La o săptămână distanţă de experienţa Doamna şi Bătrânica, mi s-a întâmplat din nou ceva deosebit în subteranele Capitalei, doar că, acum, cea vizată am fost eu.
Eram aşezată pe unul dintre ultime locuri ale şirului de scaune, lângă bară. La prima staţie a urcat un băieţel împreună cu tatăl lui. Băiatul s-a aşezat lângă mine, tatăl vizavi, în oglindă cu fiul său. După câteva secunde, băiatul (să fi avut vreo 7 ani) s-a ridicat şi a început să testeze rezistenţa barei de lângă mine, făcând nenumărate acrobaţii. De câteva ori m-a privit, eu la fel, însă niciunul dintre noi nu a îndrăznit să zâmbească. Ne zâmbeam însă cu ochii şi era suficient.
Ar fi fost inoportune scuzele după ce mă atingea, în timpul exercițiilor, cu o intensitate care-mi solicita prezenţa deplină. După o acrobaţie spectaculoasă, i-am zâmbit. Mi-a susţinut privirea fără să-mi întoarcă zâmbetul, apoi s-a apropiat şi m-a îmbrăţişat şoptindu-mi: „Te iubesc!”. Am crezut că nu aud bine şi, cum sceptică mă simt uneori, am silabisit „Poftim?!”. Răspunsul a venit clar şi răspicat: „TE IUBESC!”. Am amuţit! Apoi, s-a retras din îmbrăţişare, m-a privit ferm şi duios, abandonându-mă temporar pentru a reveni la acrobaţiile sale.
Tatăl băiatului asista pasiv şi curios la scena noastră, alături de ceilalţi pasageri, care luau acum o pauză de la tot mai nelipsitele jocuri pe tablete şi telefoane, pe care le mânuiesc cu drag şi spor. Băiatul nu mă slăbea din ochi şi n-a trecut mult până a revenit să mă îmbrăţişeze şi să-mi repete cele două cuvinte. A intuit că e nevoie de insistenţă şi perseverenţă în cazul meu… Mai puţin înmărmurită ca prima dată, am primit mesajul, fără a fi însă la fel de surprinsă, ci doar taciturnă.
Flexibilitatea lui corporală se impunea chiar şi în faţa unui atlet. Când a aterizat aproape de mine, i-am spus că este un băiat frumos şi puternic. „Ştiu!”, a replicat nonşalant, apoi şi-a întors privirea spre scaunul alăturat, odinioară al lui, acum ocupat de o femeie. I-am făcut loc între cele două locuri. Nu încăpea prea bine şi l-am întrebat dacă doreşte să se aşeze pe genunchii mei. A aceptat imediat şi a trecut la acţiune. Din această poziţie, a început să vorbească cu tatăl său şi să-i comunice aprecieri la adresa mea pe un ton adult, cu exprimare şi cuvinte mature. *Privirea mâţei când se uită în calendar vă este familiară? Mie a început să-mi devină.* Tatăl îi confirma părerile cu discreţie.
După acest episod, băiatul s-a ridicat pentru a se mai bucura de bară (care devenise de acum alibiul său), neîncetând să mă privească de câte ori postura corporală din timpul acrobaţiilor îi permitea. L-am susţinut, încurajându-l, iar el a venit spre mine şi, aşezându-mi-se în braţe, mi-a luat degetele lungi în mâinile-i delicate. Pentru un moment, mâinile noastre au vorbit, iar noi le-am ascultat.
Uitasem cu desăvârşire de timp, şi am trecut de staţia la care trebuia să cobor. Când am realizat că timpul Kairos se scursese, m-am întors în Cronos pentru a-mi continua călătoria. M-am ridicat pentru a coborî, dar băiatul m-a prins ferm de mână şi mi-a zis că vrea să mă însoţească. Tatăl l-a oprit, explicându-i că mai au de mers câteva staţii. Deja mă îndepărtam când i-am simţit privirea însoţindu-mă pe peron. Nu m-am întors. Drumul meu mă aştepta în faţă, cu promisiunea unor bucurii duhovniceşti în incinta bisericii spre care mă îndreptam. Dar amintirea băiatului mi-a rămas vie mărturie a exemplului de putere, fermitate, decizie asumată, libertate şi spontaneitate.
Locurile de lângă barele din metrou au istoriile lor ce se vor scrise şi îşi aleg personajele la momentul potrivit.