“Cea mai mare putere pe care o deţine un individ este puterea de a alege” ~ J. Martin Kohe
În acest articol voi vorbi despre nevoia esenţială de iubire în relaţie cu un partener. Deşi ne iubim familia şi prietenii, avem nevoie să iubim un bărbat, respectiv o femeie şi să fim iubiţi la rândul nostru de acesta/aceasta.
Observ tot mai frecvent carenţele afective ale oamenilor, iar nevoia de a fi iubiţi este alarmantă. Atât în mediile sociale, cât şi în incinta cabinetului, persoanele îmi dezvăluie suferinţa apăsătoare ce derivă din lipsa sentimentului de a fi iubite pentru ceea ce sunt, de către un partener. Persoanele care sunt deja într-o relaţie îşi manifestă nemulţumirea, iar persoanele singure durerea unei vieţi solitare.
Astăzi întâlnirea spontană dintre un bărbat şi o femeie trece imediat sub testul evaluării persoanei în vederea stabilirii unei posibile relaţii de cuplu. Nu mai ştim să socializăm fără să aşteptăm nimic de la celălalt. Dacă însă criteriile partenerilor au fost satisfăcute şi se începe o relaţie de cuplu aceasta alegere nu este deloc întâmplătoare, ci este efectul unei lungi perioade de singurătate, unei nevoi disperate de a avea o relaţie sau este o alegere conştientă bazată pe atracţie şi compatibilitate.
În general, alegerea partenerului de viaţă este inconştientă, bazată pe anumite scenarii:
a) Alegi predominant femei / bărbaţi care au nevoie să fie salvaţi. Ca atare, eşti atras/ă de persoanele pe care le percepi ca fiind fragile, hipersensibile, nerespectate, lipsite de iubire şi înţelegere sau care sunt sau au fost rănite. Astfel devii salvatorul partenerului tău, din rolul de părinte, terapeut, duhovnic sau profesor. Speranţa ta secretă ca salvator este ca el sau ea să devină în timp ceea ce tu ştii că poate deveni. Deci, te îndrăgosteşti de potenţialul lui/ei latent. Nevoile tale profunde, care te fac să te simţi atras de persoane vulnerabile, sunt acelea de a te simţi superior, util, valoros, puternic, şi de a deţine controlul. În faţa cui ai putea să te simti mai inteligent, echilibrat, puternic, decât în faţa unei persoane care nu face faţă provocărilor vieţii?
b) Te îndrăgosteşti de parteneri inaccesibili, fie că sunt implicaţi în altă relaţie de cuplu, fie că nu s-au detaşat emoţional de fostul partener de cuplu, fie că pare indisponibil. Acest tip de atracţie îţi semnalează faptul că nu te respecţi suficient sau că îţi este teamă de intimitate şi de un angajament profund. Dacă eşti atrasă de parteneri care nu îţi confirmă că sunt interesaţi să deveniţi un cuplu, faptul că perseverezi pentru a-l cuceri, îţi indică o nevoie de validare a calităţilor tale ca femeie.
c) Îţi iubeşti partenerul pentru potenţialul lui. Te gândeşti că partenerul tău nu a fost iubit şi îţi spui că doar iubirea ta il va face să înflorească. Încerci să te convingi că are nevoie de o şansă, de încurajare, sprijin şi de mobilizare pentru a reuşi. Se întâmplă să vezi în el calităţi de care el nu este conştient sau nu le apreciază. Astfel, tu îţi satisfaci nevoia de control ocupându-te de actualizarea potenţialului partenerului tău, ceea ce te face să te simţi puternică şi stăpână pe situaţie (respectiv relaţie). O convingere pe care o ai fiind atras/ă de astfel de parteneri este că nu vei primi ceea ce vrei, că nu meriţi să ai alături un partener atrăgător, inteligent, matur emoţional si disponibil pentru tine. De asemenea, lipsa curajului de a-ţi îndeplini propriile visuri te face să te focalizezi pe nevoile partenerului tău.
d) Partenerul tău este modelul tău. Când partenerul tău îţi este mentor, vei încerca să fii ca el depersonalizăndu-te sau nedezvoltându-ţi personalitatea; îl vei considera mai inteligent ca tine, ajungând să-ţi bagatelizezi calităţile; vei renunţa la anumite principii doar pentru că el îţi cere asta; nu vei îndrăzni să-l dezaprobi; vorbeşti despre el numai în termini laudativi. Ceea ce te predispune la o astfel de relaţie este lipsa unei suficiente afecţiuni, protecţii şi atenţii din partea unui părinte sau figuri parentale, sau, dimpotrivă, ai primit prea multă iubire şi vrei să menţii inconştient această dependenţă emoţională. O altă nevoie este ca cineva să compenseze vidul tău interior prin Eul lui puternic, încrezător şi bine conturat.
Mai sunt şi alte tipuri de scenarii, însă le-am menţionat aici pe cele mai frecvente. Relaţiile care au luat naştere datorită acestor nevoi nu vor dura în timp dacă partenerii nu îşi conştientizează dificultăţile pe care le au în primul rând în relaţia cu ei înşişi. Ei nu ajung să-şi dezvolte personalitatea şi să crească emoţional, vindecându-şi măcar parţial rănile. O relaţie de cuplu sănătoasă are nevoie de un fundament bazat pe încredere, apreciere şi respect reciproce, ci nu pe sentimente de putere, control, compasiune sau milă. Sentimentul de putere pe care ţi-l dă controlul exercitat în cadrul relatiei este iluzoriu. Cel mai bun lucru pe care îl poţi face pentru tine este să-ţi infrunti curajos trăirile de neajutorare adânc înrădăcinate în sufletul tău. Doar din această confruntare va răsări puterea adevarată.
Pentru a alege într-adevăr un partener potrivit este esenţial să ne integrăm traumele, eşecurile şi rănile.
“Partenerul potrivit” nu este acelaşi cu “sufletul pereche”. Consider că mai multe persoane pot fi “potrivite”, însă unul singur este “sufletul pereche”. Nu toate persoanele îşi întâlnesc sau recunosc sufletul pereche, şi astfel am ajuns să ne mulţumim cu parteneri potriviţi, ceea ce nu este o variantă de neglijat. Voi explica ceea ce înţeleg prin aceste două concepte.
“Partenerul potrivit” este femeia sau bărbatul cu care suntem compatibili în multe aspecte ale vieţii în doi. Prin comunicare ne putem adapta unul la celălalt fără a fi necesar un efort considerabil, iar compromisurile nu conţin nimic negativ dacă sunt acceptabile, reciproce şi negociabile în timp. Ele sunt distructive numai când au un caracter unilateral şi vizează crearea unei armonii false. Obstacolele inerente vieţii în cuplu pot fi depăşite dacă există inteligenţă, voinţă şi iubire. Este însă imposibil ca o relaţie să se dezvolte dacă un partener detectează o problemă, iar celălalt o neagă. Mai este posibilă situaţia când niciunul dintre parteneri nu progresează, ci perpetuează rolurile pe care şi le-au stabilit, menţinând astfel relaţia într-un ambient “armonios”.
Crizele de pe parcursul vieţii unui cuplu sunt inevitabile şi necesare. Ele permit afirmarea şi armonizarea diferenţelor individuale. Lipsa certurilor nu indică întotdeauna calitatea relaţiei, cât mai ales, neputinţa unuia sau a ambilor parteneri de a se defini şi poziţiona responsabil în interiorul relaţiei.
“Sufletul pereche” în viziunea mea nu are legătură cu mitul, atât de popularizat, cu acelaşi nume. Sufletul tău pereche nu trebuie să aibă într-un mod imperios aceleaşi gusturi ca tine, ci să-ţi accepte preferinţele diferite de ale sale; el nu îţi va ghici nevoile sau dorinţele, ci le va înţelege când i le vei comunica şi va fi receptiv la ele; el nu va fi mereu calm, blând, înţelegător, vesel, ci va fi disponibil să-ţi împărtăşească trăirile lui. Împreună cu “sufletul pereche” vei putea construi o relaţie bazată pe respect, încredere, grijă, stimulare personală/intelectuală/spirituală/profesională, apreciere, protecţie şi prietenie.
Diferenţa dintre „partenerul potrivit” şi „sufletul pereche” constă în natura mai intensă a sentimentelor, gradul de compatibilitate superior, comunicarea pe toate nivelurile este înalt calitativă în cel de-al doilea caz şi în sentimentul de „odihnire” unul în celălalt.
Alegerea partenerului se face prin două filtre:
Persoanele raţionale aleg să pună accentul pe gândire şi mai puţin sau deloc pe ceea ce simt, pretextând că sentimentele perturbă luarea deciziilor importante. Ele îşi aleg partenerul în funcţie de calităţile pe care au stabilit să le aibă viitorul lor tovarăş de viaţă. Reprimându-şi afectivitatea, aceste persoane sunt foarte calculate şi uneori mercantile. Ele nu-şi permit să iubească într-adevăr de teama de a fi respinse, abandonate, înşelate, trădate sau umilite. Însă, cine nu riscă, nu are posibilitatea să simtă într-un mod plenar iubirea.
Persoanele sentimentale îşi aleg partenerii în funcţie de ceea ce simt în prezenţa lor. Dacă se simt acceptate şi apreciate tind să investească în relaţie, fără să ţină cont că sentimentele pot reflecta, de multe ori, starea lor interioară şi nu au legătură directă cu gradul de compatibilitate sau cu calitatea relaţiei. Ele confundă confortul şi siguranţa unei interacţiuni cu atracţia faţă de o persoană şi compatibilitatea unei posibile relaţii de cuplu.
Este dezirabil un echilibru între sentimente şi partea raţională atunci când ne alegem partenerul. O relaţie de cuplu are mari şanse să fie de lungă durată dacă partenerii au proiecte sau pasiuni comune, valori asemănătoare, niveluri de inteligenţă şi maturitate emoţională similare şi un fundament religios comun pe care să-l dezvolte şi prin stimulare reciprocă.
Nu rare sunt situaţiile când o persoană dăruieşte foarte mult încă de la prima întâlnire, spunându-i persoanei pe care tocmai a cunoscut-o că o iubeşte, confundând astfel atracţia cu iubirea şi minţindu-se pe sine că a descoperit “sufletul pereche” şi de aceea a depăşit galopant etapele unei relaţii de cuplu şi a ajuns imediat la iubire. Nu putem iubi cu adevarat o persoană până când nu o cunoaştem. Putem simţi atracţie faţă de ea, admiraţie, sentimentul de îndrăgostire, respect, apreciere, pasiune, însă nu iubire. Comportamentul persoanelor care de la primele contacte îşi dezvăluie sentimentele de iubire ne transmite nevoia lor imensă de a fi iubite. Aceste persoane se vor agăţa curând de partener şi devin dependente emoţional de el.
Dacă fiecare dintre noi am prefera să dăruim înainte să primim, calitatea relaţiilor cred că ar fi diferită. Suntem mult prea doritori să primim şi astfel nu obţinem nimic. Vrem să ne asigurăm că suntem iubiţi şi abia apoi începem să iubim. Dacă vrem să fim apreciaţi, iubiţi, respectaţi şi încurajaţi, să oferim noi aceste lucruri partenerului nostru. Să ne oferim însă şi nouă ceea ce îi oferim persoanei iubite: iubire, blândeţe, sprijin, încredere, apreciere şi stimulare.
foarte frumos ….adevarat..