Eşti într-un război cu tine însuţi pentru că eşti prea departe de idealul de sine. Decepţia faţă de alte persoane îţi alimentează, de asemenea, decepţia de sine. Îţi spui că nu ai primit ce îţi doreşti pentru că nu meriţi, pentru că ceva este în neregulă cu tine. Mai mult, simţi că nimeni nu-ţi oferă ce ai nevoie: afecţiune, înţelegere profundă, apreciere, sprijin, stimulare intelectuală sau spirituală. Ulterior devii agresiv (direct sau subtil) cu tine însuţi sau cu cei apropiaţi. Recurgi la autoflagelare dorindu-ţi de fapt să te schimbi, însă pedepsirea de sine te învaţă cel mult să eviţi pedeapsa, ea nu creează ambianţa şi determinarea schimbării personale.
Nu-ţi spun o noutate că persoanele care vor să mă cunoască nu sunt exaltate de gradul de fericire existent în viaţa lor. Astfel am avut posibilitatea în ultimii opt ani să întâlnesc în cabinet suferinţe de toate felurile şi am constat că:
1) Suferinţa nu te face să progresezi.
2) Timpul nu vindecă rănile, cel mult le astupă mai bine, metamorfozându-le.
Ceea ce te ajută să progresezi este înţelegerea cauzelor profunde ale suferinţelor tale (nu doar că te-ai simţit abandonat, respins, umilit, trădat, nedreptăţit, neiubit) şi identificarea soluţiilor care te vor sprijini să depăşeşti această suferinţă.
Persoanele care m-au întâlnit ştiu că le încurajez să fie blânde şi ferme cu ele însele, în niciun caz agresive sau punitive. Violenţa şi agresivitatea, am mai spus-o şi-n alte articole, trădează slăbiciunea şi imaturitatea ta, în niciun caz nu sunt tărie de caracter, iar blândeţea (faţă de ceilalţi, dar şi faţă de sine) este cea care înnobilează caracterul şi creează apropierea necesară întâlnirii a două sau mai multor suflete. Blândeţea nu presupune lipsa fermităţii, ci dimpotrivă, poţi (şi este dezirabil) să fii blând şi ferm cu tine însuţi.
Este normal să te mai îndoieşti de tine însuţi şi să nu fii mulţumit de ansamblul caracteristicilor tale (fizice, intelectuale, spirituale, morale, sociale, emoţionale). Însă dacă stadiul insatisfacţiei devine tot mai mare şi dureros înseamnă că te confrunţi cu tensiunea interioară a unui complex.
Complexele sunt tulburări emoţionale care apar în urma aprecierii calităţilor noastre prin comparaţie cu cele ale semenilor. Când un om este complexat el tinde să domine pentru a nu fi dominat. Însă niciodată nu-ţi asiguri propria libertate dominând.
Complexele pot avea forme variate şi afectează calitatea relaţiilor pe care le ai, mai ales cu persoanele apropiate. Uneori viaţa alături de persoanele complexate se transformă într-un coşmar. Determinat de propriile insuficienţe, partenerul/partenera (sau persoana cu care convieţuieşti) se poartă ca un tiran considerând că puterea lui constă în controlarea şi manipularea ta, care pot lua forme de neimaginat. Apoi îşi exprimă tot mai multe pretenţii pe care ajunge să le impună pentru a se securiza emoţional. După ce te conformezi acestora, durează puţin până o veţi lua de la capăt, iar menirea ta în viaţă se va concentra asupra evitării punctelor lui vulnerabile. Dacă îţi este soţ, te previn că vei avea multe de îndurat pentru că va trebui să-i fii de toate: mamă, tată, cel mai bun prieten şi confident, soră, frate şi terapeut. Vei ajunge la epuizare încercând să-l înţelegi şi o vei lua periodic de la capăt pentru că nimic nu funcţionează pe termen lung. Sigur că sunt dezirabile feedback-urile tale pozitive, iubirea ta, aprecierea, respectul şi afecţiunea pe care i le porţi şi le manifeşti în relaţie, însă până când nu va învăţa să-şi confrunte singur propriile complexe este o muncă epuizantă pentru tine şi te poate distruge.
Îl poţi ajuta încurajându-l să se desfăşoare în loc să se supravegheze şi fiind alături de el indiferent de rezultatul acţiunilor sale.
Când complexele sunt acompaniate de sentimente de superioritate (pare paradoxal, nu?), este mult mai greu de intervenit pentru a-i fi alături (emoţional sau psihoterapeutic) persoanei apropiate. Ai cunoscut persoane care, deşi sunt capabile, nu lucrează de foarte mult timp pentru că nu găsesc un loc de muncă “potrivit” pregătirii lor şi cred că s-ar înjosi dacă ar accepta un post inferior pregătirii lor? Persoane care, deşi sunt atractive, nu se implică în nici o relaţie de cuplu pentru că nu găsesc partenerul potrivit? Ei sunt “complexaţii superiori”. Complexaţii cu sentimente de inferioritate nu caută locuri de muncă pentru că au convingerea că nu vor fi acceptaţi şi noul refuz le-ar zdruncina şi mai mult stima de sine. Ei nu au relaţii de cuplu pentru că nu simt că au ceva de oferit. Nu iniţiază relaţii sociale pentru că se tem de respingere.
Persoanele complexate se simt dezgustate de viaţă pentru că nu şi-o pot realiza. În cazul acesta, sprijinul persoanelor apropiate poate avea un efect minor, însă imperios. Îţi poţi ajuta persoana iubită prin a-i reflecta faptul că se reduce la defectele sale (reale sau imaginare); a-i valida calităţile; a o încuraja să vorbească despre ce o îngrijorează şi orientând-o să observe alte persoane care aleg să trăiască liber, având aceleaşi slăbiciuni; reamintindu-i părerile exterioare pozitive.
Încetează să te mai raportezi la criteriile de valoare şi perfecţiune ale societăţii. Renunţă la speranţele şi grijile deşarte, stabileşte-ţi şi îndeplineşte-ţi scopuri şi, mai ales, orientează-te către un sens în viaţă. Nu te mai zbuciuma sau încorda, ci fii conştient(ă) că unicitatea şi individualitatea fiecărei persoane este o mai bună măsură de apreciere a valorii personale decât ralierea la anumite standarde impuse de o societate nevrotică.