Avem cu toții persoane zgârcite sau cheltuitoare în jurul nostru. Ce nevoi sau temeri determină aceste comportamente în care o persoană economisește și un leu dacă poate, în timp ce alta cheltuiește tot bugetul pe care îl are?
Persoanele zgârcite se abțin de la toate cumpărăturile, singura investiție financiară fiind în alimente pentru că altfel ar muri de foame (de altfel, și-au educat și stomacul să ceară foarte puțină hrană). Își justifică zgârcenia asociind-o cu responsabilitatea financiară. Se consideră econome. Și când vor să dăruiască un cadou își stabilesc un buget extrem de limitat, chiar dacă nu lipsa banilor este motivul. În relația de cuplu, zgârciții pun mult accent pe bani (deși nu recunosc), dăruiesc foarte rar cadouri și sunt foarte atenți la comportamentul financiar al partenerului ajungând să-i monitorizeze veniturile și cheltuielile, dacă îi este permis. Zgârciți sunt și cei care consideră că nu au suficienți bani, deși veniturile lor sunt consistente, și economisesc aproape toți banii pe care-i câștigă pentru a combate teama de sărăcie. Banii strânși nu reușesc să-i liniștească și tensiunea interioară se menține sub formă de griji făurite și întreținute.
De obicei, persoanele zgârcite provin din familii cu puține resurse materiale sau din medii în care educația financiară s-a concentrat pe principiul: ”Trebuie să economisești cât mai mulți bani că nu se știe niciodată ce se poate întâmpla!” Ele dezvoltă astfel o insecuritate financiară și adesea personalitatea lor este de tip anxios.
Comportamentul copiilor îl imită pe cel al părintelui care respectă și el regula stabilită!
Ca părinți, zgârciții își frustrează de multe ori copiii refuzându-le mici bucurii de teama de a-i crește consumiști sau iresponsabili. Adesea, se poate întâmpla ca ei să întrețină un anumit viciu personal costisitor, iar copiilor să le interzică bucurii care nu le-ar periclita buna dezvoltare fizică și psihologică în niciun fel.
De partea cealaltă sunt cheltuitorii. Ce ascunde dorința de a cumpăra o nouă bluză deși mai ai 30 acasă? Nevoia de a fi remarcată, acceptată, dorită și implicit iubită. Pentru că nu te afirmi prin alte capacități, îți concentrezi atenția asupra aspectului fizic și te hrănești cu complimentele primite. Doar că vei avea nevoie din nou de hrană destul de repede. Și astfel se creează cercul vicios: nevoie-cumpărături-complimente cu efect temporar.
Persoanele cheltuitoare ”cumpără” relațiile. Consideră că trebuie să ofere lucruri materiale (constant), timp, emoții, înțelegere, răbdare, pentru a-și satisface nevoia de apartență. Se sacrifică destul de mult, acceptă responsabilități peste puterile lor doar pentru a avea pe cineva alături căruia sunt dispuse să le ofere totul (banii lor, timpul și resursele interioare). Își spun că oferind mai mult, vor primi pe măsură. Nimic mai fals, pentru că ele de fapt nu oferă, ci solicită! Și totuși nu se pot opri și schimba tipul de relaționare. Neavând limite sănătoase în relație, sfârșesc adesea prin a fi abandonate pentru că partenerul se simte copleșit de atâtea nevoi cu care nu se descurcă, se simte sufocat sau constrâns să răspundă cum i se pretinde și-n cele din urmă pleacă. Alteori, vor să umple un gol dintr-o relație cu o persoană indisponibilă emoțional într-o perioadă semnificativă de dezvoltare.
Cumpărăturile au și efect cathartic (eliberator de tensiuni), și efect de pansament alinător: ”Sunt tristă, merg să-mi cumpăr ceva să mă simt mai bine!” Dar nu trece prea mult timp și o voce din interior spune: ”Ah, iar am cheltuit toți banii și trebuie să mă împrumut să plătesc chiria!” Și s-a evaporat efectul cumpărăturilor pentru că a apărut sentimentul de vinovăție care generează apoi compulsia la repetiție: ”Mă simt vinovată – să mai cumpăr ceva cu ultimii 100 de lei!”
Poate că vi se par exagerate aceste exemple pe care vi le împărtășesc, însă mulți oameni procedează astfel. Abia după ce ajung în terapie, citesc o carte de dezvoltare personală, au o discuție cu o prietenă și aceasta îi semnalează cum se comportă cu ea însăși acea persoană, sau fie prin intermediul unui film sau a unei piese de teatru, victima cumpărăturilor devine conștientă de propriile nevoi care îi determină comportamentul și începe să facă schimbări în viața ei.
Mofturile satisfăcute generează vulnerabilitate la cheltuieli, deci restrângerea libertății personale. De aceea credința ortodoxă propovăduiește cumpătarea, măsura în toate, și pe unele laturi înfrânarea. Scopul fiind eliberarea omului din robia atașamentelor inutile care îi vor anihila libertatea dacă le perpetuează.
Lucrez cu mămici care mă întreabă cum să-și educe copilul responsabil din punct de vedere financiar. Prima dată evaluez dacă mama este cumpătată pe acest plan. Și adesea constat că mama nu se poate abține de la achiziționarea unor lucruri inutile. Îi explic cum au apărut motivele neputinței de a pune limite copilului și cum crede că satisfăcându-i orice poftă copilului, el o va considera o mamă bună.
Stabilirea regulilor în familie devine primul meu obiectiv de îndeplinit. Copilului să nu i se mai permită să facă ce vrea, să i se cumpere tot ce-și dorește, ci o regulă ar putea fi cumpărarea unei jucării o dată pe săptămână, la două săptămâni sau lunar. Oricât ar plânge copilul în fața unei vitrine cu jucării, părintele să nu abdice de la regula stabilită. Astfel, copilul va deveni un adult cumpătat, nu unul căruia i se cuvine totul și nu mai apreciază gesturile persoanelor din jurul său.
E important ca părintele să conștientizeze că mofturile satisfăcute – astăzi – ale copilului se vor transforma în tânjire după haine și bijuterii costisitoare, telefoane de ultima generație și bani foarte mulți – mâine. Dacă nu i se vor putea satisface și aceste ”nevoi”, atunci să vă așteptați la toane, frustrări, depresii și relații disfuncționale. Cu cât regulile sunt mai clare de când sunt mici, cu condiția să fie respectate de ambele părți, cu atât adultul va fi mai capabil să-și auto-regleze nevoile, dorințele, nervii și comportamentul. Va fi capabil să amâne satisfacția și să muncească pentru a obține ce își dorește, nu să se lamenteze de fiecare loc de muncă, neputând să-și găsească ”locul potrivit.”
Un alt obiectiv pe care îl am când abordez în cabinet această temă este ca părintele să-l învețe pe copil să economisească. În funcție de vârstă poate economisi pentru a-și cumpăra ceea ce-și dorește cu ardoare. Urmăresc inițierea copilului în arta toleranței la frustrare! Amânând satisfacția de moment, poate să ajungă la rezultate de care va fi mândru (nu mândria pătimașă, ci mulțumirea de sine care îl stimulează să facă lucruri valoroase pentru el și nu numai) mai târziu. De pildă, dacă este mic, poate economisi banii de la dulciuri să-și cumpere o jucărie. Dacă este adolescent poate economisi banii de haine pentru o excursie împreună cu prietenii. Dacă este tânăr adult poate economisi banii de haine și excursii pentru a-și cumpăra o mașină. Și ajuns adult matur se poate bucura de toate aceste posibilități, fiind cumpătat și responsabil. 🙂