Sunt momente în viaţă când îl rugăm pe Dumnezeu să ne ia la El pentru că nu mai putem îndura durerea. Depăşind-o, uităm intensitatea ei şi într-un fel sau altul ajungem din nou să ne facem rău. Apoi aflăm că printr-un rău aparent se poate elibera un bine permanent!
Mă doare când constat că oamenii pe care îi iubesc s-au schimbat atât de mult încât nu-i mai pot recunoaşte. Nu-i mai regăsesc pe ei sau pe mine lângă ei! Când ne întâlnim parcă-şi aduc şi ei aminte cine erau şi scot la suprafaţă doze consistente din delicateţea, bunătatea, vioiciunea, inocenţa şi inteligenţa cuminte(ştiu că te încrunţi când citeşti acest cuvânt stupid: „cuminte”). Prin intermediul acestor întâlniri binefăcătoare, binevoitoare şi eliberatoare constat cât de mult m-am schimbat şi eu.
Când cineva se raportează la tine aşa cum te-a păstrat în mintea şi-n inima sa, conştientizezi că ai alte nevoi, dorinţe, preferinţe şi mai ales că te împlinesc alte lucruri decât cele predictibile pentru cealaltă persoană, oricât de apropiaţi aţi fost în trecut. În acel moment apare conflictul intern. Vrei să rămâi lângă persoana pe care o iubeşti însă nu mai poţi. Nu mai poţi şi pentru că altcineva sau altceva şi-a lăsat amprenta pe sufletul şi trupul tău, contribuind la dezvoltarea şi maturizarea personalităţii tale.
Începi să te simţi gol şi fără puls. Te laşi trăit, nu trăieşti. Ajungi să faci tâmpenii care te ajută şi mai mult să nu te mai recunoşti şi de undeva, adânc de tot, începe să-ţi fie ruşine de tine. Aceea e clipa în care pare să se dărâme totul. Este perioada ruinelor. Atunci însă începe transformarea. Dacă te predai şi eşti consecvent în noile alegeri, lăsând tot trecutul în urma ta, după ce te-ai ascultat aşa cum o faci când te întâlneşti cu cel mai bun camarad al tău, începi să te regăseşti. Trecând prin suferinţă însă. Acesta este preţul regăsirii. Apoi simţi un dor imens de frumos şi de bun, aproape că doare fizic. Şi acest dor ia forma lacrimilor de har dacă ştii spre cine să te îndrepţi.
Adevărata dragoste este o energie cuprinzătoare, hrănitoare, nu cunoaşte şi oricum n-ar impune limite. Nu răneşte, ci vindecă generând în tine multă poftă de viaţă. Însă dacă inima ta este rănită te poate duce către ataşamente nesănătoase faţă de oameni, sex, dependenţe, euforie sau exces de emoţionalitate. Iar emoţiile, rănile şi suferinţele te fac să-ţi oferi condiţionat iubirea.
Tu ce faci când îţi simţi sufletul zdrobit de propriile neputinţe sau greşeli? Te culpabilizezi, învinovăţeşti, te autoflagelezi, devii agresiv sau te victimizezi spunându-ţi că soarta e prea crudă cu tine?
Când simt că sufletul meu plânge, deschid fereastra şi uitându-mă la cer, încep să zbor.
Dintotdeauna mi-au plăcut ferestrele. Ele sunt poarta mea spre lumea de dincolo unde ştiu că oamenii sunt buni și frumoși.
Ce bine este când ochii ţi se umplu de lacrimi de frumos. În jurul oamenilor frumoşi, aerul se schimbă, iar liniştea unei regăsiri aduce cu sine un stop de timp şi de spaţiu. Începi atunci să nu mai percepi lumea cu mintea, ci cu inima. În sfârşit îţi poţi permite să fii tu, transparent, cu toate ale tale, iar celălalt se bucură de el prin tine şi de tine prin el.
Aşadar, suferinţa te poate închide în tine sau te poate deschide către lume. Concentrându-te asupra durerii, capacitatea ta de a trăi creativ seacă. Dacă te întrebi însă ce să faci tu singur cu durerea ta în braţe, îţi recomand să uiţi de tine o vreme şi să-L cauţi pe Dumnezeu. Apoi, toate aspectele vieţii tale se vor aşeza astfel încât să te bucuri că eşti!
Stai de vorbă cu tine la un ceai şi observă ce vezi cel mai pregnant la tine. Ce te defineşte cel mai mult? Nevoile, tiparele de gândire sau de comportament, stările pe care le ai, dorinţele, pasiunile, relaţiile tale, cariera, familia?