Astăzi se consideră că valoarea ta ca om depinde de poziţia pe care o deţii în societate, nu după cât cuprins lăuntric ai. Nu contează că brutalizezi, răneşti, eşti duplicitar şi te răzbuni acasă, în cadrul familiei tale, dezvăluindu-ţi astfel degradarea umană, dacă la serviciu şi în sfera socială eşti apreciat.
Viaţa noastră este plină de contradicţii şi de sensuri denaturate.
Multe persoane spun că nu pot schimba anumite obiceiuri. Am auzit spunându-mi-se: “O iubesc, dar dacă mă supără o bat ca s-o educ. Nu e vina mea că nu înţelege altfel.” Şi femeia rămâne lângă soţ din variate motive. Un alcoolic spune: “Nu beau mult, ca orice om, 2 litri de vin pe zi şi câteva pahare de bere” şi refuză să-şi conştientizeze adicţia şi implicit s-o trateze, astfel ratându-şi viaţa. Un tata militar afirmă despre fiul său de 8 ani pe care-l bate aproape zilnic cu personala curea: “Vreau să scot om din el, nu-l las de capul lui.” După o conversaţie mai mult sau mai puţin lungă urmează o tânguială după care preferinţa (adesea neverbalizată) de a fi loiale vechiului tipar de comportament primează. Aceste persoane sunt un monument de nefericire şi îi condamnă şi pe cei din jurul lor la acelaşi lucru. Sunt oameni care suferă enorm şi de multe ori nu acceptă niciun sprijin (cel puţin nu pe termen lung) pentru a ieşi din agonia lor.
„Căci săvârşesc nu ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc… fiindcă a voi binele este în mine, dar a face binele nu aflu, căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc.” Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani
Chiar dacă nefericirea are o intensitate alarmantă, faci aceleaşi lucruri la infinit. Confunzi binele cu dorinţa şi plăcerea, cu apetitul. Îţi lipseşte reperul punctului luminos şi creator.
Civilizaţia epocii moderne a cultivat o serie de tendinţe şi aspiraţii care creează continuu alte nevoi pentru a masca graţios sentimentul de durere sufletească şi nonsens existenţial. O lipsă de măsură caracterizează omul modern. Nevoia altor bunuri care trebuie acumulate; altor persoane care aduc elementul de noutate, renunţând la cele care nu-ţi mai alimentează curiozitatea; altor destinaţii mai mult sau mai puţin exotice. Omule, încetează să mai fugi de tine! Ţi-ai pierdut stăpânirea de sine şi te cauţi în direcţii care te fac să te risipeşti şi mai mult, decentrându-te. Confunzi complexitatea cu complicaţia. De aceea eşti atât de greu de mulţumit revenind constant la starea de nefericire care îţi întreţine comportamentele deviante sau viciile: violenţă, alcool, droguri, tutun, pornografie, shopping, mâncare sau dulciuri în exces.
Încurajez revalorificarea condiţiei umane. Mai precis, capacitatea unificatoare de a fi civilizat, destins, elegant în atitudine şi delicat în interacţiune. Să ajungi să-ţi exprimi esenţa, acesta este scopul superiorităţii tale de om. Esenţa include simplitatea, ca starea morală a omului de a se mişca liber şi sincer, autentic. Biblia, cartea simplităţii şi a permanenţelor, ne vorbeşte despre simplitate în legătură cu copilul şi profetul. Bineînţeles că astăzi nu mai este citită fiind considerată învechită sau este blamată că ar conţine poveşti de adormit copiii. Cărţile duhovniceşti cu vieţile şi învătăturile sfinţilor, duhovnicii devotaţi (nu ascult criticile la adresa lor pentru că trădează o delăsare din partea voastră. „Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”, spune Mântuitorul în Evanghelia după Matei, cap 7, versetul 7), persoanele care se străduiesc să meargă pe calea dreaptă, nu pe cea lăturalnică, sunt şi printre oameni care nu sunt reprezentanţi ai Bisericii şi pot fi repere sănătoase în această societate viciată.
Îndepărtând poverile podoabelor inutile, simplitatea dă omului echilibrul interior, îi dă putere şi o mare stăpânire de sine.
În prezent constat că mulţi oameni sunt storşi de sensuri. Îşi trăiesc viaţa lăsându-se purtaţi de propriile instincte sau artificii mentale. Caută să dobândească bucurii, alergând după plăceri. Utopic! Vrei bucurii, vrei fericire? Recentrează-te şi devino un om simplu şi bun! Omul simplu rămâne cu sine atât cât este nevoie pentru a fi capabil să fie şi cu ceilalţi în compania lor. Este întreg şi liber în faţa elementelor exterioare. Îşi trăieşte viaţa esenţial, rămânând în ea, descoperindu-i sensul şi lepădându-se de artificial. Simplitatea îi asigură siguranţa şi liniştea interioare, îi dă putere de depăşire a contingenţelor. Trăieşte firesc, evitând dependenţele.
Fragilitatea fiinţei umane este o realitate de care trebuie să ţinem cont pentru a putea cultiva în noi frumuseţea. Omul se tămăduieşte cu dragoste, bunătate, blândeţe şi iertare.
Percep omul ca fiind o îmbinare de frumos şi urât, de bine şi rău. Natura sa liberă îi dă putinţa să aleagă. Urmarea acţiunilor sale este liniştea sufletească, bucuria şi chiar fericirea, sau frământarea, stresul, nefericirea ca boală sufletească, şi boala fizică.
Trăim prea mult prin „gesturi” şi mai puţin prin atitudini interioare. Adevărata fericire vine din prisos de omenie, vine din bogăţie interioară.
Omule, devino bun. Cultivă în cugetul şi sufletul tău dragostea! Dragostea de frumuseţe, de lumină, de bunătate, de adevăr, de natură, de oameni, de animale, de muzică sau artă în general. Iubeşte cerul, omule, şi iubeşte-te pe tine însuţi (nu într-un mod narcisic) pentru că ai cuprinse în tine frumuseţi nebănuite! Şi mai presus de toate, iubeşte-L pe Dumnezeu cu toată fiinţa ta!
Dragostea este temelia bunătăţii, iar în bunătate găsim blândeţea. Omul bun are sufletul catifelat, asemenea sfinţilor. Bunătatea, izvorând din dragoste şi blândeţe, se împlineşte în compasiune şi mângâiere. Compasiunea înseamnă suferinţa la suferinţa altora. Să întindem deci mâna şi să oferim umărul nostru pentru o clipă ce poate fi veşnică prin transformarea pe care o poate aduce în sufletul semenului nostru. Oricât ar fi omul de neputincios şi degradat, prin dragostea şi mângâierea noastră are şansa să se tămăduiască şi să înveţe cum să trăiască, în felul lui, o viaţă plină de sens.
Vă propun una dintre rugăciunile Sfântului meu drag, Părintele Arsenie Boca, pentru contemplaţie.
Doamne Iisuse Hristoase, ajuta-mă ca astăzi toata ziua să mă lepăd de mine însumi, că cine ştie din ce nimicuri mare vrajbă am să fac şi astfel, ţinând la mine, să Te pierd pe Tine.
Doamne Iisuse Hristoase, ajută-mi ca rugăciunea Preasfântului Tău nume să-mi lucreze în minte mai mult decât fulgerul pe cer, ca nici umbra gândurilor rele să nu mă întunece, căci iată păcătuiesc în tot ceasul.
Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, că umblăm împiedicându-ne prin întuneric. Patimile au pus tină pe ochii minţii, uitarea s-a întărit în noi ca un zid, împietrind în noi inimile noastre şi toate împreună au făcut temniţa în care Te ţinem bolnav, flămând şi fără haină, aşa risipind în deşert zilele noastre, umbriţi şi dosădiţi până la pământ.
Doamne, Cel ce vii între oameni în taină, ai milă de noi şi pune foc temniţei, aprinde dragostea în inimile noastre, arde spinii patimilor noastre şi fă lumină sufletelor noastre. Doamne, Cela ce vii în taină între oameni, ai milă de noi, vino şi Te sălăşluieşte întru noi, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Tău cel Sfânt. Căci Duhul Sfânt se roagă pentru noi cu suspine negrăite, când graiul şi mintea rămân neputincioase.
Doamne, Cel ce vii în taină, ai milă de noi, căci nu ne dăm seama cât suntem de nedesăvârşiţi şi cât eşti de aproape de sufletele noastre şi cât ne depărtăm noi prin păcatele noastre.
Ci luminează lumina Ta peste noi, ca să vedem lumina prin ochii Tăi, să trăim în veci prin viaţa Ta. Lumina şi Bucuria noastră, slavă Ţie! Amin.