Observ în jurul meu că aşteptările de la oamenii credincioşi sunt foarte mari şi conduc către o percepţie aspră a vieţii lor. Oamenii care nu participă la rânduielile bisericii se aşteaptă ca persoanele creştin-practicante să fie înfrânate excesiv, având o mimică predominant serioasă, să nu se distreze şi să fie constrânse la acţiuni conforme legii evanghelice.
În acest articol vă împărtăşesc opinia mea despre distracţiile din viaţa unui creştin.
Pentru început vreau să lămurim ce presupune credinţa. Ea este un mod de viaţă consecvent, o urmare a lui Dumnezeu, a faptelor şi trăirilor Sale. Credinţa fiecăruia dintre noi transpare în viaţa noastră, mai exact în faptele şi prezenţa noastră. Cum anume poate fi identificat un creştin practicant faţă de o persoană morală? Criteriul principal este dragostea cu care persoanele religioase respectă dogmele creştine şi se implică în ajutorarea semenilor. Ele nu se simt constrânse de lege, ci o împlinesc pentru că au înţeles-o şi aceasta a devenit parte integrală a fiinţei lor. Sunt, de asemenea, foarte multe persoane morale, altruiste, „bune”, care se implică activ în săvârşirea actelor filantropice, însă creştinul se presupune a fi o revelaţie a lui Dumnezeu. Deci, sunt mai multe niveluri de bunătate.
În privinţa distracţiilor, tuturor oamenilor ne sunt îngăduite “toate”, însă unii dintre noi cunosc că nu toate folosesc, aşa cum ne povăţuieşte Sfântul Apostol Pavel. Creştinul devine din ce în ce mai mult o albină iscusită în a alege binele şi frumosul, fără însă a-i blama sau judecata pe oamenii care n-au ajuns încă la o disciplină interioară determinată de voinţa de a urma calea dreaptă dătătoare de viaţă. Viaţa creştinului include bucuria şi dragostea. Presupune însă şi suferinţă. Nu te poţi bucura în rândul oamenilor suferinzi. Eşti acolo pentru a întinde mâna, pentru a privi, pentru a rosti cuvinte tămăduitoare şi încurajatoare, pentru a asculta şi a simţi durerea aproapelui. Eşti, de asemenea, prezent şi printre oamenii veseli şi sănătoşi alături de care te bucuri.
O inepţie frecvent auzită se referă la faptul că nu ai voie să râzi dacă eşti un creştin autentic. Nu te vei arăta vesel, ci mai degrabă îngândurat sau contemplativ. Argumentul ar fi că Hristos nu a râs vreodată. Dragilor, Hristos nu a râs pentru că a stat în mijlocul oamenilor suferinzi! A venit pentru mântuirea păcătoşilor, s-a adresat bolnavilor, desfrânaţilor, avarilor, vameşilor, decedaţilor. Cum putea râde în astfel de împrejurări? Deci, atenţie la întregul context atunci când facem aserţiuni cu o asemenea însemnătate.
Pe de altă parte, am observat că oamenii bisericii (credincioşii) îi judecă pe tinerii care dansează, cântă sau merg în locuri pe care ei le consideră interzise. Aici este o problemă delicată. Nu toţi oamenii care dansează, cântă sau merg în locuri „păcătoase” făptuiesc un păcat. Atunci când dansezi importantă este intenţia. Dansezi pentru a epata, pentru a seduce sau o faci pentru a te bucura de mişcările armonioase ale corpului tău? Sunt dansuri lascive pe care le poţi exersa acasă cu soţia fără a te vedea cineva. Este acesta un păcat sau un semn de libertate? Atunci când practici un sport, ce te motivează? Când mergi în anumite locuri, pentru ce o faci? Poţi să alegi să-ţi însoţeşti prietenul într-un loc preferat de el fiind determinată de dragostea ce i-o porţi. Dacă însă simţi că prezenţa ta în acel loc îţi vatămă ori întristează sufletul, e nevoie ca el să înţeleagă şi să accepte refuzul tău justificat de experienţă sau trăire, nu de prejudecată. Dacă însă refuzul tău vine imediat, automat, gândeşte-te la ceea ce îl alimentează. Este o respingere de teama păcatului (seducerea altor bărbaţi, observarea comportamentelor indecente, participarea la muzica şi dansurile profane), de presiunea de a te comporta într-un anumit fel necaracteristic sau de voinţa de a alege doar locuri decente pentru distracţii în care să te poţi gândi fără culpabilitate că eşti văzută de Dumnezeu?
Vă amintesc exemplul Sfântului Simeon cel nebun pentru Hristos care, la o vârstă înaintată, a mers într-un bordel pentru a mântui prostituatele. Evident că oamenii care l-au observat intrând într-un asemenenea loc l-au denigrat imediat, însă intenţia lui care a fost?!
E uşor să-i judecăm pe ceilalţi oameni în acord cu propriile prejudecăţi şi preocupări, însă nu ţinem cont de faptul că fiecare om este liber să aleagă cum vrea să-şi conducă viaţa şi nu-i este de niciun folos atitudinea noastră ostilă.
Refuzând să depunem un efort să înţelegem şi să iubim omul, independent de acţiunile sale profane, de fapt ratăm realitatea vieţii şi a oamenilor din jurul nostru. Ne autoproclamăm măsura lucrurilor şi neglijăm faptul că nu ne comparăm cu cine trebuie. Măsura tuturor lucrurilor este Hristos, însă fiecare are propria cale, propriul ritm şi libertatea de a alege dacă vrea să-i urmeze lui Hristos ori ba.
Să înţelegem că oricât de mult ne-am dori şi strădui să-i schimbăm pe oamenii din jurul nostru, efortul este în van. Tot ce putem face este să ne construim pe noi în mod conştient şi să nu ne lăsăm schimbaţi de oameni. O scuză freceventă a oamenilor care au trecut prin anumite mezaventuri este că acestea i-au format aşa. Să nu ne amăgim! Eşecul, suferinţa, la fel ca succesul şi bucuria doar îţi arată cine eşti de fapt, ce demoni sau îngeri conţii. Desigur, ambele creaturi se regăsesc în tine. Cu cât accepţi acest lucru mai curând, cu atât mai folositor este pentru tine deoarece ai şansa să transformi demonii în lucrători ai binelui şi frumosului. Nu dezvolt acest subiect aici pentru că urmează un articol pe această temă.
O altă dispută în contextul creştin este referitoare la spectacolele de teatru. Se spune că teatrul este rău, la fel ca şi muzica rock ( nu consider nocive pentru suflet baladele rock si rock-ul alternativ), dansul pasional sau lasciv şi anumite sporturi. Părerea mea este previzibilă: depinde de context şi de oamenii cărora li se adresează! Cuiva poate să-i facă rău o piesă de teatru, în timp ce alte persoane pot pleca imbogatite in urma unei piese de teatru “profană”! Teatrul este o şansă pentru oamenii care nu vin la biserică pentru că problematizează aspecte morale şi existenţiale. Depinde foarte mult de aşezarea şi maturizarea duhovnicească şi psihologică a persoanelor care asistă la piesa respectivă de teatru. Fiecare îşi extrage anumite teme la care să reflecteze sau alege doar să petreacă timpul într-un mod relaxant fără să problematizeze mesajul piesei de teatru. La fel se întâmplă şi în cazul filmelor. Acum, dacă o persoană este mai vulnerabilă la anumite slăbiciuni, este indicat să stea departe de ele până acestea se mai integrează, astfel încât să poată fi controlate şi ulterior sublimate.
Fiecare activitate din cele menţionate poate fi o mărturisire a credinţei. Piesele de teatru, muzica, filmele, unele dansuri, pictura, scumptura, arta în general poate fi o recunoştinţă adresată iubirii lui Dumnezeu pentru darurile date, pentru harismele şi talentul cultivat ulterior cu ajutorul Său, iar acestea alimentează bucuria vieţii.
Omul creştin trebuie să fie o revelaţie a lui Dumnezeu, nu un judecător! Să cultivăm compasiunea şi acceptarea între noi, nu blamarea doar pentru că avem stiluri de viaţă diferite şi, probabil, păcătuim diferit.