Unii părinţi află ceea ce gândesc şi simt copiii lor abia când ne întâlnim în cabinet. Îmi explic aceste evitări de interacţiune sinceră şi provocatoare în spaţiul de acasă ca pe o neputinţă a celor care pretind că sunt mai maturi, inteligenţi şi puternici decât „omuleţii” aceştia naivi şi vulnerabili, însă atât de fireşti şi autentici.
Dragi părinţi, copiii sunt fiinţe ale legăturilor şi învaţă în relaţie cu voi, prin ceea ce văd în comportamentul şi atitudinea voastre, nu din ceea ce spuneţi. Iar în absenţa voastră, învaţă de la cei din proximitatea lor. Atenţie deci la persoanele care-i înconjoară, pentru că acestea vor avea o mare influenţă asupra devenirii lor.
Copiii nu sunt fiinţe pasive sau total dependente. Ei vin cu propriile particularităţi în această lume şi mult prea des observ cum părinţii vor să-i modeleze pe micuți aşa cum îşi doresc ei să fie. Nu conştientizează că rolul lor este să-l ajute pe copil să-şi descopere înclinaţiile şi apoi să-l îndrume să le dezvolte oferindu-i resursele necesare. Părinţilor le este teamă de diferenţe pentru că le este frică de dorinţele copilului. Însă nu confundaţi cererile cu dorinţele! Dorinţele copilului pot fi satisfacute în plan imaginar. Jucaţi-vă cu el şi dezvoltaţi-i imaginaţia şi creativitatea. Cererile pot fi aprobate sau refuzate, în funcţie de natura lor şi posibilităţile voastre din acel moment.
Un alt rol al părintelui este acela de a favoriza exprimarea sentimentului prin cuvinte, pentru a evita transpunerea lui în durere fizică, limbaj la care apelează copilul atunci când nu ştie să spună direct ce simte sau gândeşte. Folosind cuvintele, exprimaţi ceea ce simţiţi voi, ceea ce credeţi voi că trăieşte copilul şi astfel creaţi o legătură cu el şi o legătură a sa cu lumea, învăţându-l să comunice.
Copiii nu vin pentru a umple anumite goluri ale părinţilor, pentru a reface relaţia lor de cuplu. Nu vin nici pentru a le da un sens existenţial, pentru a le împlini visurile nerealizate ori pentru a vindeca răni sufleteşti şi temeri abisale. Ei vin pe lume pentru a fi iubiţi şi apoi pentru a deveni un anumit tip de adult. De aici şi dictonul lui Alan Watts: „Devino ceea ce eşti!”
Pentru a primi dragoste, bunăvoinţă, acceptare, recunoaştere, copii ajung să creadă că trebuie să influenţeze sentimentele părinţilor printr-un anume comportament dezirabil de aceştia ajungând astfel să se înstrăineze de propriile lor nevoi şi emoţii, disimulându-le.
Scopul educaţiei parentale este, după opinia mea, să-l ajuţi pe copil să afle cine este şi ce poate, în orice situaţie de viaţă şi să-i dai încredere că poate fi autentic (insolent, niciodată!) în faţa oricărui adult.
Nu cereţi de la voi să fiţi părinţi perfecţi! Nimeni nu s-a născut părinte, ci cu toţii învăţăm să devenim părinţi. Procesul vostru de creştere şi maturizare psiho-socio-spirituală nu s-a încheiat odată ce aţi adăugat un nou rol existenţial. Nu vă concentraţi viaţa în jurul copiilor pentru că-i sufocaţi şi nu le oferiţi sentimentul, atât de necesar mai târziu, că pot „zbura din cuib” spre o viaţă liberă şi autonomă, aşa cum o doresc ei, fără vinovăţie.
De asemenea, nu le încărcaţi prea mult programul, pentru că-i împiedicaţi să afle cine sunt şi ce îşi doresc să fie sau să facă. Au nevoie şi să se joace în parc, să se julească, să se certe cu colegii de joacă, să se plictisească. Din plictiseală se naşte creativitatea! Când observaţi că se ceartă cu prietenii sau colegii lui, nu interveniţi imediat; lăsaţi-l să-şi dezvolte abilităţile de autoapărare, de gestionare a unui conflict şi de comunicare. Ulterior îi puteţi oferi sugestii, validându-le prima dată pe cele găsite şi folosite de el, însă nu-l salvaţi din orice situaţie pentru că nu se mai dezvoltă firesc! În schimb începe să se îndoiască de el însuşi şi de capacitatea lui de a face faţă unor situaţii tensionate singur. Asiguraţi-l că poate conta întotdeauna pe voi în situaţiile care-l depăşesc, însă aşteptaţi să vă ceară ajutorul dacă nu este o situaţie care necesită intervenţia voastră urgentă.
Literatura de specialitate a identificat trei categorii majore de stiluri parentale: autoritar, permisiv şi democratic.
Este axat pe control excesiv, pedeapsă, presiune, impunere, dominare, critică, manipulare, cicăleală, inducerea sentimentului de vinovăţie. Motivaţia părintelui pentru atitudinea sa este de tipul „Eu sunt părintele, trebuie să mă respecţi şi să asculţi. Eu te-am făcut! (unii părinţii ajung să continue această afirmaţie cu: „Eu te omor”).” Copiii crescuţi în condiţii de control şi opresiune excesive devin, treptat, temători, rebeli, închişi, furioşi, plini de resentimente.
Exemplu de stil autoritar: „Eşti un imbecil. Ţi-am spus de atâtea ori să-ţi pui şosetele în coşul de rufe. Mişcă acum să le duci, dobitocule!” Iată alternativa: „Mihai, te rog să-ţi duci şosetele murdare în coşul de rufe, acum! Ştii deja unde este locul lor.” Adevărata autoritate nu stă în control şi putere, ci în compasiune şi sprijin! În timp, copilul va replica eternul „nu vreau”, după ce se eliberează de autoritatea părintelui şi nu-l va respecta.
Este cel în care părinţii se simt depăşiţi de situaţie şi lipsiţi de putere. Ei caută să-i facă pe plac copilului prin următoarele strategiile folosite în educarea lui: rugăminţile, promisiunea, folosirea recompenselor pentru stimularea copilului la îndeplinirea sarcinilor elementare, teama de a confrunta şi a explica copilului ce nu este permis să facă.
Exemplu de stil permisiv: „Andrada, haide să mergem acasă că e târziu, te roagă mama! Haide că-ţi iau îngheţată!” Iată o alternativă: „Andrada, este ora opt, în zece minute pornim spre casă!” Părinţii permisivi nu stabilesc reguli şi limite, ceea ce duce la inconsecvenţa, opozanţa şi nesiguranţa copiilor.
Are la bază două valori esenţiale: egalitatea şi respectul. A fi egal cu ceilalţi membri ai familiei nu înseamnă a fi la fel, ci a fi egal ca valoare umană şi demnitate. În aceste familii, atunci când se ia o hotărâre ce influenţează fiecare membru al familiei (mutarea într-un alt oraş), atât adultul, cât şi copiii participă la luarea deciziei. Fiecare exprimă ceea ce simte, ce gândeşte, ce ar prefera. Părinţii încurajează exprimarea copiilor şi posibilitatea lor de a alege. Dornici să fie părinţi cât mai buni, aceştia pot deveni prea permisivi, dominantă care nu construieşte o relaţie funcţională.
Exemplu: copilul poate alege cât şi dacă mănâncă. Mai indicat este să i se pună în farfurie şi să aleagă el cât mănâncă, nu şi dacă mănâncă.
Un model optim de manifestare a autorităţii este cel în care părintele ghidează ferm, fără să impună, îl învaţă pe copil, nu îl critică, îl ajută să caute soluţii, nu îl învinovăţeşte, îl respectă şi îl acceptă, îl încurajează să devină independent, îl stimulează să îşi exprime deschis sentimentele şi gândurile, îi oferă şansa de a alege, îl implică în deciziile care îl afectează, stabileşte reguli clare ce sunt respectate de toţi membrii familiei.
Copiii au nevoie de comportamente şi atitudini sănătoase, de echilibru emoţional, de flexibilitate, siguranţă, încredere şi iubire.