Dacă eşti o persoană anxioasă nu citi acest articol, ci doar încheierea.
- Iubeşti cum n-ai mai făcut-o vreodată. Ai trăit luni în care te simţeai pe oricare altă planetă numai pe Pământ nu păşeai. Simţeai că toată lumea e a ta. După un an, iubita ta împărţea patul vostru cu alt bărbat. Ai fost distrus. Ulterior ai ajuns până la a-ţi pierde identitatea în favoarea relaţiei. Nu mai ştiai cine eşti fără ea aşa că ai ales să rămâi. Te defineai prin ea. Te hrăneai cu ce voia ea să-ţi ofere. O consumai ca pe un aliment vital. O iubeşti încă şi o vrei lângă tine, aşa că ai ajuns să fii tolerant cu „iubirea” ei inepuizabilă pe care o oferă sezonier altor bărbaţi.
- Sunteţi căsătoriţi de câţiva ani. Aveţi doi copii sănătoşi şi frumoşi. La serviciul soţului tău a fost angajată o femeie frumoasă care ştie să-şi pună în valoare silueta şi, mai ales, farmecul personal. A început să-l placă pe soţul tău, un bărbat chipeş încă, ajuns în pragul crizei de mijloc, cum e numită etatea de 40 de ani, şi îi face avansuri. El rezistă până într-o seară când rămân singuri la birou. Ajunge să se îndrăgostească de colega sa şi tu, după multe nopţi solitare, nedormite şi plânse, te întrebi de ce ţi se întâmplă asta. Te părăseşte. Eşti sfâşiată şi rămâi cu responsabilitatea a doi copii de crescut. Îţi continui viaţa fără încredere în bărbaţi şi dispreţuindu-i.
- Copiii, deveniţi adolescenţi, nu te mai ascultă şi-ţi reproşează că n-ai ştiut să le păstrezi tatăl alături. Te simţi depăşită şi nu ştii cum să faci faţă situaţiei. Din când în când apelezi la alcool pentru a mai uita de durere, ceea ce-ţi aduce mai multă critică şi respingere din partea copiilor. Te simţi puţin vinovată, însă ce e ruşinea când n-ai de ales? Au început să apară şi bolile, iar sentimentul de neputinţă se accentuează. Nu mai ştii când ai zâmbit ultima dată.
- Căsătoriţi de 4 ani, apare copilul mult dorit. El face o depresie postnatală. Nu-ţi explici ce este cu el pentru că te-a bătut la cap din primul an al relaţiei să aduceţi un copil pe lume. Tu ai hormonii razna după naştere, iar soţul tău nu se poate mobiliza nici măcar să meargă la serviciu. Copilul plânge chiar şi după ce l-ai schimbat şi hrănit. Încerci să te descurci cu situaţia asta, însă simţi că-ţi pierzi puterile printre treburile casnice şi rolurile din familie. Îţi vine să urli până-l trezeşti pe cel care se prespunea a fi bărbat.
- Eşti singură de 8 ani. Nu mai ştii cum se simte o îmbrăţişare sau un sărut. Te întrebi ce-i în neregulă cu tine pentru că oglinda îţi arată că ochii, nasul şi buzele sunt la locul lor. Totuşi, niciun bărbat nu se apropie de tine mai mult decât cu o privire cel mult concupiscentă, la limita vulgarităţii. Simţi că-ţi lipseşte încrederea nu numai în propria feminitate, ci în întreaga-ţi persoană. Mergi la serviciu şi te întorci acasă. Te simţi ca o maşină. Intri în funcţiune 8 ore pe zi, timp în care nu faci decât să repeţi ceea ce deja ştii. Ajungi acasă şi porneşti televizorul pentru a-ţi înăbuşi vidul interior.
- Te-ai îndrăgostit de o femeie căsătorită. Ea a răspuns pozitiv avansurilor tale. O perioadă te-ai bucurat de contacte sexuale pasionale până când ai început să simţi ghimpele geloziei. Îţi este greu să accepţi că a ta iubită este mângâiată şi sărutată de naivul ei soţ. Nu vrei s-o împarţi cu nimeni şi furia ta înregistrează cote alarmante. Încep scenele în care îi imputezi duplicitatea şi îi ceri discret să devină o femeie liberă. După un timp, dorinţa îţi este îndeplinită, însă constaţi că relaţia voastră nu mai este atât de calitativă. Te gândeşti adesea la despărţire, dar nu îndrăzneşti s-o faci.
- Ai avut o relaţie apropiată cu mama ta de când vă ştiţi. De curând ea nu mai este alături de tine, încheindu-şi lucrarea pe acest pământ. Te simţi singură şi furioasă. Apare şi depresia. Tatăl îţi este alături, însă dintotdeauna a fost distant şi nu-i poţi plânge pe umăr. Iar altcineva n-ar înţelege suferinţa ta aşa cum o simţi, oricât de apropiat ţi-ar fi. Simţi că a rămas un gol imens în sufletul tău care nu va putea fi acoperit vreodată.
- Copilul tău este grav bolnav. Sufletul soţiei tale este sfâşiat în mii de bucăţi. Tu încerci să-i arăţi că eşti puternic şi că faci faţă descărcărilor sale emoţionale. Când găseşti o clipă în care rămâi faţă-n faţă cu durerea ta, este mult prea copleşitoare şi fugi de ea cum ştii mai bine, negând diagnosticul, crezând că totul nu-i decât o glumă macabră şi îţi spui că însănătoşirea este dincolo de flacoanele cu medicamente ale celui mic. Te afunzi în muncă şi eviţi să petreci timpul cu copilul tău. Respingi imanenţa morţii şi pierzi ultimele clipe alături de fiinţa pe care o iubeşti mai mult ca pe tine însuţi.
Ce vreau să spun prin aceste situaţii este că viaţa nu e perfectă! Şi nici frumoasă nu este întotdeauna. Ea are, însă, propria înţelepciune şi dinamică. Fiecare om trece prin diverse suferinţe pe parcursul vieţii sale şi,de cele mai multe ori, se întâmplă asta fără ca noi să intuim motivaţia. Ce impact vor avea experienţele asupra ta, depinde doar de structura ta de personalitate.
Viaţa vrea doar că te înveţe să iubeşti cu adevărat şi deplin.
Multe persoane au nevoie de bucurii palpabile şi consistente pentru a spune că sunt fericite. Fericire ce durează între câteva ore şi câteva săptămâni, după caz. Şi pentru că ne-am înstrăinat foarte mult de firescul lucrurilor, nu ne mai bucurăm de lucrurile simple cum ar fi frumuseţea fiecărui anotimp, apusul sau răsăritul soarelui, îmbobocirea unei flori, surâsul unui copil, privirea iubitoare a partenerului, strângerea de mână a prietenului. Nu mai facem diferenţa între situaţii cu adevărat dramatice şi experienţe ce pot favoriza evoluţia noastră psihospirituală. Vrem să trunchiem realitatea după bunul plac şi am devenit mult prea sensibili la ceea ce nu putem controla.
Viaţa caută modalităţi de exprimare. Vrea să îţi arate cine eşti de fapt şi te îndeamnă să evoluezi. E adevărat că este un pedagog dur, însă şi catâri sunt destui printre noi. Deciziile pe care le iei în viaţă sunt cele care te duc mai aproape de fericire sau de autoflagelare. Imprevizibilul face parte din farmecul inefabil al vieţii şi dacă nu înveţi să-i faci faţă într-un mod favorabil ţie, lecţiile ei se vor repeta cu o intensitate mai amplă. Destine frânte am întâlnit destule şi asta pentru că oamenii nu tind către evoluţie în mod spontan, alteori nu ştiu ce sens să acorde vieţii lor şi sunt vânători de experienţă. Poţi fugi de viaţă ratând-o sau te poţi alinia cu direcţia mersului ei şi astfel ai câştigat-o!
Experienţele dureroase pot fi resimţite ca fiind tragedii numai dacă omul nu a descoperit sensul său. Vă recomand poezia genialului nostru poet care nu mai are nevoie de niciun elogiu.
Glossă, de Mihai Eminescu
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si nouă toate;
Ce e rău si ce e bine
Tu te-ntreabă si socoate;
Nu spera si nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
In auz ne sună multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta să le asculte?…
Tu asază-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpănă-a gândirii
Inspre clipa ce se schimbă
Purtând masca fericirii,
Ce din moartea ei se naste
Si o clipă tine poate;
Pentru cine o cunoaste
Toate-s vechi si nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul si pe patru,
Totusi tu ghici-vei chipu-i,
Si de plânge, de se ceartă,
Tu în colt petreci în tine
Si-ntelegi din a lor artă
Ce e rau si ce e bine.
Viitorul si trecutul
Sunt a filei două fete,
Vede-n capăt începutul
Cine stie să le-nvete;
Tot ce-a fost ori o să fie
In prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă si socoate.
Căci acelorasi mijloace
Se supun câte există,
Si de mii de ani încoace
Lumea-i veselă si tristă;
Alte măsti, aceeasi piesă,
Alte guri, aceeasi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera si nu ai teamă.
Nu spera când vezi miseii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăsi
Intre dânsii să se plece,
Nu te prinde lor tovaras:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirena,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeste în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă stii a lor măsură;
Zică toti ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgesti nimică,
Tu ramâi la toate rece.
Tu ramâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă:
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera si nu ai teamă;
Te întreabă si socoate
Ce e rău si ce e bine;
Toate-s vechi si nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
(1883, decembrie)