Săptămâna aceasta am avut o conversaţie cu Dan Puric pornind de la faptul că oamenii nu mai conştientizează că au suflet. Iniţial, întrebarea lui: „Mai conştientizează oamenii că au şi suflete de vindecat?” m-a surprins, având în vedere că vin să facă sedinţe de consiliere psihologică sau de psihoterapie. Apoi am înţeles că se referea la faptul că oamenii se reduc singuri doar la planurile relaţional, financiar, profesional şi emoţional. Sistemul lor axiologic se limitează la dezideratul „well being ” al psihologilor sau la „eudaimonia” filosofilor.
Acceptând evidenţa sufletului, el trebuie stabilizat în primul rând. Stabilitatea sufletului este echivalentă cu obţinerea păcii sufleteşti, îndemn repetat în Sfânta Evanghelie şi în preceptele filosofiei şi ale psihologiei.
„Instabilitatea emoţională are ca antidot disciplinarea interioară, iar ca mijloc asceza sufletească.” ~ Horia-Roman Patapievici
Vreţi exemple de asceză? Patericul egiptean este o bună sursă şi o alegere inspirată! Vă previn că nu veţi găsi lucruri care să vă umfle ego-ul energizându-vă prin cuvinte frumoase despre cât de minunaţi sunteţi şi că nu aveţi absolut nimic de schimbat la voi, că sunteţi grozavi şi trebuie să alungaţi doar grijile şi dorinţele, iar fericirea vă va învălui.
Riscând să par cinică, naivă sau de-a dreptul proastă, vă spun că dogmele din creştinism sunt expresia iubirii şi a libertăţii la care suntem chemaţi să le trăim. Că nu le înţelegem fundamentul, asta e neputinţa şi neştiinţa noastră şi vă propun să ne informăm înainte să acuzăm, ignorăm sau criticăm!
Instabilitatea sufletească este originea problemelor de care suferă omul. Cu cât fugim mai mult de durere, apelând la anestezice şi surogate de plăcere, cu atât ne înfundăm mai mult în suferinţă.
Disciplinarea interioară şi stabilizarea sufletului presupune în primul rând înnoirea minţii, controlarea minţii sau metanoia, cum o numesc Sfinţii Părinţi.
Observ în cabinet că oamenii fug când iau contact cu suferinţa reală, profundă şi adâncă, care este în ei de foarte mult timp! Fugind de durerea de a descoperi multă suferinţă, gol sufletesc şi alte emoţii înfricoşătoare, fug de şansa de a se vindeca. Desigur că vindecarea nu vine dinspre terapeut, ci este un dar de la Dumnezeu care poate veni prin procesul psihoterapeutic. Lumea aceasta ne învaţă să fugim de durere, să o negăm, să o anesteziem şi să ne minţim. Aşa ne ţine robii ei.
Întâlnesc şi persoane foarte puternice, cu multă suferinţă acumulată care fac tot ce le stă în putinţă pentru a-şi construi viaţa mult mai frumos şi ajung să se uimească de frumuseţea vieţii, ignorată şi bagatelizată până în momentul eliberării din capcana nefericirii! Descoperă că pot trăi atât de firesc şi de frumos, ca şi cum viaţa lor acum începe! Ele aleg să fie mai atente la ceea ce le înconjoară, la cum aleg să petreacă timpul, ce gânduri lasă să pătrundă în mintea lor, în ce activităţi aleg să se implice şi mai ales la calitatea oamenilor de care se înconjoară. Aveţi grijă de sufletele voastre, dragii mei, şi faceţi din fiecare moment o clipă, nu un timp, dacă vreţi să fiţi fericiţi! În termeni religioşi, ştiu, nu mă dezmint: „Rugaţi-vă neîncetat!” Adică, fiţi permanent într-o stare de rugăciune, orice aţi face!
„A fi om înseamnă să-ţi afli sensul existenţei şi bucuria de a fi cu Dumnezeu, în relaţie vie cu El” ~ Maica Siluana
Una dintre tehnicile terapeutice pe care le îndrăgesc mult presupune ca pacientul să intre într-o stare de relaxare, iar eu îl îndemn să răspundă în mod repetat la întrebarea „Cine sunt eu?”de pe un nivel din ce în ce mai profund. Nu vă închipuiţi ce poate să iasă la iveală. Unii se sperie, alţii se uimesc, alţii au revelaţii, fiecare cu modalitatea lui, însă nicio persoană nu este indiferentă în privinţa rezultatului acestei tehnici. Ce urmăresc cu ea? Conceptul: „Fără să ştim cine suntem, nu ne putem bucura că suntem!”
Şi după ce îşi răspund la această întrebare (deloc uşoară!) le cer să fie blânzi cu ei şi să se privească prin ochii tatălui din Parabola fiului risipitor (verific dacă le este cunoscută, iar dacă nu, le-o cumunic), ci nu prin ochii fratelui critic şi invidios. Le spun cam aşa, inspirându-mă de la Maica Siluana: „Ai răbdare cu tine, dar să nu fi leneş! Să fii atent ca lupta ta să nu fie împotriva ta şi nici împotriva răului pe care îl sesizezi, ci să fie un efort permanent de a fi cu Domnul, de a te arăta Lui aşa cum eşti, de a-I cere Lui să vină, să facă, să lucreze cu tine, în tine.”
Fiecare om merge în ritmul lui, pentru că fiecare are o altă experienţă de viaţă, alte traume, alte temeri, alt temperament, alte repere în viaţă. Fiecare are ritmul lui pe calea lui!