Oamenii nu mai vor să fie liberi, vor să fie fericiți! Gradul de libertate interioară se măsoară prin respingerea presiunilor sociale. Libertatatea poate aduce fericirea, invers nu este valabil pe termen lung!
Ai peste 30 de ani și nu te-ai căsătorit. La 35 de ani nu ai încă un copil și nici măcar o proprietate agonisită prin efort propriu. Ești departe de a fi considerat un om de succes, contul tău bancar o atestă. Nu ești asaltat de prieteni și nici de femei. Corpul tău arată bine, însă nu este remarcat, deci te străduiești să ridici mai multe kg la sală. Te îmbraci îngrijit și curat, dar hainele tale nu poartă eticheta renumitelor firme vestimentare, așadar ești “no name”. Îți este rușine în trafic cu mașina pe care o conduci. Nu deții nici accesorii (i-phone-uri, tablete, notebook-uri, ceasuri, bijuterii) dorite de toată lumea. Nu lucrezi în domeniul aferent studiilor pe care le-ai finalizat. Deși ai experiență în muncă, nimeni nu te avansează sau remunerează adecvat.
Simți presiunea societății, însă nu știi cum să-i faci față. Nici nu mai știi dacă tu îți dorești anumite lucruri, dacă te regăsești în anumite nevoi sau ai început să te simți stingherit doar pentru că nu bifezi așteptările care ți se pretind.
Parcă și oamenii au ajuns să se claseze în categorii:
– “de firmă” (sunt centrați pe aspectul lor, iar acțiunile sunt canalizate în funcție de preferințele majorității din care fac parte),
– “cuminți”(persoanele fără un evident succes profesional si nici cu salarii generoase, dar cu familii, uneori, armonioase. Sunt în general persoane religioase),
– “idealiști” (oamenii încremeniți în stadiul de proiect. Amână tot timpul momentul în care ar trebui să acționeze),
– “pragmaticii” (cei care urmăresc obiective. Au liste și nu fac nimic gratuit. Iși calculează acțiunile și își evaluează valoarea personală prin realizări),
– “intelectuali” (sunt centrați pe acumularea informațiilor),
– “subzistenți”(își trăiesc viața reducând-o la responsabilitățile ei. Nu-și pun întrebări existențiale),
– “nemulțumiții” (vor ca tot timpul lucrurile să fie altfel decât sunt. Ei sunt incapabili să se bucure de ceea ce le oferă viața),
– “egoiștii” (sunt preocupați să primească și nu sunt dispuși să ofere prea mult. Uneori nici nu au ce sau din ce să ofere pentru că sunt absorbiți de ei înșiși. Nu știu să iubească),
– “stăpâni”(impun, coordonează, domină și au funcții de conducere. De obicei sunt atei sau, cel mult, au o credință declarativă)
– “filantropii” (persoanele dedicate, dornice să dăruiască și să se implice în relații interpersonale).
Observ o tendință de uniformizare tot mai accentuată a oamenilor. Vorbesc, arată, gesticulează, mănâncă și gândesc aproximativ la fel ca cei din aceeași categorie. Mulți oameni care lucrează în corporații folosesc aceleași expresii (americănești, în special): horror, trendy, cool, debate, must, meeting, crazy, random etc. Unii dintre ei nici nu mai știu să exprime în românește ceea ce vor să transmită. Mi se pare trist că renunțăm la limba noastră atât de bogată în nuanțe de dragul de a ne încadra în cerințele „update”-ului. Nu înțelegeți greșit. Consider util progresul, pe toate planurile, însă nu cu prețul vânzării valorilor noastre, renunțării la tradițiile noastre și la frumusețea noastră literară și culturală.
„Corporatiștii” (cum își spun ei) nu prea știu să se bucure altfel decât mergând în cluburi (unde refulează multele ore petrecute stând pe scaun în fața laptop-urilor, aglomerați de responsabilități care le asigură conturi grase, bani pe care, de multe ori, nici n-au timp să-i cheltuiască), achiziționând bunuri, călătorind și făcând “extravaganțe” ocazionale. Mă întreb dacă sunt conștienți cu adevărat de prețul pe care-l plătesc. Multinaționalele îi storc pur și simplu de ceea ce au mai bun în ei. Le răpesc poate cei mai frumoși ani, energia și resursele interioare în schimbul banilor.
Dacă ați fi mai fermi în privința cerințelor voastre și ați trata serviciul ca făcând parte din viața voastră, însă nu-l lăsați să devină viața voastră, poate că și managerii v-ar respecta mai mult dreptul la viața personală.
În goana după confort, adrenalină, bunăstare și distracții se secătuiesc sau se pierd multe suflete cufundate în muncă, alcool, droguri, sex, mâncare ori ideologii new age-iste. Totul este despre a trăi cât mai bine acum și aici, la nivelul concret al existenței. Se obține asta, însă cu prețul depresiei, de cele mai multe ori, al non-sensului. Însă nu mereu. Am întâlnit și oameni care se mulțumesc cu bani, distracții, confort și femei, respectiv bărbați. Aceștia sunt în general mulțumiți de sine. Evaluarea lor se face raportându-se la eficiență, succes și rentabilitate. Nu fac nimic fără să aibă un obiectiv precis. Nu-și pun întrebări metafizice și trăiesc orientându-se după plăceri de tot felul, a căror funcție principală este să uite omul că există, în schimb trebuie să simtă că trăiește.
Omul care nu tinde spre transcendent devine rob!
Cu cât ești mai ocupat, cu atât ești mai clasat în topul oamenilor de succes. Să fii activ, cuceritor, energic, pragmatic, glumeț, bogat și calculat, fără astâmpăr, muncitor, căutat de prieteni este exact ceea ce se cere de către societate oamenilor împliniți. Exact asta te poate duce și către dezorientare și ajungi să nu știi ce te face fericit sau cine ești cu adevărat. Chiar dacă ești fericit, nu conștientizezi asta pentru că ai nevoie de adrenalină. Ai nevoie de zgomot și de aglomerație, liniștea te tulbură. Nu mai știi să împarți tăcerea, vrei s-o umpli sau s-o gonești.
Boala secolului acesta este lipsa de sens. Suntem acaparați de atât de multe perisabilități, încât ne pierdem, uneori ireversibil, pe noi înșine dacă nu ne dezvoltăm discernământul. Lipsa de sens adâncește depresia, favorizează lipsa de vlagă și îți răpește gradul de libertate care te mobilizează spre căutarea nestingherită a fericirii autentice. Vorbim despre libertate, dar habar n-avem ce înseamnă. Ne dorim fericirea, dar nu știm s-o recunoaștem! Ne dorim liniște sufletească, dar nici nu mai este nevoie să ne-o răpească cineva sau ceva, o dăm de bună voie pe distracții, cumpărături, relații efemere și alergătura după averi sau prestigii.
În poemul „Marele inchizitor”, din Frații Karamazov, găsim remarca aceasta: “Sufletul omenesc nu cunoaşte altă grijă mai chinuitoare decât aceea de a găsi cui să-i încredinţeze mai degrabă harul libertăţii cu care această nefericită făptură se naşte pe lume. Numai aceluia însă care va izbuti să-i împace conştiinţa îi va fi dat să pună stăpânireşi pe libertatea lui.”
Sunt întrebată adesea “Ce să fac?” Uneori ofer repere, dacă oamenii sunt foarte deprimați și nu întrezăresc nicio ieșire din situația respectivă, iar ei aleg. De cele mai multe ori tac și îl privesc suportiv pe omul din fața mea, iar el începe să se gândească la soluții posibile. Cel mai des spun, în sinea mea: Să trăiești responsabil, și încerc să-i transmit asta subliminal.
A trăi responsabil are pentru fiecare dintre noi valențe diferite.
- Persoanele centrate exclusiv pe carieră, respectiv bani, nu au timp să iubească. Ele sunt responsabile din punct de vedere financiar și profesional.
- Persoanele centrate pe aspectul fizic nu prea știu să iubească. Ele investesc mult timp și efort în a-și îngriji cât mai atent și responsabil corpul, cu care se identifică.
- Persoane dependente emoțional, se agață de oamenii din jurul lor deteriorându-și astfel relațiile.
- Persoane care se străduiesc să asigure o bunăstare, pe toate planurile, familiei.
- Persoanele orientate spre dezvoltare personală investesc tot ce este necesar devenirii lor, în direcția pe care o aleg.
- Persoane care sunt responsabile din punct de vedere intelectual, moral sau spiritual. Investesc în cultura lor și contruiesc o relație cât mai vie și personală cu Dumnezeu și cu semenii lor.
Vorbim și gândim frumos, elevat, dar nu știm să trăim corect. Suntem pustiiți pe interior. Am avut de curând cea mai tristă experiență de vid interior din viața mea. Este cumplit să te uiți în ochii unui om și să-i vezi golul sufletesc, de care nici măcar nu este conștient. Numai scânteia dumnezeiască îl poate salva, pentru că ea există în fiecare dintre noi, însă ea are nevoie să fie hrănită cu “pâinea cea de toate zilele”.
Dumnezeu ne-a dăruit fiecăruia anumiți talanți, responsabilitatea noastră este să-i descoperim, să-i îngrijim și, în special, să-i înmulțim. Așadar, răspundeți-vă onest la întrebarea: „Ce contează cu adevărat pentru mine, indiferent ce cred sau zic ceilalți?” Respingeți presiunile care provin din partea familiei, prietenilor, colegilor, șefilor, societății și îndreptați-vă spre ceea ce vă împlinește pentru că nimeni nu trăiește pentru voi sau în locul vostru. Îndrăzniți să visați și construiți-vă liniștea și libertatea interioare astfel încât, atât pe drum, cât mai ales la final, să simțiți cu tot sufletul că a meritat această călătorie!
Fericirea poate fi obținută fie răspunzându-ți la dilemele și neliniștile existențiale, fie ignorându-le.