea, rutina, oboseala, lipsa de tact și răbdare, tulburări de orientare sexuală.

Problemele de natură sexuală au conexiuni puternice, care nu pot fi ignorate. Sexualitatea este ceva minunat de care toți oamenii se pot bucura, fără să renunțe la demnitatea lor de persoane. Dacă te confrunți cu una dintre problemele enumerate mai sus, comunică-i partenerului tău ceea ce te împiedică să te bucuri de relația voastră sexuală, și dacă nu găsiți împreună o soluție, căutați-o în exteriorul cuplului apelând la părintele duhovnic sau la un specialist în probleme de natură sexuală.

Viața ca rugăciune

by //

Cum păcătuiești în rugăciune?

Așa a sunat inopinanta întrebare care mi-a fost adresată aseară. În mod automat au început să mi se perinde în minte gândurile pe care le rostesc în Sfânta Taină a Spovedaniei. Înainte să formulez un răspuns clar, companionul meu a început să-mi dezvăluie observațiile sale juste despre persoanele care țin toate posturile, participă la Sfintele Taine, au o pravilă de rugăciune, însă greșesc grav în relația cu părinții și cu semenii lor.

Apoi discuția noastră a continuat în direcția aceasta, însă ceea ce vreau să vă împărtășesc este faptul că există oameni în afara bisericii care se raportează la rugăciune într-un mod cu adevărat profund. Prietenul meu se raportează la rugăciune sub forma continuă a unui stil de viață! De altfel, sunt multe lecții pe care le-am învățat de la oamenii care nu se declară credincioși, însă își trăiesc viața cu o mare capacitate de asumare și un nivel înalt de moralitate.

Așadar, vă încurajez să renunțați la prejudecățile pe care le aveți conform căreia cine nu este parte a Bisericii, nu este o persoană demnă de consultat în situații de natură interpersonală sau ființială. Vă pot contrazice cu multe exemple. Și-n plus, ceea ce te mântuiește sunt faptele din timpul vieții, nu rugăciunile spuse formal și nici numărul slujbelor la care ai participat. Desigur că rânduiala bisericească este importantă, în măsura în care contribui la schimbarea ta lăuntrică, conlucrând cu harul pe care îl primești prin Sfintele Taine.

De asemenea am mai constat că unele persoane trăiesc mult mai ortodox decât cele care se declară credincioase. Persoanele acelea ajung la adevăruri esențiale și tot ceea ce le lipsește este rânduiala bisericească, pe care și-o pot însuși mult mai facil decât persoanele care încep de la formă ca să ajungă la scopul trăirii duhovnicești.

  • De câte ori vi s-a întâmplat să vă spuneți rugăciunile doar ca să puteți adormi cu conștiința responsabilităților îndeplinite, ci nu în urma unui raport de comuniune intimă și inefabiă cu Dumnezeu?
  • De câte ori reușiți să nutriți gânduri frumoase și binevoitoare pentru semenii voștri (mai ales cei care v-au tulburat pe parcursul zilei), în timpul rugăciunilor?
  • De câte ori aveți conștiința în timpul rugăciunii că sunteți în fața Persoanei lui Dumnezeu (ci nu a unui Dumnezeu abstract) și vă rugați atât de intens încât harul Sfântului Duh cuprinde inima voastră?
  • De câte ori i-ați mulțumit din tot sufletul Domnului pentru ceea ce v-a dăruit astăzi?
  • De câte ori v-ați cerut iertare cu o pocăință reală pentru faptele voastre?

Câți teologi nu am întâlnit care judecă acerb oamenii, care clevetesc, mint, sunt violenți, au nenumărate adicții și se consideră superiori oamenilor morali! Amintiți-vă, fiecare dintre noi avem calea și lucrarea noastră de îndeplinit în lume. Nu știm noi pe cine va mântui Domnul și ce suflet se va pierde. Să fim deci resposabili pentru ceea ce se află în ograda noastră și, dacă putem, să ne rugăm pentru aproapele!

Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. Dar, pentru orice faptă a noastră, vom răspunde. Cândva vom fi confruntați cu noi înșine și cu ceea ce am făcut în viață. Și nu ne vom mai putea eschiva în niciun fel.

Există în viața noastră întrebări esențiale la care căutăm răspuns. O astfel de întrebare a devenit pentru mine: Cum păcătuiești în rugăciune?, întrebare care mă va însoți tot timpul. O altă variantă a acestei întrebări, pentru necredincioși, ar putea suna astfel: Cum îți trăiești viața? Care sunt lucrurile cele mai de preț pentru tine în viață (acel “timiotaton” despre care v-am vorbit într-un articol anterior. Pe scurt, cele mai importante aspecte ale vieții sunt bucuria, prietenia, iubirea, binele făcut în mod gratuit, iertarea, liniștea și împăcarea pe care le simți când stai cu tine însuți).

Din cauza lipsei de curaj, implicit de asumare, nu ne raportăm la timpul pe care Dumnezeu ni l-a oferit în dar, ca la un prețios cadou de care dispunem și care, de fapt, reflectă oglinda propriei noastre vieți. Deci, tu cum păcătuiești în rugăciune?

O viață bine trăită se bazează pe întrebări bine formulate. Sau, cum se spune în Ortodoxie: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească.”

Lecții uitate

by //

Într-o noapte în care luna plină și roșiatică era reflectată de suprafața unui liniștit și grandios lac, mă plimbam înfofolită cu căciulă, mănuși și fular bărbătești (se pare că n-o să renunț niciodată la obiceiul de a nu mă îmbrăca adecvat vremii), și discutând despre craterele care se percep în interiorul lunii și alte particularități de-ale ei, am ajuns la subiectul: Lecții uitate!

Așadar, într-o lume în care sentimentele oamenilor nu mai sunt gingașe, ci rănite, vulnerabilitățile dictează de prea multe ori natura nevrotică a relațiilor. Conversațiile rareori capătă un caracter de spovedanie specific întâlnirii a două suflete, ci adesea sunt doar o sporovăială întemeiată pe iubiri ideologice, trupești sau sentimentale de tipul: Te iubesc dacă îmi dai ce vreau, dacă mi-e bine lângă tine!

De prea multe ori uităm lecțiile învățate în genunchi pentru a o lua de la capăt în același mod. Și tot așa până când sufletul nostru ajunge aproape de epuizare. Și atunci ce facem? Dăm vina pe Dumnezeu! Cineva mai responsabil și puternic nu există în jurul nostru, deci am identificat făptuitorul.

Sunt însă și suflete care ajung la disperare mult prea ușor. Acele suflete candide și neîmbărbătate ori îndelung măcinate sunt cele care nu ajung să cunoască vreodată bucuria de a trăi (bineînțeles, există și excepții), însă nu despre ele veți citi în continuare.

Cea mai frecventă lecție uitată? Cea în care te dăruiești total unei persoane cu speranța lăuntrică a relației în care vei primi ceea ce-ți dorești dintotdeauna: atenție, afecțiune, acceptare, iubire. Și te dăruiești din ce în ce mai mult. Ajungi să faci totul pentru persoana de lângă tine cu speranța tainică a recunoștinței sale, materializată în pretenția (conștientă sau mai puțin) de a deveni totul pentru ea. Dragul meu cititor, aceea nu este iubire și dăruirea ta te conduce lin și cert către secătuire și dependență emoțională.

Dăruiești din iubire atunci când nu aștepți ceva în schimb. Știu, consideri că vorbesc din basme, însă dacă ne-am obișnuit să întâlnim pretutindeni un anumit modus vivendi, nu trebuie să-l luăm ca etalon. Conștientizezi că se îndreaptă toată turma înspre lac fără să știe să înoate? Fii tu oaia rătăcită care-și creează propria cale spre pășune! E de ajuns să crezi că există, chiar dacă nu o vezi încă. Ulterior vei descoperi pe drum alți rătăciți care s-au salvat doar pentru că și ei au crezut că există pășunea făgăduită!

Realitatea trăită de noi astăzi pare a fi o poveste ce nici măcar umor nu are

Deși sunt momente în care trăiți bucuria facerii unui anumit gest: fie că vă așteptați iubiții cu o cină romantică (deși nu calitatea de gospodină vă definește), fie că dăruiți bani unui om nevoiaș (fără să vă gândiți că nu vă vor ajunge banii pentru pachetul de țigări) sau că ați ales să cumpărați un cadou (chiar dacă urâți să umblați prin magazine), de fapt vă hrăniți egoismul și imaginea bună despre sine dacă vă așteptați să primiți recunoștință.

Când egoismul ia forma așteptărilor pretențioase – întristarea, revolta, dezamăgirea, agresivitatea – pândesc la cotitură pentru a te acapara!

De asemenea, să nu acceptați să vi se pretindă anumite favoruri pentru a vă demonstra capacitatea de a dărui necondiționat. Sunteți responsabili pentru voi, deci nu permiteți să fiți manipulați. Sigur că aveți anumite responsabilități în relație, însă până la pretindere este cale…alăturată, și e bine să rămână așa!

Vrei să știi mai mult sau îți dorești să crezi mai mult? Avânt care nu înseamnă precipitare!

Am mai spus că Domnul nostru Iisus Hristos este măsura tuturor lucrurilor. El s-a dăruit oamenilor. Dacă vrem să ajungem să iubim într-adevăr, ci nu doar să cunoaștem, să descoperim și să îndrăgim, trebuie să ne dăruim. Deci să ne abandonăm un timp pentru a fi total disponibili să îmbrățișăm realitatea și misterul persoanei din fața noastră. A accepta realitatea altei persoane nu înseamnă să fim de acord cu ea. Și dacă renunțăm să o comparăm cu a noastră îl vom putea accepta și iubi mai ușor pe celălalt.

Este important să renunțăm la nevoia de a avea dreptate sau de a impresiona atunci când în fața noastră se află o persoană, deci o parte din întregul univers.

Încearcă să-l înțelegi pe omul din fața ta și te vei descoperi și pe tine! Apoi, iubește-l blând și smerit, precum ne învață Mântuitorul nostru bun. Nu-l sufoca cu pretenții și intenții de natură egocentrică! Nu-l folosi ca pe un obiect bun de consumat! Învață să-l respecți, să-l asculți și să-l iubești așa cum are nevoie! Numai prin dragoste te împlinești și nu te risipești!

Să ne îndreptăm acum atenția către micii maeștri din preajma noastră să observăm ce ne învață. Cum sunt copiii?

  • sunt mereu senini (mă refer la copiii crescuți în mediile familiale securizante),
  • sunt energici, nu lâncezesc stând în pat la televizor (decât dacă i-ai uitat în fața desenelor animate de mici pentru ca tu să te poți odihni toată seara),
  • sunt curioși, nu autosuficienți,
  • sunt receptivi, prezenți și uimiți (nu neapărat mirați) de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Nu se gândesc la problemele din trecut și nu reflectează îndelung la cele din viitor,
  • sunt sinceri și naturali, nu duplicitari și manipulatori (cel puțin dacă nu sunt nevoiți să devină astfel) pentru a obține ceea ce vor.

Aud anumite gânduri iscoditoare care spun: „Bine-bine, ei sunt copii, noi adulți, cum să fim precum ei?! Doar am crescut, ne-am maturizat.” Bine-bine spun la rândul meu, atunci să vedem cum sunt oamenii înțelepți (nu neapărat cei în vârstă pentru că nu anii garantează maturitatea și înțelepciunea). Vă las cu cugetați singuri la diferențele și interferențele dintre copii și înțelepți!

Orice contact pe care îl avem este o oportunitate, o invitație la schimbare, dezvoltare sau vindecare.

Pentru ca mintea să treacă dincolo de amăgirile ei perene ori efemere trebuie ca înlăuntrul omului să se petreacă ceva cutremurător.

Oricât i s-ar spune sau demonstra unei persoane că se autoflagelează, până când nu trăiește câteva clipe în abisul disperării nu se va scutura total pentru a “Pune început bun existenței sale!” Va repeta la nesfârșit vechile tipare cognitive, emoționale și comportamentale. În urma cutremurului ființial, când ai simțit că s-a apropiat sfârșitul, tu trebuie să-l faci început! Există însă riscul ca unele persoane să nu poată ieși din ghearele disperării și să ajungă doar să se târască prin viață. Și în acest caz metanoia (cititorii mei fideli sunt familiarizați deja cu acest termen, dar îl voi explica pe scurt pentru cei nou sosiți 🙂 ). Metanoia presupune o schimbare a minții, pe calea pocăinței. Presupune deci admiterea greșelilor și a păcatelor față de Dumnezeu, față de tine însuți sau de aproapele și recunoașterea lor în fața părintelui duhovnic, iar apoi să pornești pe un alt drum fără culpabilitate, ci iertându-te, cu încredere și nădejde că poți să fii un om mai bun, mai matur, mai responsabil, ceea ce preupune de fapt să fii om prin excelență și libertate. Îi încurajez pe pacienții mei ca atunci când greșesc față de Dumnezeu să meargă la părintele duhovnic pentru a primi iertare, când greșesc față de aproapele să rezolve cumva situația, iar când greșesc față de ei înșiși îi îndemn să se ridice în picioare și la modul cel mai serios să-și ceară iertare de la ei înșiși. Așa învață că sunt responsabili pentru starea lor lăuntrică, relațională și duhovnicească!

Ca să evaluezi gradul de maturitate la care ai ajuns, fi atent la fluctuațiile dispozițiilor tale sufletești și la motivele de întristare pe care le ai. Ce te întristează cel mai frecvent și mai ales cum reacționezi în acele situații? Aceea este măsura ta psihologică și duhovnicească.

Admir oamenii care construiesc relații ce ating hotarele autenticității și ale adevărului! Iar în momentele de cădere, de eșec, de pierderi masive (a reputației, profesiei, finanțelor, relațiilor, averii, etc) suntem extrem de autentici. De asemenea, cine îți este alături când ai ajuns la un anumit statut social, profesional, financiar și familial? Oamenii care rămân în viața ta indiferent de situațiile prin care te poartă viața sunt într-adevăr de calitate. Nu este ușor să te bucuri pentru succesul celuilalt când tu abia supraviețuiești și nici să oferi tot sprijinul aproapelui tău când știi că te poți destabiliza pe anumite planuri. Aceștia sunt oamenii pe care îi respect într-un mod deosebit!

Iar una dintre cele mai bune conversații de care am avut parte a fost cea în care nu am folosit cuvintele. Aceea a fost o lecție pe care sigur nu o voi putea uita! M-a învățat despre neputința cuvintelor!

« Older posts
Newer posts »