Sfântul Ioan Gură de Aur a surprins şi precizat într-una dintre predicile sale, ce aveau loc în jurul anului 400 d.Hr., tendinţa oamenilor de a ascunde murdăria din sufletele lor şi de a se îngriji de buna aparenţă a trupurilor. Prin preţioasa învăţătură pe care ne-a lăsat-o ca moştenire, Sfântul Ioan pare contemporan cu noi. În continuare veţi lectura un fragment din predica “Fiarele sălbatice ale patimilor”.
Cât de îngust la minte este omul acela care, văzând cum casa lui stă gata să se prăbuşească, în loc s-o repare şi să-i pună proptele, face curăţenie prin curte! Cât de nechibzuit este acela care are trupul bolnav şi, în loc să se îngrijească de vindecarea lui, stă şi ţese veşminte scumpe ca să-l împodobească!
În chip asemănător facem şi noi cu sufletul nostru. În vreme ce a fost cuprins de patimi, în vreme ce este chinuit de mânie, slavă deşartă, dorinţe ruşinoase şi atâtea alte răutăţi, nu ne îngrijim de tămăduirea lui. Dar pentru ce ne îngrijim? Pentru traiul bun şi pentru împodobirea trupului.
Dacă un urs scapă de la grădina zoologică şi umblă liber prin oraş, ne vom închide în casele noastre , ca să nu ne întâlnim cu această fiară, care ne va sfâşia cu ghearele ei. Iar acum, când sufletul nostru este sfâşiat nu doar de o fiară, ci de multe, nici nu ne interesează.
Fiarele, pentru siguranţa cetăţenilor, le închidem în cuşti de fier şi le păzim în locuri mărginaşe, departe de Senat, Tribunal sau de Palat. În sufletul nostru, unde există un alt senat, un alt tribunal şi un alt palat, lăsăm fiarele închipuite ale patimilor noastre să urce până la tronul împărătesc, adică mintea, şi s-o tulbure cu urletele lor.
Patimile sunt cauzele tulburării lumii noastre lăuntrice. Patimile fac ca sufletele noastre să semene cu nişte cetăţi care înfruntă asediile barbarilor. Patimile aduc în mintea şi în cugetele noastre tulburare, cum se întâmplă atunci când un şarpe intră într-un cuib plin cu puişori şi aceştia ţopăie dintr-un colţ în altul ciripind cu groază.
De aceea, rogu-vă, să legăm fiarele, sau să le înăbuşim, să le înjughiem, să le omorâm. Să nimicim orice patimă care se află înlăuntrul nostru cu sabia Duhului.
Fiarele, când sunt bine hrănite şi puternice, nu pot fi învinse. Însă când sunt înfometate şi slăbite, sălbăticia lor se micşorează şi puterea lor scade. Atunci se poate cineva lupta cu ele şi le poate nimici lesne. La fel se întâmplă şi cu patimile. Cel care le slăbeşte, le spune cugetului. Şi dimpotrivă, cel care le hrăneşte bine, greu se poate lupta cu ele. În felul acesta ajunge să fie biruit de ele şi să devină rob al lor.
Din robia patimilor, omul se eliberează prin voia şi nevoinţa sa, şi apoi cu ajutorul lui Dumnezeu.