Într-o lume bulversată de schimbări şi de tendinţe cu impact covârşitor asupra devenirii omului, trăirea creştină de astăzi pare, ca s-o spun eufemistic, inadaptare sau regres, din perspectiva evoluţiei mentalităţilor şi a progresului ştiinţific.
Devenim tot mai inteligenţi, dar uităm să iubim! Devenim tot mai bogaţi, însă pe interior suntem pustiiţi! Renunţăm prea uşor la o relaţie din cauza dificultăţilor care apar în orice cuplu. Oamenii ar fi traversat unele crize majore dacă ar fi fost mai încrezători şi implicaţi în angajamentul lor iniţial. Ei abandonează pentru a o lua de la capăt alături de altă persoană, însă de mult ori se va ajunge în acelaşi punct sufletesc.
„Cu cât un caracter este mai puternic cu atât este mai puţin supus nestatorniciei.” ~ Stendhal
Suntem conştienţi de numărul alarmant al divorţurilor. Devenim pesimişti când privim în jurul nostru şi remarcăm inexistenţa sau raritatea relaţiilor fericite. Cu toţii avem nevoie de iubire, însă am uitat s-o recunoaştem şi faţă de noi înşine. Suntem acaparaţi în mrejele hedonismului, iar capacitatea noastră de a tolera suferinţa şi dificultăţile inerente oricărei relaţii intime este minimă.
Când te plictiseşti într-o relaţie este semn că te plictiseşti în primul rând tu cu tine însuţi. Mai inteligent este, deci, să te reinventezi, nu să culpabilizezi sau să-l blamezi pe celălalt. Dacă nu te plictiseşti în singurătate fiind, atunci când o relaţie nu este satisfăcătoare, ştii exact ce anume te nemulţumeşte, nu maschezi totul pe umerii banalei plictiseli.
Iubirea este mobilă, nu statică. Nu-i poţi cere celuilalt să fie aşa cum ţi-e simplu să-l iubeşti! Testul iubirii se dă atunci când partenerul îţi dezamăgeşte aşteptările, iar tu îl preţuieşti şi doreşti alături de tine, în ciuda disensiunilor şi a divergenţelor de opinii şi preocupări. Coabitarea principiilor diferite devine posibilă atunci când există iubire. Iubirea presupune transformare, nu schimbare.
Gândeşte-te puţin la persoanele pe care le iubeşti cu adevărat. La mama ta, de exemplu. Are principii diferite de ale tale, preocupări şi mai diferite, iar în trecut au existat dificultăţi între voi, certuri, poate chiar jigniri şi răni provocate, greu de iertat, niciodată uitate. Ce faci în situaţia aceasta? Îţi renegi mama? O abandonezi? O respingi pentru că nu se află la înalţimea aşteptărilor tale de persoană elevată ce ai devenit?
Dacă eşti o persoană sănătoasă cel puţin psihic, nu faci asta! O ajuţi să conştientizeze, dacă îţi permite, că se autosabotează sau viciază relaţiile din viaţa ei, inclusiv pe a voastră şi eşti alături de ea în continuare iubindu-o. Nu renunţi la proprii părinţi, fraţi, copii. Nici la o parte a corpului tău când s-a îmbolnăvit sau nu mai arată aşa cum îţi doreşti.
De ce ar fi altfel în cazul partenerului de viaţă? Odată primită binecuvântarea lui Dumnezeu pentru relaţia voastră, sunteţi datori să vă iubiţi, înţelegeţi, acceptaţi şi respectaţi. Iar aceste capacităţi sunt perfectibile. Bunăvoinţă şi iubire să existe! Dacă v-aţi căsătorit din dragoste, nu din alte considerente, nu văd de ce nu aţi gândi astfel. Doar pentru că legea permite destrămarea căsătoriilor care a devenit cât se poate de facilă, printr-o semnătură la notar? În Sfânta Taină a Căsătoriei aţi devenit un singur trup. Asta nu înseamnă că partenerul va aparţine, chiar dacă bărbatul este stăpân pe trupul femeii sale, iar femeia pe al bărbatului ei, şi nici că puteţi fuziona pe tot parcursul relaţiei voastre. Iubirea exclude ideea de posesie, impunere şi nu pretinde vreodată! Iubirea este libertate, nu libertinaj, este îndrăznire, nu îndrăzneală, este bucurie, nu distracţie! Şi mai presus de toate este (auto)dăruire!
„Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevointoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Dragostea nu cade niciodată.” ~ Sfântul Pavel în Epistola I către Corinteni.
E necesar să pierzi mult din egoismul tău pentru a câştiga tandreţe, armonie şi dreptate în doi. Ca să menţii dragostea trebuie să devii partener, iar asta se învaţă. Viaţa de cuplu presupune eforturi noi în care se ţine seama de două personalităţi cu nevoi diferite, care vor să trăiască împreună. Iubirea se elaborează în doi şi trebuie găsite soluţii adaptate vieţii celuilalt, fără sacrificii pe care să le resimţi ca renunţări vitale.
Dacă dai totul din dragoste nu vei regreta vreodată. Dacă dăruieşti din manipulare sau disperare vei ajunge să fii dezamăgit, pentru că nimeni nu e dator să-ţi facă pe plac. Va începe curând contabilizarea, iar dragostea nu numai că nu mai există, însă am îndoieli că a existat vreodată în acea relaţie. Poţi să crezi că a existat îndrăgostire, pasiune, nevoi hormonale, aşteptări ce se voiau realizate şi consimţite, însă nu iubire. Când iubeşti dai totul fără să-ţi pese dacă primeşti mai puţin! Dragostea are un capriciu: este deplină. Nu acceptă jumătăţi de măsură, dă tot ce are! Bineînţeles, într-un mod inteligent, fără să-l sufoci sau constrângi pe celălalt.
Persoanele care se iubesc împrumută multe însuşiri una de la cealaltă şi sunt fericite că îşi îmbogăţesc personalitatea, chiar dacă descoperă că partenerul nu este aşa cum au crezut iniţial. Adesea, celălalt îţi va descoperi laturi ale sale de care nu l-ai fi bănuit a fi în stare.
În cuplu se doreşte fidelitate şi loialitate. Iar a fi fidel înseamnă, în primul rând, să-ţi redeclari iubirea mereu celuilalt. Este ca şi cum i-ai spune Te iau aşa cum eşti şi te accept în viaţa mea (mereu)!
Am întâlnit persoane cărora le este teamă să iubeacă şi să fie iubite. De fapt, este vorba despre toleranţa scăzută la risc luând forma temerii de intimitate, de dezindividualizare, de abandon, respingere, trădare, etc. În realitate neasumarea riscurilor sau lipsa iniţiativelor (importante) conduce la deznădejde, depresie, anxietate, atacuri de panică, frică şi îndoială. Frica de suferinţă, în cazul acesta din dragoste, este de fapt incapacitatea de a-ţi controla sentimentele negative. Când vei învăţa să te autocontrolezi şi disciplinezi, frica de durere şi suferinţă va scădea pentru că ştii că te vei descurca indiferent ce apare în viaţa ta. Mulţi preferă să n-o cunoască de teamă să piardă iubirea.
Astăzi se aruncă vina pentru lipsa consecvenţei şi a maturizării emoţionale pe multiplele tentaţii şi disponibilitatea foarte răspândită a ambelor sexe către experienţe şi chiar promiscuitate. Singuri decideţi cum şi ce vreţi să deveniţi! Este simplu să cazi pradă unui bărbat mai inteligent şi mai şarmant decât cel pe care-l ai acasă; este validant să cucereşti o femeie mai frumoasă şi nostimă decât partenera ta, însă acest cerc nu va înceta decât atunci când nu-ţi vor mai permite calităţile de „vânător” sau de „seducătoare” . Va veni un moment când te vei simţi complet singur, trist şi stingher! Îţi vei dori atunci să ai un suflet frumos alături, însă ai preferat să alegi formele fără fond. Desigur, rămân ulterior valabile sufletele second-hand! Adică, acceptarea unui anumit partener în absenţa altuia la care ai visat şi poate că a venit, însă nerecunoscut a plecat! Este nedrept şi faţă de tine, şi faţă de partenerul actual, căruia-i răpeşti şansa de a-şi întâlni omul potrivit.
Găsiţi, dragilor, oameni pe care simţiţi că-i puteţi iubi cu tot sufletul vostru. Altfel nu veţi putea fi fericiţi cu adevărat! Cum ştiţi dacă persoana respectivă este cea căreia merită să vă dăruiţi şi s-o iubiţi cu toată puterea de care sunteţi in stare? Pur si simplu, simţiţi! Nu vă gândiţi o clipă să-i contabilizaţi virtuţiile, calităţile, competenţele. N-o comparaţi. Simţiţi că lângă ea vă cresc aripi (aripile sufletului sunt dragostea şi nădejdea sau încrederea)!
Nu vă iluzionaţi. Nu există dragoste reală fără a vă dezvălui cele mai intime gânduri, fără să fiţi văzuţi în deplinătatea umbrelor voastre. De aceea este vital ca într-o relaţie de iubire partenerii să fie în primul rând prieteni. Să vă puteţi împărtăşi vulnerabilităţile ştiind că sunteţi iubiţi şi acceptaţi în continuare. Dragostea unui om potrivit poate fi suficientă pentru a-ţi integra disperările existenţiale şi aspectele neplăcute ale personalităţii.
La finalul vieţii un singur lucru este important: cât de mult ai iubit şi ai fost iubit! Va fi tot ce contează.
„De aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.”, ne povăţuieşte Sfântul Pavel în Epistola I către Corinteni.