Mulţi dintre pacienţii şi clienţii mei afirmă că se percep ca fiind imaturi. Un semn îmbucurător, îmi spun. Nu vin să-mi ceară (subliminal) doar să fiu de acord cu ei, deci am cu cine construi o relaţie terapeutică. Apoi, îi îndemn să spună mai multe despre această imaturitate şi constat cât de confunzi sunt în privinţa propriei persoane. Fără multă introspecţie, ei conştientizează că nu întâmplător vor cu ardoare să fie într-o relaţie de parteneriat. Astfel, se întâlnesc pe ei prin celălalt. Sunt și persoane care simt că nu se pot implica într-o relație pentru că s-ar pierde pe ele însele.
Nu sunt rare nici cazurile în care îmi spun în timpul primelor întâlniri cât de maturi sunt ei şi toţi ceilalţi au carenţe ireconciliabile şi abominabile. Iar a fi matur de multe ori se confundă cu a fi serios, impozant, respectat şi admirat. Şi pe alocuri, plicticos, dacă reuşesc să fie sinceri cu ei până la capăt.
Maturitatea nu presupune doar să ai un serviciu stabil în care să-ţi faci treaba cu responsabilitate; o relaţie de lungă durată; pe cineva de care să ai grijă; deşi toate acestea fac parte din maturitatea psihologică a unei persoane.
Maturitatea constă şi în alegerea conduitelor adecvate diverselor contexte în care te afli, fără a juca un rol sau a-ţi pune o mască.
Uneori dai dovadă de maturitate şi când nu te manifeşti în toată splendoarea autenticităţii tale. Când eşti furios, matur din partea ta este să înveţi să-ţi controlezi emoţiile (nu chiar atunci, preferabil pentru celălalt), nu să te manifeşti autentic. De asemenea, când îţi îndeplineşti responsabilităţile nefiind supravegheat sau constrâns, când nu cheltuieşti toţi banii pe care îi ai, când nu vrei să demonstrezi tot timpul ce muşhi tonifiaţi (posibili intelectuali) deţii, când felul tău de a fi primează în faţa unor mezaventuri în care ai fi putut da dovadă de răutate, egoism, răzbunare, sarcasm – sunt teste cu notă de promovabilitate pentru tine, sper! 🙂
O persoană matură reflectează la experienţele prin care a trecut şi integrează ceea ce a trăit, acceptându-şi limitele încercând totodată să devină mai bună ca în trecut.
Unele persoane nu-şi pot asuma responsabilităţile maturităţii şi rămân „copii umflaţi de vârstă”, cum îi numeşte una dintre scriitoarele mele preferate, Simone de Beauvoir. Așadar, maturitatea nu e direct proporțională cu vârsta cronologică.
De cele mai multe ori intrarea cu adevărat în maturitate începe când ne moare cineva drag, când devenim părinţi sau când viaţa cuiva depinde de noi financiar sau emoţional.
Autocunoaşterea înseamnă să ştii unde te situezi mai ales din punct de vedere psihologic. Vă ofer acum câteva repere care vă pot ajuta să găsiţi un răspuns referitor la gradul de maturitate pe care îl aveţi.
- Te consideri responsabil fără să ai sentimente de culpabilitate faţă de cineva?
- Ştii să te asumi în totalitatea nevoilor, limitelor şi reuşitelor tale?
- Rămâi demn când eşti provocat intens să „loveşti” şi ai toate mijloacele necesare?
- Reuşeşti să faci faţă durerii mari din viaţa ta?
- Găseşti un sens vieţii?
- Îţi recunoşti greşelile depunând efortul necesar corijării lor şi dezvoltării tale?
- Ai acceptat că nu poţi fi apreciat/iubit/acceptat de toată lumea?
- Îţi asiguri autonomia financiară?
- Reuşeşti de cele mai multe ori să fii stăpân pe emoţiile tale?
- Spui „Nu” şi „Da” hotărât, asumându-ți consecințele?
- Îţi doreşti mai mult să oferi decât să primeşti?
- Ai propriile opinii despre viaţă şi oameni?
- Te consideri o persoană liberă (nu libertină)?