“De vezi pe careva inecandu-se in rau, sa nu-i dai mana, ca sa nu te traga si pe tine si sa mori impreuna cu el. Ci da-i toiagul tau si de poti sa-l tragi, e bine, iar de nu poti, lasa-i togaiul si mantuieste-te pe tine.” ~ Invatatura Sfintilor Parinti.
Printele Dumitru Staniloae ne explica:
“A te angaja pentru aproapele cu primejduirea vietii tale, va avea ca efect nu numai pierderea lui, ci si a ta. Iubirea ta nu-i va fi in acest caz spre folos nici lui si te va pierde si pe tine in asa masura ca va slabi si iubirea ta. E drept ca Sfantul Pavel a spus ca e in stare sa se faca el insusi anatema pentru cei din neamul sau (Rom. 9, 3). Dar el n-ar fi ajuns la anatema, pentru ca nu se primejduia sa-si slabeasca dragostea de Hristos, fiind intarit tocmai prin aceasta in ea in mod desavarsit.”
Retinem ca fiecare dintre noi e responsabil/a sa se salveze pe el insusi/ea insasi si abia apoi sa ii ajute pe ceilalti. Doar in acest mod salvarea este benefica amandurora. Este important sa-l invatam pe aproapele nostru sa se descurce singur in viata pentru ca nu vom fi alaturi de el intotdeuna, oricat de mult ne-am dori asta.
Sa ne ingrijim sa devenim capabili sa daruim si sa ne asiguram ca nu vom fi epuizati de resurse dupa prima mana intinsa fratelui nostru. Un gest egoist este sa daruim cand suntem aproape faliti doar ca sa ne salvam imaginea si respectul de sine. Este datoria fiecaruia/fiecareia sa investeasca mai intai in el insusi/ea insasi, apoi resursele proprii ii vor permite sa vina in intampinarea nevoilor celorlalti, mai ales cand acestia vor solicita sprijinul.
Iar persoanele care asteapta sa fie salvate sa reflecteze la pretul pe care il va solicita la un moment dat autorul gestului binefacator.
Sa construim mai intai armonia noastra cu noi insine, cu ceilalti, cu viata si cu Dumnezeu, si apoi sa daruim din ceea ce avem si mai ales din ceea ce suntem!