Relatarea unui banc extras din cartea Dialoguri de duminică pe care filosoful Gabriel Liiceanu i l-a făcut prietenului său, Andrei Pleșu, în ziua în care urmau să plece împreună cu Mihai Tatulici, pentru o zi, în Muntele Athos. Mihai Tatulici îl ia de acasă întâi pe Andrei Pleșu, apoi pornesc împreună spre casa filosofului care-i aștepta nerăbdător.
„În timp ce-i aștept – sacul de mână e pregătit lângă ușă – ies pe terasa închisă, să mă uit de-a lungul aleii. Ochii-mi cad….pe valiza mare de voiaj, depozitată, cuminte, într-un colț al terasei. Tocmai în acel moment văd și mașina apropiindu-se. Cei doi coboară din mașină. Deschid geamul, le fac semn și-i rog să se apropie de balcon. „Andrei, dragule, îi spun cu un ton rugător și puțin jenat. Fii drăguț și ia-mi tu valiza, ca să n-o mai car pe scări. Ți-o dau peste balcon.” Ridic valiza supradimensionată, mimând opinteala, și o trec cu greu prin geamul deschis, peste balustradă. Andrei se repede să mă ajute, apucând să arunce un „Ce dracu’ ți-ai luat cu tine, doar stăm o singură zi” – „Haide, răspund eu, în timp ce gâfâi. Știi că sunt cochet. Diverse aparate și alte chestii. Ești gata? Pot să-i dau drumul? Hai, că nu mai pot s-o țin.” Tatulici privește cu gura căscată și îngaimă și el: “Dar ce v-a’i luat acolo?”, răstimp în care Andrei, cu picioarele bine înfipte în pământ, mai apucă să arunce către Tatulici: „E nebun, am uitat să vă spun.” După care, deja congestionat de efortul pe care se pregătește să-l facă, strigă: „Gata!” Și prinde între brațele întinse deasupra capului…valiza goală. Tatulici sare și el să-l ajute, sunt acum, amândoi, cu valiza goală în brațe, se uită o clipă unul la altul, apoi la mine, care sunt pe punctul să leșn de râs, aplecat peste balustradă. Andrei fierbe: „Ce banc tâmpit! Am uitat să vă spun, domnule Tatulici. Știți, Gabriel face bancuri de care râde singur.” Apoi, o bună parte din timpul călătoriei, îi povestește lui Tatulici toate bancurile tâmpite pe care i le-am făcut de-a lungul vieții. Îl corectez, din când în când, ne certăm uneori pe câte un detaliu, și trecem granița de la Giurgiu, râzând cu lacrimi.”
Sper că v-ați amuzat la fel de mult ca mine citind cele două experiențe ale cuplului Pleșu-Liiceanu 🙂