Poezii creștine de Constantin Mazilu

UN DUH

Un Duh umbla cândva prin boare,
Gândea să facă multe stele,
Apoi a zis: Să fie soare!
Iar din pământ a scos castele.

Un Duh în zori de zi clipeşte,
Azi vrea să facă o celulă,
Din ea o floare sau un peşte,
Prin aer: nori şi-o libelulă.

Un Duh gândea la o zidire,
Gândea să facă o fiinţă
Cu vorbă clară şi gândire
Să pună-n ea chiar şi ştiinţă.

Un Fiu ascultă zvon de harpe,
Gândea să semene credinţă
Pe-ogorul Său mânjit de şarpe,
Să-şi mute-n templu reşedinţa.

Un Fiu mergea încet prin vie,
Gândea să fac-un sacrificiu:
Să moară şi apoi să-nvie
Ca să clădeasc-un edificiu.

Un Fiu, în haina Sa săracă,
Spre ceruri, sus, azi se înalţă,
De trupul Său, El Se dezbracă,
Cu mâini străpunse se descalţă.

Un Fiu gândea să vină iarăşi,
În trup să stea chiar un mileniu,
Cu cei născuţi întâi tovarăşi,
Să-nceapă era de seleniu.

Un edificiu ne uneşte,
Credinţa-i scrisă chiar în minte,
Cuvântul din Scripturi hrăneşte
Cu pilde vii şi-nvăţăminte.

 IUBIRE

Când ţi-e inima iubire,
Când ţi-e sufletul iertare,
Ai blândeţe în purtare,
Unt şi miere în vorbire.

Despre-a lumii dezrobire,
Vestea duci în depărtare
Când ţi-e inima iubire,
Când ţi-e sufletul iertare.

Vino, frate, cu grăbire,
Să-L slăvim cu o cântare,
S-ascultăm o cuvântare!
Fuge duhul de-nvrăjbire
Când ţi-e inima iubire.

LOGODNA

Cânta  duios în noapte o vioară,
Fecioara se plimba cam gânditoare,
Visa la calea vieţii viitoare,
La jocul cu păpuşi de-odinioară.

În curte, sub castani e sărbătoare,
În capul mesei-frageda fecioară,
Cu părul lung şi creţ ca o mioară,
Ascultă vorba lumii răbdătoare.

Aşa cum Iosif a iubit Maria,
În Nazaret au încheiat unirea
Intraţi în legământ, lăsaţi mândria!

Surori şi fraţi, v-aşteaptă fericirea,
Rugaţi-vă ca să primiţi tăria,
Veniţi la Crist ca să sfinţim iubirea!

DORESC

Doresc o nouă viaţă
Ca duh condus de Tine;
Doresc să-ţi stau în faţă,
Să lupt în oşti creştine.

Doresc mireasma mării
Pe calea nemuririi,
Să mă supun chemării,
Să-mi frâng imboldul firii.

Doresc un corp de soare,
Să urc spre Tine iute,
Să bat din aripioare,
Să văd arhangheli sute.

Doresc să-Ţi văd mărirea,
Pe tronul cu rubine,
Să-Ţi spun că-mi eşti iubirea,
Eşti Tatăl meu, ştii bine.

Doresc s-aud Cuvântul
Ce-ai spus deasupra humii
Pe când zburai ca vântul,
Scriai destinul lumii.

Doresc să gust din vinul –
Simbol cu stropi de sânge;
Pe cruce stă Divinul,
Priveşte-n jos şi plânge.

Doresc să pun un deget
Pe coasta Lui, străpunsă,
Să strig: – Eu cred! Nu preget,
Fac voia Ta, ascunsă!

ÎNĂLŢAREA

Să mergeţi la neamuri, degrabă,
S-audă porunca divină,
Să vină la cruce în grabă,
Să-şi spele piciorul în tină!

Dar, Doamne, puterea ni-i slabă
Iar vorba: timidă şi-nceată,
Nu punem accent pe silabă,
Doar Petru e volnic din ceată.

Tu, Petru, vei duce stindarul
În lupta cu duhul minciunii,
Vei şterge vopseaua şi fardul,
Vei scoate din spuză tăciunii!

Când, Doamne, vei strânge poporul
S-alunge romanul din ţară,
Să plece de-aici cu vaporul,
Căci strânge tot rodul şi cară?

Soroacele-s taină de Faur,
Curând vor fi lupte-ndârjite,
În nucă e miezul de aur,
Dar nucile nu-s decojite.

Trimite-ne, Doamne, putere
Să mergem la marginea lumii,
Cu sânge mai roz în artere,
Să ştergem amprentele humii.

Puterea va umple îndată,
Ca limbi şi ca flăcări ce zboară,
Pe-aceia cu viaţa predată,
Din cerul deschis se coaboară.

Când ultima vorbă e spusă,
Iisus Se înaltă cucernic,
O pasăre cântă supusă,
Căci Cel ce Se ‘nalţă-i puternic.

DUHUL SFÂNT

De vâjâit de vânt puternic
Şi foc e plină locuinţa;
Se-aşază Duh pe cel cucernic,
S-a împlinit făgăduinţa.

Au început toţi să vorbească
În alte limbi, cum le dă Duhul,
Când unii-ncearcă să zâmbească,
Mai tare vâjâie văzduhul.

Cu Duhul Sfânt se umple trupul
Când mâinile se pun pe frunte,
Lumina rece scaldă grupul,
E gata, fiara să înfrunte.

Din Duhul Sfânt primeşti putere,
Răzbaţi prin vânt, învingi ispita,
Îţi curge „viaţă” prin artere,
Îţi foloseşti pios clipa.