Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu au fost „cununaţi” de filosoful Constantin Noica în urmă cu aproape jumătate de secol. De atunci au rămas împreună şi nu de puţine ori râd copios unul de celălalt.
Andrei Pleşu relatează în cartea Dialoguri de duminică următoarea experienţă hazlie a bunului său prieten, Liiceanu.
„Invitat la o masă de un profesor din Kyoto, specialist în zen, Gabriel Liiceanu a înţeles repede că are de trecut o probă grea. Trebuia să stea cuminte, cu picioarele sub el, şi să mănânce din boluri misterioase, oferite de o oficiantă care aluneca între comeseni pe genunchi. După scurt timp, filosoful român, a simţit că pierde controlul membrelor sale inferioare. Amorţite, străbătute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atenţie, şi aşa hărţuită de insolitul bucatelor şi de discursul sibilinic al interlocutorului. Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept un extract de cârpe şi se obişnuieşte greu cu ideea că fasolea bătută se poate freca cu zahăr pentru a deveni desert. Trebuia, fireşte, făcut ceva. Trebuia schimbată poziţia, păstrând totuşi acceaşi stilistică, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotărât, prin urmare, să-şi adune picioarele în aşa fel încât să-şi poată sprijini şezutul pe călcâie. După chinuitorul lotus dinainte, noua postură părea mântuirea însăşi, dar numai pentru câteva minute. Călcâiele un sunt nici ele antrenate să suporte întreaga pagodă a corpului. În plus, o apăsare disproporţionată suprasolicita în această poziţie degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere şi de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperată de a ieşi la liman, o nouă atitudine, de o riscantă radicalitate. S-a aşezat, pur şi simplu, în genunchi. Cu trunchiul drept, dominând, fără autoritate, figurile gracile ale celorlalţi, pentru care lotusul nu părea să creeze dificultăţi. Scena avea, probabil, în ochii celor de faţă, ceva patetic. Liiceanu trebuie să fi arătat ca un ţăran de Octav Băncilă, exploatat, obidit, flămând, căzut în genunchi după o răscoală ratată. Dar cât poţi rezista în genunchi, dacă n-ai practica zilnică a penitenţei? Mai rămăsese o singură variantă, neortodoxă, greu integrabilă tabietului nipon, dar parcă mai confortabilă: aş numi-o poziţia Lorelei. Te laşi binişor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajişte. Japonezii au contemplat, cu discreţie, tot acest program gimnastic, la capătul căruia victima a ieşit din joc, lichidată. Şi cotul amorţeşte. „Un scaun, un regat pentru un scaun!” striga mut fiecare mădular al filosofului. Nu există altă soluţie decât abandonul. „Vai, ce grădină frumoasă aveţi!”, a gemut Gabriel, iluminat, şi, ridicându-se, a pornit tam-nesam s-o viziteze, lăsându-şi amfitrionii cu lingura la gură, între două îmbucături.”
Urmează o experienţă comică, pusă la cale de Liiceanu, avându-l ca personaj principal pe Andrei Pleşu 🙂