Nu este nevoie să ne frângem destinul încercând să renunțăm la un sine care poate nici nu s-a descoperit încă pe deplin, crezând că astfel trăim binefăcătoarea „lepădare de sine”. În realitate, adevărata lepădare de sine presupune eliberarea de tot ceea ce ne împiedică să devenim omul autentic din noi. Am atins pe scurt această distincție și într-un articol anterior, iar acum îmi doresc să aprofundez această reflecție.
În cabinet lucrez adesea cu tema identității, atât din perspectivă psihologică, cât și duhovnicească. Iar la întrebarea „Cine ești tu?” sau „Cum te definești pe tine însăți/însuți?” — o întrebare deloc ușoară, știu — primesc frecvent răspunsuri legate de rolurile sociale și familiale, de performanțe, statut sau de acele aspecte pentru care persoana a primit validare de-a lungul vieții.
Ajungem astfel să ne definim prin ceea ce posedăm, prin statut social, imagine, performanță, relații sau succes. Însă toate aceste identificări rămân fragile și exterioare, dacă le luăm prea în serios și nu consolidăm omul lăuntric din noi.
Din punct de vedere psihologic, trăim adesea sub presiunea unei imagini ideale despre noi înșine: vrem să fim apreciați, puternici, competenți și mereu în control. Pentru a proteja această imagine, evităm vulnerabilitatea, ne ascundem slăbiciunile și căutăm validare. Însă, în timp, această nevoie de a susține un „eu” idealizat ne poate îndepărta de autenticitate, generând oboseală interioară, anxietate, rigiditate emoțională și dificultăți în relațiile profunde cu ceilalți.
În acest sens, lepădarea de sine, în înțelesul ortodox, poate fi privită și ca un proces de maturizare psihologică și emoțională: desprinderea de măștile sociale și de nevoia de a ne centra permanent asupra propriei persoane. Maturizarea interioară presupune să ne acceptăm limitele, să renunțăm la nevoia de control absolut, să putem ierta și iubi autentic, fără a transforma relațiile în surse constante de validare personală.
Atât duhovnicește, cât și psihologic, adevărata transformare începe atunci când renunțăm la nevoia continuă de a ne proteja și justifica, atât în fața celorlalți, cât și în fața noastră înșine. În Ortodoxie, acest drum duce spre smerenie și comuniune cu Dumnezeu. În psihologie, duce spre autenticitate și echilibru interior. În ambele perspective, descoperim că libertatea nu vine din satisfacerea tuturor dorințelor, ci din eliberarea de tirania propriului ego însetat tot timpul după ceva.
Omul adevărat din noi nu este omul social pe care l-am construit prin roluri și măști. Identitatea noastră profundă depășește imaginea pe care o proiectăm în lume și nu poate fi redusă la felul în care suntem percepuți de ceilalți.
În spiritualitatea ortodoxă, Hristos spune:
„Cine voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.”
Acest îndemn ne invită să ne eliberăm de ceea ce ne ține captivi: mândria, nevoia excesivă de validare, atașamentele și dorințele egoiste și iluziile despre sine. Nu devenim noi înșine prin simplă autoconstruire sau prin satisfacerea tuturor dorințelor noastre, care pot hrăni ego-ul. Dimpotrivă, uneori ajungem să ne pierdem tocmai încercând obsesiv să ne afirmăm pe noi înșine ca să fim văzuți și apreciați.
Lepădarea de sine începe prin desprinderea de această identitate falsă: nu mă mai definesc prin lucrurile pe care le posed, le folosesc sau mi le doresc.
Din perspectivă duhovnicească, identitatea omului este un răspuns la o chemare, nu un construct personal. Devenim noi înșine atunci când răspundem vocației noastre profunde, când intrăm în dialog cu Dumnezeu și descoperim existența ca relație, nu ca autosuficiență. Dobândirea de sine este legată de ascultarea de Dumnezeu, nu doar de introspecție sau de eforturile de consolidare a identității prin dezvoltare personală.
A asculta de Dumnezeu presupune o lepădare de sine — de imperativul dorințelor, instinctelor și al centrării exclusive asupra propriei voințe. Înseamnă ieșirea din egocentrism pentru a-I face loc Prezenței Lui eliberatoare. Renunțarea la sinele patimaș hrănește sinele teocentric — omul orientat spre Dumnezeu și spre iubire, despre care vorbește atât de profund Sfântul Părinte Dumitru Stăniloae.
În acest sens, cuvintele Sfântului Apostol Pavel devin esențiale:
„Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.”
Această transformare reflectă împlinirea adevăratei noastre identități. Atunci când încetăm să mai trăim exclusiv pentru noi înșine și începem să trăim în adevăr, în libertate și în comuniune, lepădarea de sine devine trecerea de la omul construit artificial la omul voit și chemat de Dumnezeu.
Psihologic, acest proces poate fi asociat cu depășirea identificării excesive cu imaginea socială și cu nevoia continuă de validare. Multe dintre suferințele noastre interioare apar din presiunea de a menține un anumit „eu” idealizat, captiv în propriile măști și în nevoia de control.
În esență, lepădarea de sine înseamnă pregătirea unui spațiu interior în care poate apărea omul conceput de Dumnezeu.
De asemenea, consider esențial să înțelegem că natura umană este una volitivă, înzestrată cu dorințe, aspirații și cu tendința de a ne orienta către ceea ce iubim și considerăm valoros. De aceea, lepădarea de sine nu înseamnă anularea dorințelor sau reprimarea vieții interioare, ci discernerea și orientarea lor în mod înțelept. Există dorințe care hrănesc ego-ul și ne închid în autosuficiență, dar există și dorințe profunde, curate, care ne apropie de adevăr, iubire, comuniune și Dumnezeu. Maturizarea duhovnicească și psihologică nu presupune să devenim oameni lipsiți de dorințe, ci oameni care învață să își canalizeze dorințele către ceea ce zidește, vindecă și oferă sens vieții.
În acest fel, direcția preocupărilor noastre se schimbă profund: nu ne mai întrebăm doar „Ce vreau eu să devin?”, ci „Cine este omul pe care Dumnezeu îl are în vedere cu mine?”.