Îţi doreşti să dobândeşti înţelepciune. Consideri ca aceasta este cheia succesului pentru a avea o viaţă armonioasă. Însă o primeşti când ea vine spre tine sau perpetuezi vechile tipare de gândire şi acţiune?
Când crezi că totul s-a sfârşit, VIAŢA abia începe. Te naşti încă o dată din propria cenuşă. A câta oară?
Viaţa are multe lecţii să-ţi predea şi te va supune unor examene ce-ţi antrenează atât inteligenţa şi stăpânirea de sine, cât şi înţelepciunea. Ea porneşte de la premisa ca ai toate acestea şi e momentul termometrului. E nevoie mai mult ca oricând să fii un student eminent şi să te prezinţi pregătit pentru a nu blama ulterior viaţa, care te-a interogat fără să te anunţe în prealabil, că este cel mai dur profesor. Te supune examinării când consideră pentru că îţi lasă libertatea de a învăţa în ritmul tău şi dacă n-o faci, se îngrijeşte ea că nu stagnezi într-un dulceag confort.
Cum înveţi lecţiile vieţii? Ţi s-a comunicat că înveţi din greşeli, ale tale sau ale altora, înveţi informându-te din cărţile de căpătâi, înveţi din predicile adulţilor ce se vor ştiutori.
Acestea pot fi metode care să te ducă o treaptă mai sus spre tronul maturităţii, însă permite-mi să-ţi spun cum se învaţă realele lecţii transformatoare. În genunchi! Da, lecţiile pe care le vei învăţa cu adevărat te vor pune în genunchi, cu lacrimi şiroaie şi palmele înălţate spre cer. Înveţi suferind. Nu prea este posibil altfel. Însă suferinţa nu vine singură, ci îţi aduce câteva daruri. Suferinţa te poate transforma temperându-ţi impulsivitatea, nerăbdarea, egoismul dacă alegi să primeşti învăţătura acesteia. Fiecare dintre noi acordă suferinţei un sens, sau cel puţin, astfel este de dorit să procedăm. Nu suferim ca să începem să ne victimizăm şi să blamăm, ci suferim ca să învăţăm ceva din ceea ce trăim.
Trăirea suferinţei este dureroasă, însă învăţătura pe care ne-o predă (dacă ne găseşte ancoraţi în realitate şi prezenţi) ne înţelepţeşte!
Frecvent ai nevoie de o persoană pentru a împărţi suferinţa, împărtăşindu-i-o. Însă, ce faci când toţi din jurul tău devin prinşi în temniţele lor, ameninţaţi de suferinţa ta, iar tu ai nevoie de o prezenţă, nu de o plastilină? Temniţele lor poartă măşti precum orgoliu, încăpăţânare, narcisism, vanitate, sfătuitor, indolenţă, nonimplicare. Primeşti un general „O să fie bine”, „Lasă că o să treacă”, „Lasă şi tu de la tine, nu mai fi orgolios, mândră, încăpăţânat, sensibilă.”
Sigur, ai putea „lăsa de la tine” dacă n-ai fi cu sufletul pe podea când ţi se cere să mai dai şi că ceea ce ai nevoie e să primeşti o prezenţă care să fie lângă tine, pentru tine, care nu-ţi dă sfaturi şi soluţii complet inutile, ci doar este. Este lângă tine, nu să te încurajeze, nu să te înveţe ceva predicându-ţi cum se face, ci doar ia parte la suferinţa ta uitându-se în ochii tăi şi spunându-ţi fără cuvinte: Te iubesc așa cum ești și sunt lângă tine!